Nov 10, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Comentarii la o „istorie politică” a literaturii române (II)

Încheiam prima parte a comentariilor la cartea lui Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, cu precizarea că, cei doi autori de literatură subversivă, din veacurile anterioare, nu şi-au putut tipări cărţile tot din cauza cenzurii. Cantemir, la începutul secolului luminilor, trăia într-o atmosferă sever controlată, prin domnitorii autohtoni înfricoşaţi de ameninţarea iataganului. La începutul secolului al XIX-lea, Budai-Deleanu, plecat din Transilvania, îşi ducea viaţa de jurist la Lemberg, tot în regim de dictatură imperială, mereu urmărit şi suspectat de frondă în apărarea drepturilor conaţionalilor şi aderent la societăţi secrete. Lada cu toate manuscrisele nepublicate a fost achiziţionată, îndată după moartea lui, de la nepoţi, de Gheorghe Asachi.

Însă, de I.D. Sîrbu vorbind, pentru că l-am amintit în prima parte a comentariilor, mai e de spus că atitudinea lui disidentă, încă vie în amintirea celor ce l-au cunoscut în perioada lui craioveană, e prea puţin luată în considerare de Ion Simuţ. Puteau fi intervievaţi Tudor Gheorghe sau Eugen Negrici, atunci profesor de stilistică la Universitatea din Isarlîkul lui I.D. Sîrbu. Ar fi fost pagini vii pline de substanţă despre personalitatea scriitorului şi literatura lui disidentă ţinută în sertar, după ce a fost amînată şi respinsă de cenzură. Adio, Europa!, roman al reacţiei lui spiritual-disperate, ostracizat după o lungă detenţie politică, încheiat în 1985, însă publicat după `89, abia în 1993, e o replică, în stil personal, la Cel mai iubit dintre pămînteni (1980). Cu deosebirea că, în finalul „testamentului”, care încheie romanul, disperarea extrovertitului Sîrbu se descarcă în rîs, acel rîsu-plînsu caracteristic reacţiei sale, afirmată în stilul paradoxului. Sînt aici suficiente date pentru un psihodiagnostic aparte al disidenţei sale. Încheie cu un subtil joc de cuvinte: „Dacă iadul e pardosit cu utopii, raiul nostru valah e alcătuit din libertatea de a putea rîde, bîrfi, critica, amestecînd lacrima cu veselia, disperarea cu nădejdea şi frica de curaj cu curajul fricii”. Este prinsă şi realist şi original esenţa condiţiei scriitorului în socialismul acelei jumătăţi de secol.

Cei doi scriitori (Sîrbu şi Preda) au dialogat, la acelaşi diapazon, în timpul întîlnirilor de la Mogoşoaia. În culisele lumii scriitorilor circula credinţa că, în profilul lui Petrini, Preda combinase şi componente ale personalităţii lui I.D. Sîrbu. Şi Preda ar fi putut să-şi pună în faţa romanului său, cu aceeaşi îndreptăţire de fond, moto-ul din Soljeniţîn, ales de Sîrbu pentru Adio, Europa!. Cred şi citez: „Nu avem voie să scriem decît despre ceea ce ştim că nu se va mai întîmpla niciodată!” Romanul lui Preda nu ar fi apărut dacă autorul n-ar fi fost directorul editurii. O operă în care a dat totul pînă la istovire a puterii de a mai trăi. Se predase riscînd adevărul. Iar lectorul care a aprobat apariţia, cu semnătură, nu era altul decît redactorul şi prietenul din editură, Cornel Popescu. Discursul ambilor scriitori, din aceste două romane, la o lectură înţelegătoare, acuză, în scriituri particulare, acelaşi sistem, în speranţa „că nu se va mai întîmpla niciodată”. Important e să putem recunoaşte noi, astăzi, după aproape patru decenii, dacă ceva din speranţa lor s-a îndeplinit sau, mai degrabă, nu. Dezvoltarea consideraţiilor pe acest gen de corespondenţe, spontane ori studiate, între scriitori, măcar în interiorul grupării disidente, ar fi dat corp şi argumentare scheletului enumerativ de nume şi realităţi politice reluate excesiv. În interiorul castei oprimate erau şi diferenţe de structură, de rezistenţă sau de abandon. Tot spre finalul „testamentului”, Sîrbu strigă – pur şi simplu – că nu vrea să moară sufocat de propria revoltă, cum li s-a întîmplat celor „melancolici care ar fi dorit să urle. Vreau să rămîn treaz!”

