Nov 13, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Marguerite Porete și anihilarea sufletului (I)

La 1 iunie 1310 este arsă pe rug la Paris, în Place de Grève, o femeie, Marguerite Porete şi, împreună cu ea, cartea sa « Oglinda sufletelor simple şi anihilate »[1].

Marguerite Porete nu era o vrăjitoare: ea era o beguină. Iar cartea sa nu era o carte de magie: era o carte de înaltă spiritualitate.

Ce putea justifica o asemenea dublă crimă a Inchiziţiei ? Este ceea ce voi încerca să descifrez în studiul meu.

Foarte puţine date biografice sînt cunoscute despre Marguerite Porete.  Nici măcar anul naşterii sale nu este cunoscut. Marguerite Porete se naşte în jur de 1250 în Hainaut, probabil la  Valenciennes. Hainaut este o regiune transfrontalieră, situată între Belgia şi Franţa, iar  Valenciennes este capitala regiunii franceze.

În actele procesului intentat de Inchiziţie, Marguerite Porete este desemnată ca fiind o « beghină ». Un « beghinaj » era o comunitate unde trăiau beghinele, constituită de mai multe case, o curte şi o capelă. Beghinele nu erau supuse nici unei autorităţi religioase sau laice. Ele erau, în general, tinere femei sau văduve. Ele duceau o viaţă monastică dar nu erau călugăriţe. Primul beghinaj a fost fondat la Liège de preotul Laurant Beggh (Bègue) şi apoi mişcarea religioasă a beghinelor a luat amploare în Belgia, în Olanda, în Renania  şi în nordul Franţei. Formele religioase din beghinaje erau foarte diverse dar  numitorul comun era o spiritualitate de tip laic. Beghinele, neaparţinînd nici unui ordin religios, acţionau pe plan caritativ în totală libertate. Pentru a îşi asigura existenţa şi pentru acţiunile caritative, beghinele exercitau diferite meserii, de la cele mai modeste pînă la cele mai evoluate. Forma de sfinţenie a beghinajelor atrăgeau şi femei bogate şi cultivate care făceau donaţii pentru cei săraci. Beghinajele au fost locul unde s-au născut opere importante pe plan poetic şi spiritual.

Modul liber de viaţă al beghinajelor a trezit desigur suspiciunile clericilor şi al mînăstirilor, care se vedeau în concurenţă cu mişcarea beghină. Tripla libertate a acestor femei – religioasă, socială şi economică – nu era pe placul tuturor. Chiar unii clerici de la Universitate considerau mişcarea beghină ca nefiind conformă învăţăturii Bisericii. În mod invitabil au început persecuţiile şi acuzaţiile de erezie. Inchizitorul Conrad de Marbourg acuză beghinele la Conciliul de la Mayence, în 1233. Iar în 1311, Papa Clement V condamnă beghinele pentru falsă pietate şi erezie. Comunităţile de beghine fie au dispărut fie şi-au  pierdut independenţa faţă de Biserică.

Procesul intentat de Inchiziţie lui Marguerite Porete, cum bine spune Max Huot de Longchamp, « un caz remarcabil de proces întotdeauna deschis – în fapt dar nu pe plan legal – a Raţiunii împotriva Iubirii, a unei false teologii împotriva unei adevărate mistici »[2].

Din punct de vedere religios, Marguerite Porete a aparţinut diocezei din Cambrai.

Cartea sa se referă, în acelaşi timp, la tradiţia patristică latină, la literatura profană a trubadurilor şi la tradiţia beghinală. Cultura lui Marguerite Porete este indiscutabilă.

Axa care traversează opera sa este cea a Iubirii, pentru Marguerite Porete existînd o echivalenţă totală între Iubire şi Dumnezeu.

Ca un Einstein al spiritualităţii, Marguerite Porete era conştientă că a făcut, prin experienţa sa proprie şi prin filozofia sa religioasă, o descoperire capitală care putea şoca pe contemporanii săi. Era pregătită să lupte şi dorea să convingă.

Ea a obţinut aprobări importante de la franciscanul Jean de Queyran, cistercianul Franc de la mînăstirea Villers en Brabant şi, mai ales, celebrul Godefroid de Fontaines, magister regens şi titularul catedrei de Teologie la Universitatea din Paris. Aceste  aprobări figurează în cîteva ediţii latine şi engleze ale cărţii[3].

