Nov 10, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Discursul istoric: dialog și persuasiune

În actuala cadenţă a istoriei, evident precipitată încă din primii ani ai secolului XX, istoriografia îşi descoperă sau mai curînd îşi redescoperă misiunea dialogului cu lumea din afară, ca o condiţie a integrării în universul acesteia, dar şi ca o necesitate defensivă a propriei comunităţi.

Un complex al ignorării se instalase mai de mult, cel puţin de cînd M. Kogălniceanu se plîngea în Histoire de la Valachie (1837) că străinii, chiar şi cei mai erudiţi, nu ştiau mare lucru despre români şi că o flagrantă injustiţie li se făcea sub acest unghi[1]. Cvasi-concomitent, N. Bălcescu observa că lumea modernă implică o mai intensă circulaţie de idei şi bunuri, ceea ce trebuia să antreneze în chip necesar o mai bună cunoaştere mutuală a popoarelor. Altfel, „duhul conchistei doarme cu Napoleon şi nimic nu-l va mai deştepta”[2], încheia istoricul, legănîndu-se în iluzia unei păci pe care, odată cu Restauraţia, nimic nu părea să o zdruncine serios. Comentînd acest pasaj, N. Iorga sesiza caracterul utopic al atitudinii lui Bălcescu[3], ceea ce nu înseamnă că el însuşi s-a comportat altfel. Trebuie să crezi în posibilitatea unei păci durabile pentru a influenţa cît de cît spiritele în sensul ei. Istorici şi publicişti de orientări diverse s-au regăsit pe aceeaşi platformă în momentele de criză, cînd era atîta nevoie de a se explica lumii situaţia şi drepturile românilor. Unor Kogălniceanu, Bălcescu, Hasdeu, Xenopol li se adăugau în acest sens C. Negri, D. Bolintineanu, I. Ghica, G. Bengescu, pentru a nu aminti decît puţine nume dintr-o serie ce se arată a fi şi prin lungimea ei semnificativă.

Este de observat că în epoca modernă aproape n-a fost un cărturar român care să nu simtă nevoia de a-şi recomanda neamul lumii din afară. Uneori această nevoie s-a întîlnit în chip norocos cu receptivitatea unui mediu anume, ceea ce era de natură să asigure eficienţa demersului. Cantemir scrisese şi ca să răspundă interesului manifestat de Academia Berlineză, Kogălniceanu stimulat de Savigny şi Humboldt, Xenopol sfătuit de prietenii săi din afară. „Am convin­gerea intimă, îi scria acestuia din urmă profesorul Arntz, că o bună istorie a patriei dv. va avea ca efect să o înalţe mai mult în stima popoarelor străine şi să le demonstreze acestora că naţiunea română are rădăcini adînci în trecut, după cum ea poate fi chemată la frumoase destine în viitor”[4].

Evenimentele au confirmat deplin această previziune, care la timpul respectiv a avut darul să stimuleze voinţa lui Xenopol şi a altor istorici de a contribui la o mai fidelă imagine a lumii noastre în mediile intelectuale şi politice din străinătate. S-a putut deduce deja, dintr-un paragraf de mai sus, cît de importante au fost iniţiativele lui Xenopol pe tărîmul cunoaşterii noastre de către specialiştii străini, uneori şi de alte medii din lumea apuseană. Alegerea sa ca asociat străin al Institutului Franţei (1914) era o recunoaştere a meritelor dobîndite. „Nu cred să exagerez − observa atunci Em. Boutroux − spunînd că vizitele d-lui Xenopol în Franţa vor fi într-o zi fapte istorice”, suscitînd studii şi reflecţii ce-i vor continua, extinde, augmenta opera întreprinsă. Filosoful era convins că această operă va face ca într-o zi să se vorbească şi de influenţa română în Franţa, căci „avem mult de învăţat de la un popor aşa de tînăr şi atît de plin de entuziasm”[5]. România avea dreptul să-şi revendice o poziţie în lume şi ca forţă spirituală activă, dinamică, înnoitoare. Xenopol era numai un exemplu la îndemînă, pe care corespondenţa cu Ch. Bemont, René Worms, G. Monod ş.a. îl pune într-o lumină cît se poate de favorabilă. Sociologul Raoul Allier îi scria consensual, după război, exprimîndu-şi speranţa că Franţa şi România îşi vor realiza, împreună, legitimele aspiraţii[6].

