Nov 13, 2018

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Originile kremlinologiei

În prima clipă revoluţia bolşevică din Rusia nu a fost prea rău privită de opinia publică mondială. Februarie 1917 fusese aproape unanim aplaudată, deşi probabil incomplet şi eronat înţeleasă. Nici schimbarea radicală din octombrie nu a prea stîrnit indignări. De fapt percepţia majoritară era că e vorba de un fenomen stihinic, ceva asemănător cu o erupţie vulcanică, un cutremur sau o inundaţie.

A trecut puţină vreme şi s-a instalat o imagine mai sofisticată şi mai complexă a schimbărilor ruse ca fenomen politic. N-aş vremea să cad în capcana protocronismului, dar mi se pare totuşi că putem vorbi de un românofon ca prim analist. Mă refer la Valeriu Marcu (1899-1942) care, adolescent încă, era interlocutor şi chiar curier al lui Lenin şi Troţki. Pasionat comunist, tînărul a scris cea dintîi monografie despre Lenin (1927). Avea de altfel o sumă impresionantă de relaţii de prim rang şi a zigzagat ideologic: de la extrema stîngă la conservatismul militarist (generalul von Seeckt, marele scriitor Ernst Junger îl priveau favorabil), pînă la urmă la stînga anti-fascistă moderată (Egon Erwin Kisch sau Heinrich Mann). A devenit celebru prin studiile sale despre expulzarea evreilor din Spania în 1492 sau monografia sa despre Machiavelli, dar scrierile mai scurte (în România şi mai ales în Germania) sînt enorm de numeroase şi substanţiale. Printre altele era convins (eronat, a dovedit timpul) că urmaşul lui Lenin la putere în Kremlin va fi Zinoviev (pe care îl cunoştea bine.)

Analişti mai sistematici s-au dovedit trei figuri care îşi începuseră cariera la extrema stîngă (sau în vecinătatea ei): Boris Suvarin, Franz Borkenau şi Jules Monnerot. Cu alte cuvinte, nu dreapta anti-comunistă a oferit aceste prime studii analitice solide, ci stînga sau fosta stîngă. Toţi trei aceşti excelenţi intelectuali sînt azi în bună măsură uitaţi, dar la vremea lor s-au bucurat de atenţie.

Suvarin s-a născut (Boris Lifschitz) la Kiev în 1895, dar viaţa şi cariera lui s-au desfăşurat în Franţa (De altfel şi numele cu care semna era împrumutat din romanul Germinal de Zola). A fost unul din primii stîlpi şi partidului comunist francez şi ai Cominternului, dar încă din 1924 s-a plasat de partea lui Troţki (printre alţii era amic cu Rakovski şi cu Panait Istrati). Neînţelegerile sale cu Lenin datează încă din anii primului război mondial. A scris prima biografie a lui Stalin, iar spre 1948 a devenit anti-comunist făţiş. Suvarin avea o bună înţelegere a intrigilor interne de la Kremlin şi nu se sfia să le înfăţişeze publicului. A trăit între 1895 şi 1984.

Franz Borkenau (1900-1957) s-a născut la Viena, tatăl său era evreu, studiile i-au fost strict catolice, dar iată că încă înainte de a atinge vîrsta de 20 de ani a devenit comunist şi chiar conducător al studenţimii comuniste. Curînd (cam în jur de 1929) şi-a schimbat părerile şi a început şi el să zig-zagheze prin diverse ideologii. În războiul civil spaniol a fost arestat de forţele franchiste şi torturat 2 luni; cartea în care narează acest episod s-a bucurat de succes internaţional; totodată însă şi-a clarificat poziţiile: opoziţia sa faţă de comuniştii spanioli şi patronii lor sovietici a devenit răspicată. Îl putem socoti în această fază ca membru al stîngii anti-fasciste. După 1949 devine profesor la Universitatea Marburg şi analist de prim rang. Astfel a fost probabil cel dintîi care a prevăzut decesul lui Stalin şi ascensiunea lui Malenkov ca înlocuitor. (Ca să dăm un singur exemplu de reuşita analiză sovietologică.) Avertizează că alianţa sino-sovietică nu va dura mai mult decît vreo 10 ani, previziune adeverită. Este unul dintre cei dintîi care foloseşte şi defineşte termenul de „totalitarism”. Borkenau combate viguros şi elocvent intelectualii occidentali pro-bolşevici cum ar fi Isaac Deutscher şi E.H. Carr. Totodată însă îşi extinde raza de studiu spre filozofia culturii. Nu este de acord cu Spengler şi cu Toynbee, dar în vederi se suprapune cu destule din conceptele acestora, în esenţă cu o abordare morfologică a istoriei şi a culturii. Mort prematur, Borkenau poate fi socotit în ultima sa fază ideologică drept un stîngist anti-comunist.