În cea mai mare parte, nou şi foarte întins, capitolul „Preliminarii”, prin conţinut, susţine construcţia concentrică a cărţii lui Ion Simuţ pe ideea celor patru literaturi paralele. Iar dacă sînt paralele, cum şi sînt, adică manifestate simultan, e absolut gratuită afirmaţia (p.10) criticului cum că refuză „viziunea didactică rigidă de literaturi succesive”. Ultima, fără plural, vizează o istorie generală a literaturii unui popor, care nu evoluează decît succesiv. Or, ideea care organizează demonstraţia lui Ion Simuţ e numai paralelismul atitudinal al scriitorilor faţă de ideologia comunistă episodică. Dacă în decursul unei jumătăţi de secol poziţia unor scriitori s-a mai schimbat, asta e o altă problemă ce ar comporta explicaţii speciale pentru un „succesiv” personalizat. Instructivă şi pentru criticul literar şi pentru cititor, ar fi fost o incursiune în literaturile din ţările răsăritului european rămase, prin hotărîre istorică, sub influenţă sovietică. Avut-au şi ele mai multe literaturi care să fi fost radiografiate de critică? O nouă lectură, atentă la arta asociaţei esenţelor, la consecvenţa afirmaţiilor şi la proprietatea unor termeni în context, va îmbunătăţi o ediţie serios revăzută. La întrebarea dramatică, pusă într-un titlu, dacă a fost sau nu biruitor comunismul în România, nu se poate răspunde decît cu o analiză a psihologiei mulţimii, aşa cum a fost ea la început şi cum a evoluat. Schimbări treptate, profunde, de mentalitate şi sentiment al datoriei muncii s-au produs la nivelul proletariatului industrial şi la nivelul ţărănimii. Dictatura a distrus valorile în care credeau aceste categorii, clasa de mijloc şi intelectualii, cei veniţi din perioada interbelică. Altfel, întrebarea iniţială rămîne fără răspuns, ca şi schimbările din cultură, explicabile de la cauză la efect.