În adevăr, aceste speranţe au fost înfăptuite, deşi numai pentru scurtă vreme. Xenopol a dispărut la timp, pentru a nu mai cunoaşte durerea contestaţiilor şi a revizionismului. Cel pe care îl recomandase ca discipol şi continuator în anii războiului, punîndu-l în contact cu prietenii săi de la Paris, N. Iorga, se afla în plină fervoare a activităţii sale multiple, deja impresionantă ca proporţii la data cînd Xenopol îl indica drept „istoricul prezentului şi al viitorului”. Multe lucrări ale sale apăruseră în limbi străine, tocmai fiindcă autorul era convins de necesitatea dialogului cu specialiştii din afară. Au apărut astfel, pe rînd, Scènes et histoire du passé roumain (1902), Les éléments originaux de l’ancienne civilisation roumaine (1911), Breve storia dei Rumeni (1911), Notes d’un historien relatives aux événements des Balcans (1913), Intro­duction à l’étude de la Roumanie et des Roumains (1921), Les Latins d’Orient (1921), A History of Roumania (1925) ş.a. Se vor adăuga, sub aceeaşi semnătură omniprezentă, Conferenze italiane sulla nazione romena (1927), Guide historique de la Roumanie (1928), Histoire de l’enseignement en pays roumains (1933), La Roumanie inconnue (1936) şi multe altele, cu neputinţă de amintit aici. Studii despre artă, literatură, viaţa politică, istoriografie comple­tează enormul palmares, ale cărui dimensiuni au tot sporit cu anii. Istoricul înţelegea să informeze, să propună interpretări, să extindă orizontul înţelegerii, să mărească permeabilitatea culturilor prin evocarea exemplului românesc. Altminteri, noţiunea de propagandă, ca una ce-i amintea de opera iezuiţilor, îi era profund dezagreabilă, cum a ţinut să arate într-o conferinţă de la Institutul Social Român (1924), convins că propaganda ajunsese a fi „una din spaimele umanităţii moderne”[7]. Cum să comunici, „propagandă” făcînd, sufletul unui popor? Îi veneau în minte nume care ştiuseră a-şi servi foarte bine cauza: Kossuth, Mickiewicz Masaryk ş.a. Dintre români, Kogălniceanu făcuse din sinteza începută la Berlin o „bună carte de propagandă”. Însă propaganda noastră n-a fost întotdeauna bine condusă, iar o cauză bună nu triumfă de la sine. Cînd a început războiul, nu aveam pregătite nici „muniţii materiale”, nici „muniţii morale”[8]. Cum să se răzbească atunci spre conştiinţa celor din afară? Abia primejdia născută prin ocupaţia militară a pus la lucru cîteva individua­lităţi, care au putut face o treabă mai bună. I. Ursu, O. Tafrali, Al. Lapedatu, între alţii, au contribuit la crearea unei atmosfere favorabile cauzei româneşti. Pe urmele lor şi mai ales pe urmele mai vechi ale lui Xenopol avea să vină apoi N. Iorga, iniţiind o nouă operă de propagandă, una menită a influenţa mai ales mediile academice. Gîndul său, a spus-o singur, era „să scoată la iveală origi­nalitatea şi prin aceasta valoarea poporului român”, încă neluată în seamă la justa proporţie[9]. Ceea ce i se părea important, sub unghiul istoriei universale, din opera sa a şi tradus într-o limbă străină, dacă nu în mai multe, pentru a înlesni comunicarea cu specialiştii din afară[10]. Scrisul în limbi de mai largă circulaţie nu era doar o practică a propagandei, ci şi o exigenţă legată de omologarea valorilor proprii. După o lună de cursuri şi conferinţe la Paris şi în alte centre, N. Iorga era primit cum se cuvine de colegii săi de la Academie, în numele ştiinţei, însă şi al nevoii de propagandă inteligentă, eficace, persuasivă[11].

