Jul 14, 2013

Posted by in Cartea de etnologie

Petru URSACHE – „Galaxia Grama” (II)

Fiecare cultură are într-un ceas al ei un om deplin, un

arhetip : Homer – Dante – Shakespeare – poate Cervantes

– Goethe . La noiEminescu.

(Constantin Noica, Jurnal de idei. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 234)

În citata Istorie a literaturii române apărută în imediată succesiune (1913), ca rescriere a manualului anterior, si cunoscînd numeroase editii în deceniile ce au urmat, Gh. Adamescu retinea, într-o notită concluzivă, cîteva dintre elementele înnoitoare aduse de poezia eminesciană: „Ce a făcut succesul lui? El a fost simtit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate si cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese prozaic sau absolut confuz. Alexandrescu izbutise în directia aceasta. A mai constat în elemente luate din literatura germană, din care se hrănise mult, si aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observa Ang. Demetrescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărti vechi si înnoite, bogat în imagini îndrăznete si energice, si legănat de o armonie particulară. Versificatia lui a avut de asemenea elemente noi: forme de versuri si de strofe, rime neasteptate” (Gh. Adamescu, Idem, p. 213).

Am spune, astăzi, elemente de „continut” si de „formă”, simple, modeste. Pe acestea le avea în vedere si criticul de la Junimea, cu adaosul că dezvăluia orizontul imaginar si sensibil al poetului, dovedind înzestrare personală înainte de toate. Mai citim: „Apogeul productiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului si multimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calitătile lui” (Idem, p. 209). Iată că generatia lui Gh. Adamescu, de după 1900, aprecia si Scrisorile („politice”), privite cu rezervă de Titu Maiorescu, cu dispret de Gh. Panu. Ulterior, G. Ibrăileanu avea să arate preferintă pentru Luceafărul, Ion Barbu pentru Odă (în metru antic), Tudor Vianu pentru armonie si muzicalitate, Nichita Stănescu pentru „multimea de poezii mici”, adică lirice si „sentimentale”. Se dovedeste că spatiul liric eminescian căpăta dimensiune pe măsura trecerii timpului, acomodîndu-se cu însăsi fiinta limbii si a spiritualitătii românesti în curs de maturizare. Pentru moment, conta părerea mintilor luminate de idei generoase, libere, a constiintelor responsabile.

S-a mentinut pe parcurs si cîte un urmas de-al lui Grama, poate ca să nu se piardă sămînta ori să se arate calea neproductivă. Dar, după instalarea bolseo-comunismului la conducerea tării si a culturii române, figura lui Grama s-a multiplicat într-un chip îngrijorător. S-a vorbit chiar de o „constelatie Grama”, imagine urîcioasă pe care o invocă si Adrian Dinu Rachieru în cartea pe care o avem aici în vedere: Despărtirea de Eminescu? (Editura „Tibiscus”, Uzdin-Serbia, 2012). Urmasii lui Grama s-au înmultit în mod considerabil, antrenîndu-se în jocuri ciudate: care trîntind o piatră tombală, care aruncînd fiinta poetului nedorit în debara si în nefiintă, care mînjindu-l cu epitete noroioase, care trăgîndu-l de plete, care vătîndu-i o plsnită pe rever. Altii, îl judecă de la tribună, scotocindu-l pe poet si pe „gazetăras” printre file să-i găsească „pete mici si mari scandaluri”. Făptasii se află cocotati în functii înalte, ca factori de decizie si modelatori de opinie, sau pot fi dibuiti ca lucrători de serviciu pe la catedre universitare, prin pagini de reviste, prin redactii de edituri, mai mult sau mai putin tăinuite.

Dar poate nu micimea sufletească i-a atras pe toti în curentul defăimărilor. E adevărat că „moda” (nu modelul) si-a spus cuvîntul, prilej nimerit pentru cei predispusi să-si mascheze pornirile carierist-oportuniste; dar si iluzia, pentru altii, că adevărul poate fi mutat din loc dacă se modifică, după o stiintă secretă, datele destinate să-l re-configureze. Concepte operative precum textcontextintertextdiscursreferential, etc. provoacă multe victimizări dacă nu se procedează cu atentie. Uneori, adevărul se afirmă (fie în jocuri stilistice, fie în logica paradoxului), prin „contrariul” său greu identificabil; iesind în evidentă numai aspectul dilematic, dar si dramatismul aventurii cunoasterii. Pretinzi că judeci un fenomen în contextul lui firesc, luînd măsurile necesare unei asemenea obiectivări, dar nu sesizezi clipa, coplesit de datele problemei cînd, fără să vrei, tădezi contextul. Mai e si graba generalizării. Sunt cazuri accidentale, posibile oricînd si oriunde pe terenul literelor, însă rezolvabile în măsura în care depind de ele însele.