Interesează puţin, sau deloc, opinia Boia despre diferenţa între socialismul de la noi, aşa cum practic a fost, faţă de concepţia occidentală. Aceasta doar teoretic de modă rusească. Oricum, o problemă secundară. De regîndit dacă în conţinutul acestui „eseu”, conceput de Ion Simuţ a fi contestatar şi în subtext şi expres verbalizat, ar mai avea Tismăneanu dreptul moral să fie citat, ştiind cine a fost ascendentul lui patern. Iar că Eugen Negrici ar fi trebuit să-l citească în şcoală pe Roller ca să împrumute de la el un termen uzual, cum crede Simuţ, citînd din Roller, naşte un mare semn de întrebare. Nu repară nimic dacă, mai departe, autorul se consideră afin în concepţie (nu „conceptual”) cu Negrici, ba chiar agravează, dacă tonul vrea să fie ironic. E, încă o dată, cazul să repet ca într-o nouă ediţie, să se renunţe la abuzul utilizării termenilor de „concept” şi „conceptual”. Conceptul e abstract şi impersonal, eliminînd concretul. Revenind la „cele patru literaturi”, formulă de discutat aparte, Ion Simuţ enumeră, pe genuri, cîţiva autori a ceea ce s-a numit „literatură de partid”. Dintre dramaturgi lipseşte Al. Mirodan, unul dintre cei din cauza cărora a făcut închisoare politică I.D. Sîrbu, atunci cronicar la revista „Teatrul”, unde îşi exprimase rezervele asupra personajului „pozitiv”din piesa „Ziariştii”.                                                       Detaliile evoluţiei atitudinii în poezia lui Dinescu sînt bine întemeiate pe trimiteri la texte. Însă nu destinul l-a scutit pe poet de atitudini oportuniste (ce e destinul?), ci structura temperamentală de rebel şi mediul literar prielnic pe care îl frecventa. Orice cititor, nu numai eu, mai vrea şi puţină psihologie a literaturii, nu numai datele politicului şi liste de scriitori. Spre exemplu, cazul Dinescu este considerat în 2017, dar nu şi în varianta cărţii lui Simuţ din 1994, vîrful poeziei contestatare. Dacă poetul a evoluat de la metafora aluzivă la un discurs foarte direct, mai agresiv, ar fi fost de mare interes o insistenţă analitică. Una de ordin psihologic a postadolescentului care îşi orientează revolta într-o direcţie încurajată de mediu, de „oaza” artiştilor mizînd pe estetic, cum plastic o numea Sorin Alexandrescu. Adică o problematizare a atitudinii în context, cu determinantele devenirii. Este ciudat că nu există un dosar al revoltatului poet în arhivele Securităţii, cum există cel al ieşeanului Mihai Ursachi, cercetat cu metodă şi prelucrat relevant de Ioana Diaconescu în volumul: O conştiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii, neglijat de Ion Simuţ. Într-o nouă ediţie a cărţii, la paginile despre disidenţă, importante informaţii pot fi extrase din cercetarea Ioanei Diaconescu sintetizată în volumul: Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhiva Securităţii, apărut în 2017. Ca să înţelegi corect traiectoria poetului Dinescu, e suficient să citeşti prefaţa lui Sorin Alexandrescu (în 1989 încă lector de limbă română la Universitatea din Amsterdam) la volumul Moartea citeşte ziarul, publicat ( nu „clandestin”) în limba română la Amsterdam, Editura Rodopi, în vara anului 1989, în prezilele „revoluţiei”, cum s-ar spune. La 21 de ani, caz rar, apoi la 26 de ani, Dinescu a fost răsfăţat cu premii ale Uniunii Scriitorilor şi al Academiei. După care tînărul poet intră într-un anotimp mai furtunos al poeziei, devenind de-a dreptul contestatar al dictaturii ce nu l-a făcut să tacă, nu i-a pus fermoar la gură, dimpotrivă, cenzura este cea care tace. Aşa cum se deduce şi din posibilitatea de a da un interviu ziarului „Libération”, în martie 1989, cînd evenimentele se precipitau, cînd undeva se pregătea căderea tiranului. Interdicţia, necesară pentru protecţia poetului în condiţiile date, a fost de scurtă durată, timp în care el a comunicat, totuşi, cu ziarişti atrăini. Şi încă multe altele ar putea explica evoluţia poetului Dinescu, cel puţin pînă în decembrie 1989. A fost o dată crucială după care, deşi nu părăseşte cu totul poezia, se orientează, evident, pe altă direcţie, contrarie, cea a prosperităţii materiale. Îşi revoluţionează viaţa. Un viitor biograf al poetului, acum prosper gospodar la Cetate, va trebui să fie şi istoric şi psiholog şi sociolog.