Alte cîteva iniţiative de acelaşi fel ar trebui încă amintite, spre a jalona numai un gen de activitate. S. Mehedinţi a dat o frumoasă sinteză de geografie umană, I. Biberi prezenta literatura română mai nouă, R. Seişanu făcea apoi o descriere de ansamblu a ţării, Matila Ghyka o „cronologie documentată”, la care se putea face lesne apel, Al. Ciorănescu dădea o mică sinteză a culturii noastre în context european, I. Lupaş se ocupa de ideea unităţii româneşti, iar H. Ursu semna o succintă sinteză a devenirii noastre istorice[12].

Unele iniţiative similare erau legate de şederi mai statornice în străinătate. Marcu Beza a făcut bune servicii în spaţiul anglofon[13], ca şi D. N. Ciotori, care era ales drept răsplată membru de onoare al Academiei[14]. Claudiu Isopescu[15] făcea concomitent bune servicii în spaţiul italic, publicînd traduceri, articole de informare culturală, conferinţe ş.a.[16]. La Paris, Basil Munteanu tipărea în acelaşi timp studii pe marginea valorilor româneşti de cultură, scriind despre tradiţie şi modernism în spaţiul respectiv, despre călătorii francezi în estul european, despre Alecsandri şi renaşterea românească ş.a., pentru ca la urmă să publice şi o excelentă sinteză, Panorama de la littérature roumaine contemporaine (1938), despre care L. Blaga spunea că e cel mai frumos şi mai demn comen­tariu pe această temă, o „pîrghie decisivă pentru punerea în circulaţie europeană a literaturii noastre”[17]. Rezulta din preţioasa lucrare un interes special pentru filosofia istoriei şi pentru destinul românesc, temă asupra căreia mulţi istorici şi eseişti s-au aplecat în perioada interbelică. Existenţă îndelung precară, „au carrefour des empires morts”, după expresia lui Lucien Romier, comunitatea romanică de la Dunărea de Jos n-a răzbit decît anevoie şi numai înfruntînd duşmănii de tot felul într-un spaţiu mereu sfîşiat de ambiţii contradictorii[18]. Această existenţă, B. Munteanu a reuşit să o pună totuşi în lumină prin ce dăduse mai semnificativ în literatură, impunîndu-se şi la Academie ca unul dintre cei mai valoroşi exponenţi ai literelor româneşti peste hotare[19].