Jules Monnerot (1904-1995) era parţial om de culoare, tatăl său fiind originar din Martinica, insulă antileză în posesiune franceză, unde s-a şi născut. Acest tată era de altfel unul din şefii partidului comunist din insulă. Tînărul a făcut strălucite studii, după care s-a alăturat mişcărilor suprarealiste şi stîngiste din anii ‘930. Poziţia lui însă s-a mutat treptat şi sistematic spre dreapta. În anii celui de-al doilea război Mondial a participat la Rezistenţă, şi încă de pe atunci s-a alăturat orientării generalului De Gaulle. Înainte de război făcea parte din grupul modernist al unor Georges Bataille, Roger Caillois şi alte figuri proeminente, după război a fost o bună bucată de vreme gaullist, apoi a trecut la o dreaptă mai extremă, înrudită cu „Frontul Naţional”. Cartea sa cea mai importantă, Sociologia comunismului apăruse în 1949, apoi a fost tradusă în cel puţin 7 limbi şi a fost re-editată (cu modificări) în trei rînduri. Influenţa cărţii se vede şi din faptul că Monnerot a fost solicitat de numeroase autorităţi oficiale drept consilier: printre altele de guvernul (vest-) german cînd a trecut la interdicţia partidului comunist de acolo.

Sigur, la acea dată (adică în 1949) începuseră să apară studii sau comentarii (nu puţine) care dezvăluiau drastic politica bolşevică. Să pomenesc cărţile lui Orwell, şcoala lui Russell Kirk ce se constituia în America, în paralel cu cea a lui Raymond Aron în Franţa şi, de fapt, numeroase altele de valoare şi influenţă comparabilă. (Cartea monumentală a lui Robert Conquest urma să vadă foarte curînd lumina tiparului.) Monnerot se remarcă însă prin raţionalismul său analitic disciplinat, prin felul în care explică echivalentele (sau traducerile) stilurilor şi sistemelor politice vestice în contextul „lagărului socialist”. Analiza lui Monnerot poate fi calificată drept neîntrecută în multe privinţe. Să pomenesc de pildă modul în care el explică comunismul drept o religie laică sau seculară. Nu este, sigur, unicul, dar e greu de găsit cineva care să prezinte lucrurile mai organizat.

Putem spune că pe urmele unor Suvarin, Borkenau şi Monnerot se dezvoltă şi se acceptă o înţelegere disciplinată, ordonată, a politicii interne şi externe a Uniunii Sovietice şi a sateliţilor sau discipolilor săi. Faptul merită subliniat cu atenţie. Pînă atunci URSS-ul (şi copiile sale) erau socotite uniforme, utopii care izbutiseră să elimine cu totul dezordinea politicianismului occidental. Ei bine, iată că se dovedea cum tradiţiile vieţii politice nu se lăsau dezrădăcinate chiar atît de uşor. Pe urmele exemplarelor figuri pomenite mai sus s-au petrecut două lucruri, una ţinînd de domeniul practic, cealaltă de cel teoretic.

Practic. Analiştii occidentali au avut acum în mînă uneltele prin care să citească şi să înţeleagă ce se petrecea în imensul imperiu advers. Şi anume în ciuda opacităţii deliberate şi a întunericului impus în interior ca şi în exterior.

Teoretic. A fost înlăturată închipuirea că disputele politice ţin numai de anume sisteme, iar în altele pot fi obliterate cu desăvîrşire. În realitate, dialogul (amical sau ostil, chiar distrugător) rămîne o prezenţă permanentă a funcţionarii socio-politice.

Pentru aceste două importante consecinţe se cuvine să rămînem recunoscători, nu în ultimul rînd, înainte-mergătorilor pomeniţi.

Revista indexata EBSCO