Încercările lui Ion Simuţ de a periodiza literatura română postbelică în cinci etape, după dominantele evoluţiei politicului, nu poate fi comparată, aşa cum încearcă el s-o facă, cu metoda călinesciană de sistematizare. Marele critic avea perspectiva întregului în evoluţia lui internă, miza, în primul rînd, pe valori estetice puse sub influenţa unor curente unificatoare şi numai în al doilea rînd pe date istorice cruciale. Cu diferenţa de rigoare, Simuţ vorbeşte de „izbucnirea occidentalizării” literaturii române la 1848, într-un fel contra Călinescu, acesta vorbind doar de „semne de occidentalizare”, în preajma lui 1700, cu gîndul la Cantemir. Una e „semnul” şi alta e „izbucnirea”. Cît despre „luxurianţa” titlurilor şi subtitlurilor din Istoria… lui Călinescu, citate aici într-o ordine aleatorie, trebuie reţinut că ele acopereau conţinutul a peste 270 de pagini din cartea format in octavo. Ion Simuţ are dreptul să se mire exclamativ despre „luxurianţă”, după cum e liber să nu accepte interpretările lui Călinescu pe literatura secolului al XIX-lea romantic. Chiar dacă a nuanţat „sinuozităţile” privind „presiunea idealului naţional”, Călinescu a citit corect literatura marcată de elanuri romantice, pătrunse dinspre literatură spre psihologia colectivă. Dacă Simuţ percepe altfel atitudinea, să vedem ce pune domnia sa în loc, din perspectiva zilei de azi, ca transilvănean prin naştere, formaţie şi carieră. În fond, întoarcerea la periodizările clasicizate nu intră decît parantetic, ba chiar iese din cadrul cercetării operate de Ion Simuţ. Sînt pagini ce puteau fi dedicate consideraţiilor de ordin estetic, care nu pot fi ocolite într-o istorie a artei cuvîntului, oricît de adînci ar fi imixtiunile politicului. Şi apoi, de ce pentru autor e subiect de controversă distincţia perioadei numită „interbelică” şi ar fi valabilă propria intitulare, „Literaturile române postbelice”? Limita fiind, deopotrivă, un eveniment istoric. Iar o „istorie postmodernă a literaturii române”, în ansamblul ei, e imposibilă, drept care n-o va scrie nimeni, nici măcar în proiect. Postmodernismul, „bun la toate”, cum scria Umberto Eco, a intrat deja în penumbră. Amendamentele de fond şi formă privesc şi ultimele fraze ale paragrafului „Spre o istorie postmodernă a literaturii române”. Lejeritatea afirmaţiilor place atunci cînd coerenţa nu sufere, iar „naraţiunea politică” nu e un scop al istoriei integrale a literaturii române.    Foarte util pentru generaţia tînără, care n-a trăit sub dictatura postbelică, dar e interesată să ştie ce a fost, e capitolul despre „Instituţiile politice” dominante: partidul şi securitatea. În mîna lor era instrumentul de control, cenzura. Partidul, ca şi acum, era în toate, dicta securităţii şi amîndouă instituţiile au reuşit să scindeze, în mare pro şi contra, lumea scriitorilor, cu exemplele reale date de Ion Simuţ. Nimic mai relevant pentru rolul frenatoriu, de-a dreptul opresiv, al Securităţii exercitat asupra libertăţii de creaţie în cultură, decît cărţile Ioanei Diaconescu şi Ion Oprişan. Sînt rod al cercetării metodice a arhivelor secrete puse selectiv la dispoziţie, despre urmărirea scriitorilor în viaţa particulară, relaţiile conspirative de prietenie şi, nu în cele din urmă, conţinutul „duşmănos” ascuns în operă. Şi în opera de sertar, cum se descoperă în comenzile date informatorilor ce căutau în casa lui Călinescu, dar nu numai. Cam 20 de „surse” informative, dintre apropiaţii din Institut, erau instruite de vreo 40 de securişti enumeraţi de I. Oprişan la finele cercetării pentru cartea meticulos şi onest lucrată: Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu. Pentru a primi rapoartele informatorilor, securiştii aveau numeroase case de întîlnire, cu nume conspirative. Nume de cod aveau şi agenţii informatori, unele, mai tîrziu, deconspirate. Nu ştim tot, datorită unor astfel de explorări ale arhivelor Securităţii, dar ştim destul ca să realizăm prin ce „iepocă” au trecut scriitorii şi literatura română, în genere. Noi Furci caudine, într-o interpretare adaptată situaţiei, ca timp şi loc.