Desigur, alte nume de literaţi care şi-au pus condeiul în slujba cauzei noastre ar mai putea fi amintite. Elena Văcărescu exercita o influenţă benefică nu numai la Paris, unde rezida, ci şi la Societatea Naţiunilor, unde n-a contenit să apere, ani în şir, această cauză cu talent şi fervoare. Scriind despre „mistica naţională” a paşoptismului, ea raporta la programul apusean întreaga dezvoltare a spiritului public de la noi[20]. Prin Elena Văcărescu au putut avea loc atîtea mani­festări menite să recomande lumii valorile noastre. Nimeni n-a pledat cu mai mult succes pentru recunoaşterea lor decît această „ambasadoare a sufletului românesc”, cum i s-a spus şi cum îi plăcea ei însăşi a fi considerată[21]. Factorul sufletesc, „paideuma” (în expresia contemporană a lui Frobenius), merita în adevăr să fie cunoscut şi e tocmai ceea ce se remarca şi la cealaltă scriitoare de origine română, Anna Brîncoveanu de Noailles, în a cărei operă N. Iorga sesiza „acordurile misterioase ale sufletului românesc”[22]. Este ceea ce Sadoveanu descoperea la Martha Bibescu, din care a şi tradus Isvor, le pays des saules, scriere pe marginea căreia poetul Rilke nota: „Cum să nu iubeşti România după ce ai citit Izvor? A fost lectura mea preferată de-a lungul unui an întreg şi cu siguranţă că o voi relua mereu cu aceeaşi încîntare şi duioşie”[23]. Dincolo de anecdotică, era acolo o vibraţie genuină, produsă de identificarea cu „poporul sălciilor”, ceea ce V. Pîrvan a ştiut să observe numaidecît: „Contem­plînd viaţa poporului, aţi făcut operă nu numai de naturalist care iubeşte, ca Fabre, obiceiurile insectelor… ci operă de poet liric, care se oglindeşte în apa liniştită a sufletului popular şi operă de filosof stoic, care recunoaşte toate mitologiile şi toate teologale lumii, precum şi locul lor în Olimpul său tolerant şi ironic, a cărui esenţă e renunţarea”[24]. Fragmente de istorie românească apar de altfel şi în alte lucrări ale scriitoarei, mereu preocupată de soarta acestui popor cu multe daruri şi tot atîtea neşanse. Ceea ce izbeşte în această zonă e lipsa unor construcţii monumentale, aerul de precaritate şi de improvizaţie ce înconjoară orice aşezămînt. „Nimeni aici n-a conceput ceva mare, un plan, o operă ce trebuia urmărită mai mult de o generaţie. Se întîmpla ca un prinţ să construiască mai multe biserici în timpul domniei sale, dar niciodată ca o biserică să fie înălţată în mai multe domnii, cum s-a văzut şi în alte părţi. Locuitori ai unei ţări mereu ameninţate de valurile invaziilor, aceşti oameni au înţeles că viaţa e scurtă, ca o respiraţie. Astfel, ei nu întreprind decît lucrări de scurt răsuflu, pe care cel care le începe poate spera, fără exces de nebunie, să le ducă la capăt. Acest popor, observă Martha Bibescu, posedă noţiunea reală a timpului”[25]. E aceeaşi obsesie a monumentalului ce se remarcă şi la Pîrvan, delicatul confident de atunci al scriitoarei[26]. Alte calităţi s-au putut dezvolta însă în acest spaţiu mereu bîntuit de nelinişte şi ele apar evocate de asemenea în La Nymphe Europe, unde figurile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brîncoveanu se evidenţiază atît de pregnant[27]. O mare forţă de asi­milare şi rezistenţă a convertit la autohtonie orice aport străin, uzînd rase, neamuri, aventurieri de tot felul şi impunîndu-le un mod de existenţă specific.

Alţi emisari ai culturii româneşti, între care Iorga şi Pîrvan se plasează în primul rînd, au contribuit la difuziunea valorilor noastre în lume. În anumite organisme internaţionale, la universităţi şi institute, la congrese de specialitate, ei au reprezentat ţara cu un prestigiu fără umbră[28]. O. Tafrali a ţinut cursuri la École des Hautes Études[29], S. Lambrino reprezenta la un moment dat Academia la centenarul Societăţii Elene de Arheologie[30], iar N. Bănescu la jubileul Univer­sităţii din Atena[31]. Un întreg ciclu de conferinţe pe teme de istorie rostea I. Lupaş în Germania, Austria, Cehoslovacia[32], publicîndu-le apoi într-un frumos volum[33]. La fel a procedat S. Dragomir, ale cărui expuneri la Viena şi Breslau n-au rămas fără ecou[34]. S. Puşcariu a iniţiat concomitent o serie de lucrări destinate lumii germane, cu un succes care n-a trecut nici el neobservat[35]. Cîteva broşuri de larg interes au apărut apoi în seria Vom Leben und Wirken der Romanen, scoasă de Ernst Gamillscheg, serie în care G. I. Brătianu a putut evoca momentul inde­pendenţei în lumina raporturilor dintre Bismarck şi premierul român.

Problema naţională, în aspecte curente sau în dimensiunea ei istorică, rămînea însă o preocupare permanentă. N. Iorga a scris o sumedenie de lucrări pe această temă[36], secundat de I. Lupaş[37], S. Dragomir[38], Vintilă Mihăilescu[39], Şt. Ciobanu, I. I. Nistor, Andrei Popovici, I. Mateiu, G. Moroianu ş.a., cartea celui din urmă despre lupta românilor transilvăneni pentru libertate[40] fiind reco­mandată şi de Wickham Steed pentru valoarea ei ştiinţifică şi morală[41].