Aprobarea redactată de Godefroid de Fontaines probabil în toamna anului 1306, puţin înainte de moartea sa, merită atenţia noastră din toate punctele de vedere. Acordul său este indiscutabil: « Sufletul nu poate parveni la viaţă sau la maniera de a fi divin înainte de a ajunge la stadiul descris în această carte, deoarece toate celelalte modalităţi sînt umane »[4]. Dar Godefroid de Fontaines adaugă cu pertinenţă : « […] nu este bine ca prea mulţi să aibă acces (la această carte – N. N.) , deoarece ei ar risca să îşi compromită salvarea aspirînd la o viaţă la care ei nu ar putea parveni niciodată ; prin aceasta, ei ar putea fi înşelaţi ».

În ciuda acestor aprobări, episcopul din Cambrai arde cartea în mod public la Valenciennes şi ameninţă autoarea să fie deferită justiţiei în caz de recidivă.

Marguerite Porete nu ţine seama, nici de ameninţările proferate de episcop şi nici de îndemnul la precauţie formulat de Godefroid de Fontaines, şi continuă să trimite cartea la diferite personalităţi importante, printre care episcopul din Chîlons-sur-Marne. Urmarea este arderea pe rug.

Procesul intentat este o veritabilă caricatură de proces. Guillaume de Paris convoacă la data de 11 aprilie 1309 douăzeci şi unu de maeştri de teologie, cărora le sînt supuse pentru verdict doar cincisprezece extrase din carte, bine alese pentru a da impresia de erezie. Majoritatea extraselor figurau la începutul cărţii, înainte ca Marguerite Porete să dezvolte ideile prezentate! Cei douăzeci şi unu de maeştri de teologie au judecat primul şi ultimul extras din cele cincisprezece extrase din carte ca fiind eretice. Cu alte cuvinte, judecătorii nu au citit cartea în întregimea sa şi au condamnat-o la moarte pe baza a două extrase !

În tot timpul procesului Marguerite Porete a păstrat o tăcere deplină şi a primit cu mare demnitate verdictul pronunţat.

Printr-un veritabil miracol, cartea a fost arsă şi exemplarele rămase distruse, dar cartea a supravieţuit ! Sînt cunoscute astăzi patrusprezece manuscrise ale cărţii în diverse limbi, dintre care unul este o copie a manuscrisului în limba franceză[5].

Cartea a fost admirabil tradusă în limba franceză modernă de Max Huot de Longchamp (traducere deja menţionată) şi de marele scriitor francez Claude Louis-Combet[6]. Cele două traduceri sînt foarte diferite ca stil dar ele sînt complementare: Max Huot de Longchamp pune accentul pe claritate şi limpiditate, pe cînd Claude Louis-Combet rămîne cît se poate de aproape de limbajul folosit de Marguerite Porete, în toată complexitatea sa.

Arsă pe rug, Marguerite Porete trăieşte prin cartea sa vizionară, singulară, unică, care constituie un veritabil ghid pentru cercetătorii spirituali ai secolului 21.

 

[1] Marguerite Porete, Le miroir des îmes simples et anéanties, traducere în franceza modernă şi note de Max Huot de Longchamp, Albin Michel, Paris, 1984 ; format de buzunar: colecţia « Spiritualités vivantes » nr. 147, Albin Michel, Paris, 1997. Această din urmă ediţie va fi citată în prezentul studiu.

[2] Max Huot de Longchamp, in Marguerite Porete, Le miroir des îmes simples et anéanties, op. cit. p. 19.

[3] Marie Bartho, Le miroir des îmes simples et anéanties de Marguerite Porete – Une vie blessée d’amour, Découvrir Paris, 1993, p. 5.

[4] Idem, p. 127.

[5] Ibid., p. 7

[6] Marguerite Porete, Le miroir des îmes simples et anéanties, traducere în franceza modernă de Claude Louis-Combet, introducere și note de Émilie Zum Brunn, Jérôme Millon, Grenoble, 1991.

Revista indexata EBSCO