Încă mai poate fi nuanţată analiza figurii cenzorului, la nivelul culturii sale, al atitudinii rigide, bănuitoare sau maleabile, al curajului ca şi al temerilor sale. De pildă, pe o bănuială că e ceva subversiv într-un text, al cărui sens cenzorul nu-l pricepea deplin, apare excesul şarjat în literatură. Aşa a fost arestat Petrini, personajul din Cel mai iubit dintre pămînteni. La fel i s-a întîmplat lui Ludvik, personajul din romanul Gluma, al lui Kundera. Dovadă că suspiciunea făcea parte din programul opresiv de import sovietic, activ din umbră în ţările estului european. De observat că, Era suspiciunilor, romanul scris de Nathalie Sarraute, este asociat de Simuţ doar formal, pentru expresia titulară. Conţinutul romanului ei se referă la autenticismul cerut de cititor, ceea ce anunţa poetica noului roman francez. Aşadar,vizează cu totul altceva decît suspiciunea generală cultivată de Securitate şi împărtăşită de cenzura comunistă, căreia i se închină unul dintre cele mai bune capitole ale cărţii. Cu tot cu pătrunzătoarele analize de texte subversive, la nivel de poezie cel puţin, alese din creaţia lui Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. În fapt, aici se ilustrează marca estetică a subversiunii, deşi este repetat declarată intenţia unei istorii „transestetice” a literaturii.

De Călinescu fiind vorba, se poate ca, într-o ediţie revăzută a acestei cercetări, să se ia în consideraţie, la capitolul respectiv, tipul de subversiune la care recurge marele critic. E vorba de parabolă, ridiculizare şi ironie. În aceste chei pot fi citite Cronicile optimistului, atît de optimist încît se simţea asediat. Deci, optimismul nu putea fi înţeles decît ironic la o lectură atentă a articolului de deschidere: „Memoriile unei broaşte ţestoase”, plin de fraze de o subversiune şocantă pentru anul 1956.

Iar, la capitolul „Cenzura”, Ion Simuţ poate aduce un spor valoric cărţii sale, sintetizînd toate formele cenzurii, vamă politică de mutilare, folosind cercetarea lui Ion Oprişan, Asaltul Cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu. Importante sînt mărturiile scriitorului despre avatarurile romanului său, Scrinul negru, ţinut sub cenzură aproape cinci ani; întors, adăugat, schimbat şi iarăşi întors. „Mi-au stricat romanul”, striga el la un moment dat. În sinteza stării de cenzură instalată de Securitate, se găsesc în cartea lui Oprişan şi documente despre cenzura corespondenţei, ascultarea telefonului, instalaţie de ascultare a discuţiilor din locuinţă, agenţi căutători ai unui presupus text despre Ororile comunismului în România, instruirea informatorilor şi rapoartele acestora, aleşi dintre apropiaţii suspectului „duşmănos”. Pe scurt, un Călinescu asediat. E un capitol ce nu poate lipsi dintr-o cercetare obiectivă, ţinînd cont de structura şi meandrele personalităţii capabile să se mişte „în pas de menuet”. Nu e uşor. Volumul publicat de I. Oprişan conţine romanul vieţii lui Călinescu pe durata a două decenii de viaţă. Utilă incursiunii lui Ion Simuţ despre cenzură este o frază foarte concentrată a lui Călinescu. Spune totul într-o mărturisire făcută unui informator, „sursa” Securităţii. Era în 1958 cînd, chinuit de cenzori, lucra la Scrinul Negru: „Niciodată n-a existat o cenzură mai severă şi cenzori mai speriaţi. Ăia de la ESPLA tremură în faţa unui manuscris. Această situaţie nu există nici în Uniune [Sovietică], nici în celelalte ţări socialiste, fiind un fenomen local pe care eu îl numesc fenomenul birocraţiei paralizante”. Compromisul despre care s-a vorbit mult, în general – şi despre Călinescu în special – era consecinţa cenzurii. Conştient de asta, tot el spunea că, sentimentul propriei valori îl face pe scriitor ca „în regimul de azi să facă numai compromisuri neînsemnate, care să nu-l angajez definitiv”.