Expoziţiile internaţionale (Paris, 1937; New York, 1939), cu pavilioane româneşti în care şi istoria îşi avea partea ei, încă se cuvin amintite aici. În secolul trecut, Kogălniceanu, Al. Odobescu, G. Bibescu ş.a. avuseseră asemenea preocupări[42]. În perioada interbelică, sarcina de a pregăti participarea noastră i-a revenit, în cazurile citate, lui D. Gusti. „Pavilionul român de la Expoziţia universală din Paris, remarca Al. Lapedatu, a fost cea mai bună şi mai utilă propagandă ce se putea face ţării şi neamului, faţă de milioanele de vizitatori ce au ţinut să vadă această expoziţie”[43]. Meritul era în bună măsură al lui Gusti însuşi, care a gîndit ansamblul şi a ştiut să-şi aleagă colaboratorii pentru realizarea părţilor. La acea expoziţie au fost prezentate cîteva volume din Histoire des Roumains et de la romanité orientale de N. Iorga[44], alături de o serie de studii înfăţişînd progresele noastre în ştiinţă, artă, cultură. Se adăugau apoi cîteva scrieri scoase ad-hoc, sub egida Academiei, despre ţara şi poporul român (S. Mehedinţi); despre Transilvania (colectiv); despre Basarabia şi Bucovina (I. I. Nistor); despre Dobrogea (V. Mihăilescu); despre macedoromâni (Th. Capidan); despre viaţa ştiinţifică (colectiv); despre arta ţăranului român (G. Oprescu); despre arheologia noastră (S. Lambrino); despre reforma agrară (G. Ionescu-Siseşti, N. Cornetzianu). Alte volume cu rost similar au apărut tot atunci în afara Academiei, tratînd despre relaţiile franco-române (Paul Desfeuilles, J. Lassaigne); formarea naţiunii române (E. Beau de Lomenie); cercetările agronomice (G. Ionescu-Siseşti); studiile medicale (D. Danielopolu); România − ţară latină (R. Seişanu); fundaţiile culturale regale (D. Gusti); galeria de artă (Al. Busuioceanu) etc. Încă o serie de lucrări au fost expuse de către Direcţia Presei. În ansamblu, impresie favorabilă, ca şi la expoziţia de la New York, unde au fost reprezentaţi şi românii din America[45].

Un întreg capitol, de un interes indiscutabil, priveşte colaborarea istoricilor români cu specialiştii din afară, fie în cadrul unor sinteze colective (ca în cazul lui Xenopol, Iorga ş.a.), fie la instrumente de lucru (V. Pîrvan etc.), fie la publicaţii periodice pentru a nu aminti decît unele modalităţi. O. Tafrali scria în Revue archéologique, N. N. Moroşanu în Bulletin de la Société Préhistorique Française (împreună cu René L. Doize)[46], G. I Brătianu la atîtea din marile periodice de specialitate. Institutul Francez din Bucureşti, condus de A. Dupront, a înlesnit multe legături cu istorici şi oameni de litere apuseni. C. Rădulescu-Motru saluta la un moment dat prezenţa în incinta Academiei a istoricului de artă L. Gillet[47]. J. Carcopino, H. Focillon, Ch. Diehl, între alţii, erau prezenţe uzuale în centrele noastre academice.