Meandrele cenzurii, ele însele suspecte, explică faptul, afirmat în cartea lui Ion Simuţ, cu bună dreptate, că „anumite poeme sau romane”, deşi subversive, „sînt lăsate să apară cu bună ştiinţă”. Ştim că, la un moment dat, circula teoria nevoii de „supape”, spre a nu exploda încordarea stării de surdă revoltă existentă între scriitori. Altfel cum ar fi apărut, în 1983, I.D. Sîrbu cu Şoarecele B şi alte povestiri, aproape toate subversive? În acelaşi an au fost lăsate să apară romanele parabolă ale lui Buzura şi Breban. Dar, o altfel de „supapă”, despre care s-a vorbit multă vreme era Adrian Păunescu, fără să avem aceeaşi explicaţie pentru diferite situaţii şi autori. Cazul Păunescu e transfigurat literar în Calpuzanii, romanul subversiv, tras de pe piaţă, al lui Silviu Angelescu, o imagine apăsat grotescă a regimului totalitar. Eliminînd unele repetiţii, chiar dacă sînt îmbogăţite cu detalii, spre a respecta structura concentrică a cărţii, s-ar face loc unei discuţii despre autocenzură, cu motivaţiile ei, obiective şi subiective. S-ar ajunge la explicaţii psihologice ale fenomenului existent, la unul dintre cei trei F, reclamaţi de I.D. Sîrbu: Frica (ceilalţi doi fiind Frigul şi Foamea). Întrucît principiul pluralităţii literaturii în totalitarism rămîne închis (deschis) în cartea în limba română a lui Ion Simuţ, e puţin probabil ca el să fie aplicat acum, întocmai, literaturii ruse de după 1918. Dar, entuziasmat de ideea originală a disjuncţiei ca posibilitate de sistematizare, Ion Simuţ o vede ca fiind activă „transnaţional”.

Mă opresc, deocamdată, la textele introductive ale cărţii, două capitole gîndite ca mod de a avansa, foarte dezvoltat, pe 150 de pagini, ipotezele de lucru. Din respect şi preţuire pentru tot ce a publicat pînă acum criticul Ion Simuţ, bine plasat în cadrul generaţiei sale, mai am o singură, principală, constatare de lectură interesată. De revăzut, la o nouă ediţie, noima citării unor expresii din poezia lui Eminescu. Susţin ele sensul dorit? Asociaţia între esenţele asemănătoare ale unor fenomene, unul cunoscut şi celălalt necunoscut, dar care poate fi cunoscut prin cel dintîi, este fapta inteligenţei explicative. Respectată riguros, ca implicaţie motivată semantic, asociaţia stimulează posibilitatea înţelegerii, antrenează gîndirea cititorului în orizontul culturii. Dar echivalenţa trebuie să fie perfectă, ascuns şi rapid studiată în aparenta ei spontaneitate. Acest ceva ce-ţi vine rapid în minte are două condiţionări, cultura şi inteligenţa capabilă să se servească corect de semnificaţiile ei esenţial înrudite. Nu cred că mai trebuie dezvoltat mecanismul asocierii ca să fie motivată eliminarea afirmaţiei grav disonante: „De la A. Toma la Paul Goma e-o cale atît de lungă că zeci de ani i-au trebuit literaturii să ajungă”, privind „deosebirea fundamentală” între ei. Or, în capodopera eminesciană La steaua nu e pusă problema „deosebirii”, ci e exprimată poetic ideea propagării luminii în cosmos, pînă la noi, deşi sursa originară a dispărut. Şi încheie cu echivalarea perfectă: „Tot astfel cînd..”. În raţionamentul poetic eminescian poezia nu se ceartă cu logica. Să-l respectăm, atît ni se cere. La fel de disonantă ca sens este şi intitularea unui paragraf „Ghicitori, eresuri,/ abia-nţelese, pline de-nţelesuri”, din capitolul „Cenzura”. Romantica, imposibila întoarcere a copilăriei şi a vocii acelor vremuri, care rămîne „mută”, nu are nici o legătură cu puterea de înţelegere a cenzorului ce controla literatura în defunctul şi particularul comunism românesc. Într-o astfel de carte, cum este studiul lui Ion Simuţ, nu se poate ajunge întotdeauna la certitudini. Dar nu pot fi acceptate nici oscilaţiile aleatorii, scăpate din grabă, de la o pagină la alta, corijabile prin recitirea a ceea ce ai scris mai înainte. Pentru o reeditare aşteptată, cu renunţări şi îndreptări, soluţia e una: recitirea cărţii cu îndoiala de sine, ca şi cum ar fi textul altuia.

Revista indexata EBSCO