Recunoaşterile şi distincţiile oferite istoricilor români de către aşezămintele străine cu care au venit în contact sînt prea numeroase, în epoca de care ne ocupăm, pentru a fi menţionate aici. Ele ţineau, fireşte, de un ritual academic şi comportau în consecinţă o doză de formalism, dar se poate judeca totuşi, pe seama lor, anvergura şi diversitatea relaţiilor în cauză. G. Bengescu, bibliograful lui Voltaire şi al raporturilor româno-franceze, fusese primul învăţat român promovat la Academia Franceză, ca asociat străin. I-a urmat A. D. Xenopol, la care am avut deja ocazia să ne referim, căci şi-a pus amprenta asupra relaţiilor cu lumea academică franceză de la începutul acestui veac. „Acolo, el, membru asociat al Institutului Franciei, a fost nu numai învăţatul român care făcea cinste patriei sale, dar şi un sol statornic şi totdeauna bine primit al drepturilor noastre naţionale. Ani de zile, el le-a apărat cu tot talentul său şi cu acea vitalitate vioaie care era una din cele mai plăcute însuşiri ale marii sale intelectualităţi”, observa N. Iorga, adăugînd că, după începerea luptei noastre pentru drept, „succesele ei erau singura mîngîiere a bolnavului” şi că „soarta nu i-a refuzat bucuria, reparatoare a tuturor suferinţelor, de a vedea miracolul acelei Dacii Traiane a cărei istorie o scrisese”[48]. La rîndul său, N. Iorga s-a bucurat de aceeaşi înaltă stimă, nu numai în Franţa, fiind ales doctor honoris causa al multor universităţi şi membru al multor academii. Gratulatorii săi clujeni îi numărau, la împlinirea a 60 de ani, nu mai puţin de 26 titluri străine[49]. Recunoaşterile veneau de oriunde, faima istoricului, sprijinită de aceea a omului de stat, pătrunsese de-a lungul anilor. Aproape la fel de celebru, deşi cu o sferă de activitate mai îngustă, fusese V. Pîrvan, la moartea căruia numeroase academii, uni­versităţi, institute, societăţi savante şi-au asociat doliul, alcătuind o veritabilă oecumene a devotamentului pentru ştiinţă[50].

Prin Academie, îndeosebi, cultura şi ştiinţa românească ţeseau o întreagă reţea de legături cu lumea, o reţea diafană, delicată şi totuşi rezistentă, mai rezistentă în orice caz decît pînza fragilă a diplomaţiei. Ea recomanda, spre exemplu, cîţiva membri pentru Academia de Ştiinţe din Maryland, într-un moment cînd legăturile cu America, îndată după război, se intensificau consi­derabil[51]. D. Gusti era ales corespondent al Institutului Franţei[52], în timp ce alţi cărturari se vedeau admişi în sacrele incinte ale academiilor de profil.

Grija pentru cointeresarea celor în viaţă nu întuneca însă datoria de a-i aminti pe cei care slujiseră mai înainte la acelaşi altar. N. Cartojan insista ca Academia să trimită un bust al Stolnicului Cantacuzino spre a fi instalat la Univer­sitatea din Padova, iar ceremonia dezvelirii n-a putut avea loc, pare-se, din cauza războiului[53]. Radu Dragnea pleda în acelaşi sens pentru un studiu asupra notorietăţii lui D. Cantemir între scriitorii apuseni[54]. Nu era destul să figureze, între celebrităţile lumii, pe frontispiciul Bibliotecii Sainte-Genéviève din Paris. Filosofia lui merita mai cu seamă să fie cercetată, deşi N. Iorga nu vedea în ea decît o treabă de „simplu copist”, subliniind în schimb relaţia cu ideea organică asupra vieţii statelor şi sistemul lui Montesquieu, idee recog­noscibilă întrucîtva şi la eruditul Stolnic[55]. De amintit şi faptul că la Univer­sitatea din Palermo a fost evocată din iniţiativa lui Claudiu Isopescu, la 21 mai 1927, amintirea lui N. Bălcescu[56].

În genere, prestigiul intern îl precede pe cel din afară. S-a întîmplat însă şi invers, uneori, recunoaşterea înăuntru fiind asigurată de girul străinătăţii. Este cazul lui O. Tafrali, care numai după ce şi-a făcut nume printre colegii de breaslă străini, publicînd cărţi şi colaborînd la reviste de specialitate, a putut găsi o recunoaştere corespunzătoare şi la ai săi. Ţinuse prelegeri la diverse univer­sităţi, participase la congrese, făcuse legături cu lumea savantă de pe continent şi numai după aceea fu omologat de români, mai întîi pe tărîm filologic, apoi în arheologie şi istorie[57]. Tot astfel, Nicolae Petrescu, istoric şi etnolog, era mai cunoscut în America, unde predase cursuri la Wabash-College din Crawfortsville (Indiana)[58], decît în propria lui patrie, unde a rămas pînă astăzi un ilustru ignotus. Capacitatea de a absorbi valorile, de a le decanta şi impune instituţional e un apanaj tîrziu al civilizaţiei şi nu e surprinzător că lupta pentru recunoaştere îmbracă la popoarele încă neaşezate cum se cuvine forme atît de drastice[59]. Consacrarea lui N. Iorga la Academia Română e semnificativă şi din acest punct de vedere. Să mai vorbim de Xenopol, a cărui faimă interna­ţională a stîrnit atîtea duşmănii printre ai săi? Să ne mirăm că după un turneu academic Iorga, o spune singur, era întîmpinat în ţară cu „o frumoasă coroană de injurii”[60]?

Clio nu e totdeauna atît de senină pe cît o vrea mitul ei şi istoria istoriei se vădeşte adesea destul de învolburată. Laurii ea nu şi-i distribuie numai pe măsura meritelor, cum s-ar crede, ci în funcţie de factori pe care o sociologie a istoriei i-ar putea sistematiza cu folos. E un domeniu care între timp s-a extins şi complicat mereu.

 

Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, ediţia a II-a, Iaşi, Editura Junimea, 2003, p. 147-158; text prezentat la Congresul Naţional al Istoricilor Români, Iaşi, 29 august 2018.

[1] M. Kogălniceanu, Opere, I, Bucureşti, 1946, p. 49.

[2] N. Bălcescu, Opere, I, Bucureşti, 1974, p. 168.

[3] RI, 14, 1928, 1-3, p. 76.

[4] Arhiva, 1893, 9-10, p. 562.

[5] Em. Boutroux, France et Roumanie, în La Revue du Foyer, 1914, 15, p. 210; apud La Revue roumaine, III, 1914, 1, p. 18-19.

[6] Apud Al. Constantin (= Zub), A. D. Xenopol peste hotare, în A. D. Xenopol, studii privitoare la viaţa şi opera sa, Bucureşti, 1972, p. 440.

[7] N. Iorga, Propaganda în străinătate, în Politica externă a României, Bucureşti, 1925, p. 260.

[8] Ibidem, p. 268.

[9] Idem, O viaţă de om, 1972, p. 574-575.

[10] Vezi AAR. Dezb., 48, 1927/8, p. 69-70.

[11] Ibidem, 51, 1930/1, p. 60-61.

[12] S. Mehedinţi, Le pays et le peuple roumain, Bucarest, 1930; I. Biberi, Études sur la littérature roumaine contemporaine, Paris, 1937; R. Seişanu, Rumania, Bucharest, 1939; Matila Ghyka, A Documented Chronology of Roumanian History, Oxford, 1941; Al. Ciorănescu, La culture roumaine et l’Europe, Bucureşti, 1943; I. Lupaş, Die Grundlagen der rumänischen Volkseinheit, în vol. Zur Geschichte der Rumänen, Sibiu, 1943, p. 1-32; H.I. Ursu, Storia dei romeni, Bucarest, 1943.

[13] Marcu Beza, Roumanian Studies, în vol. The Year’s Work in Modern Language Studies, London, 1931 etc.

[14] AAR. Dezb., 56, 1935/6, p. 161.

[15] Claudio Isopescu, La Rassegna italo-romena, Milano, 1941.

[16] AAR. Dezb., 50, 1929/30, p. 35.

[17] Ibidem, 59, 1938/9, p. 206.

[18] B. Munteano, Panorama de la littérature roumaine contemporaine, Paris, 1938, p. 11-13. Vezi aprecierile lui E. Bucuţa, Pietre de vad, II, Bucureşti, (1941), p. 189-196.

[19] C. Rădulescu-Motru, în AAR. Dezb., 60, 1939/40, p. 42.

[20] Hélène Vacaresco, La mystique nationale roumaine aux environs de 1848, în Revue d’hist. dipl., 43, 1929, p. 8-19.

[21] Ion Stăvăruş, Elena Văcărescu, Bucureşti, 1974.

[22] N. Iorga, Pagini alese, II, Bucureşti, 1965, p. 80.

[23] Apud Martha Bibescu, Jurnal politic, Bucureşti, 1979, p. 7: Studiu introductiv, de Cr. Popişteanu şi N. Minei.

[24] V. Pîrvan, Corespondenţă şi acte, Bucureşti, 1973, p. 233.

[25] Marthe Bibesco, Isvor, le pays des saules, I, Paris, 1923, p. 117. Cf. Şi Maria Brăescu, Interferenţe româneşti în opera Marthei Bibescu, Bucureşti, 1983, p. 78.

[26] G. Călinescu, Faza monumentalului, în Viaţa literară, III, 1928, 93, p. 1-2.

[27] Maria Brăescu, op. cit., p. 76-94.

[28] Şt. Delureanu, Nicolae Iorga în adunările învăţaţilor lumii, în Secolul 20, 1971, 9, p. 173-176; Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pîrvan, Bucureşti, 1983, p. 170-188.

[29] AAR. Dezb., 56, 1935/6, p. 159.

[30] Ibidem, 59, 1938/9, p. 38.

[31] Ibidem, 57, 1936/7, p. 52.

[32] Ibidem, 63, 1942/3, p. 79.

[33] I. Lupaş, Zur Geschichte der Rumänen, Sibiu, 1943. Vezi AAR. Dezb., 63, 1942/3, p. 107.

[34] Ibidem, 62, 1941/2, p. 48-49.

[35] Ibidem, 63, 1942/3, p. 22.

[36] N. Iorga, Histoire des Roumains de la Transylvanie, I-II, Bucarest, 1940; Pour comprendre la situation actuelle de la Roumanie, Bucarest, 1940; Pages sur les droits des Roumains, Bucarest, 1940. Etc.

[37] I. Lupaş, La désagrégation de la monarchie austro-hongroise et la libération de la Transylvanie, Bucarest, 1938; Siebenbürgen, das Herz des rumänischen Lebensraumes, Bukarest, 1941; Die Grundlagen der rumänischen Volkseinheit, Sibiu, 1942; Zur Geschichte der Rumänen, Sibiu, 1943.

[38] S. Dragomir, La Transylvanie avant et après l’arbitrage de Vienne, Sibiu, 1943.

[39] Vintilă Mihăilescu, Die Rumänen Siebenbürgens, Bukarest, 1943.

[40] G. Moroianu, Les luttes des roumains transylvains pour la liberté et l’opinion européenne, Paris, 1933.

[41] AAR. Dezb., 55, 1934/5, p. 190-191.

[42] G. Bibesco, La Roumanie avant et après l’exposition universelle de 1889, Paris, 1890.

[43] AAR. Dezb., 58, 1937/8, p. 42.

[44] Ibidem, 57, 1936/7, p. 17.

[45] Ibidem, 60, 1939/40, p. 15.

[46] Ibidem, 52, 1931/2, p. 109.

[47] Ibidem, 58, 1937/8, p. 30-31.

[48] Ibidem, 40, 1919/20, p. 47.

[49] Închinare lui Nicolae Iorga, Cluj, 1931.

[50] În memoria lui Vasile Pîrvan, Bucureşti, 1934.

[51] AAR. Dezb., 40, 1919/20, p. 126. Academia Latină din Monaco invita şi ea 12 membri (t. 51, 1930/1, p. 82).

[52] Ibidem, 59, 1938/9, p. 25. Pentru alte consacrări, v. ibidem, p. 59, 68; t. 60, 1939/40, p. 17-18; t. 61, 1940/1, p. 28; t. 63, 1942/3, p. 4-5; t. 64, 1943/5, p. 83, 125-128.

[53] Ibidem, 63, 1942/3, p. 4-5. R. Ortiz şi N. Cartojan întocmiseră şi un text (Lo Stolnic Cantacuzino, un grande erudito romeno a Padova) spre a fi citit la dezvelirea bustului în aula Universităţii respective la 20 mai 1943.

[54] Scrisul românesc, I, 2.

[55] RI, 1928, 1-3, p. 74.

[56] AAR. Dezb., 47, 1926/7, p. 76.

[57] Ibidem, 58, 1937/8, p. 21-23.

[58] Ibidem, 64, 1943/5, p. 421.

[59] Cf. şi D. Onciul, Aprecierea unui istoric român în străinătate, în CL, XLIII, 1909, 11, p. 1352-1353.

[60] B. Theodorescu, Nicolae Iorga, 1968, p. 303.

Revista indexata EBSCO