Din păcate, s-au produs si cîteva derapaje sub comandă ideologică si pe termen lung, cu intentii vădit antiestetice, unele aduse pe aripile vîntului de Răsărit, altele odată cu semnele amatorilor de „schimbare” din balcon revolutionar. Două mi se par mai deocheate. Este vorba de cunoscutul curent proletcult, imediat postbelic, reprezentat de momentul Ion Vitner – Sorin Toma, cei care au dat publicitătii manifestele demolatoare Critica criticii si Poezia putrefactieisau putrefactia poeziei. Erau ani de atacuri violente împotriva scriitorilor vii ori morti, trecuti pe listă neagră la comandă politică. Se dorea răsturnarea valorilor si nu exista posibilitate de replică. I. Vitner nu făcea vreo deosebire între Eminescu si poetul cizmar Neculută, cum se constată din scrierea citată, ca si din micromonografia sa despre Eminescu, destinată să fie avertisment si linie de urmat. Brosura Critica criticii a fost scrisă pentru a fi îndepărtat Titu Maiorescu din manuale si înlocuit cu Dobrogeanu-Gherea, ca reprezentant al traditiei clasice. Dorea si eliminarea lui Călinescu, judecîndu-l de pe pozitie bolseo-comunistă si stalinistă: „Dacă G. Călinescu ar fi citit Despre materialismul dialectic si istoric de I. V. Stalin, ar fi cuprins cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale si al ideilor omului, si întelesul mai adînc al sensului istoriei. Ar fi aflat că la baza desfăsurării istoriei societătii se află modul de productie al societătii si că acest mod de productie înglobează într-un tot unitar fortele de productie ale societătii…” (Ion Vitner, Critica criticii. Bucuresti, „Colectia Contemporanul”, s. a., p. 110). Fusese făcută praf Istoria literaturii române, de la aparitia căreia nu trecuseră nici zece ani. În anii studentiei mele (1952-1956), Critica criticii si Eminescu (Editura de Stat pentru Literatură si Artă, Bucuresti, 1955, 148 p. Tiraj: 10.100 exemplare) erau cărti considerate de căpătîi. Prima ne indica directia de orientare critică, pentru „a cuprinde „cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale”, a doua reprezenta un „model” de receptare a unei opere ori a unui scriitor în totalitate. Sablonul se aplica invariabil, de la Dosoftei la Beniuc, schimbînd datele problemei, tăind-adăugînd după indicatii. Asa se face că, în monografia citată, Împărat si proletar figura drept poezie de luptă socială, împotriva intentiilor autorului si a manualelor-istoriilor interbelice, iar poema Luceafărul fusese aruncată, nu în debara, ci pitită printre poeziile minore, de „inspiratie folclorică”. Dintr-o notită tipografică de pe foaia de titlu cititorul află: „Studiul de fată este un capitol din Istoria literaturii române pentru clasa IX, întocmit potrivit necesitătilor didactice si planului de învătămînt al Ministerului Învătămîntului Public. Cu Iosif Chisinevschi în frunte. Totodată, cărtile „divinului critic” despre Eminescu fuseseră trecute la index. Incredibil este faptul că, după cîteva decenii echivalînd ca scurgere de timp cu „captivitatea babiloniană”, un urmas (Pavel Gh. Robu), doritor „sincer” de schimbare, găsea cu cale să-i reproseze lui Eminescu faptul că a scris Împărat si proletar. Mai putem vorbi de împrejurări, de context, de logica argumentării?

Al doilea derapaj peste asteptări s-a produs în plină democratie („libertate”) postdecembristă si cu zîmbitoare fată umană, la un semn dat de revista „Dilema”… „a lui Plesu”. Este vorba de numărul din 27 februarie-5 martie 1998, care a făcut mare vîlvă, după asteptările comanditarilor. Problema a fost pregătită de un număr anterior (din 4 februarie, acelasi an), pe tema manualelor scolare. Se pleda pentru alt fel de manuale (nu era rău); pentru asa-zisele „manuale alternative” (si iată că era rău, cum s-a prea dovedit). Tonul l-a dat eternul Paul Cornea, semnalînd „un deficit capital al învătămîntului nostru preuniversitar (…) bazat pe autoritate (magister dixit!) si dogmatism”. Vai, vai, vai! Ajunsese unul dintre proletcultistii cei mai duri să expună programe de refacere, după ce ani în sir se întrecuse în a demola fără crutare; asemenea lui Vladimir Tismăneanu, comunist pînă în măduva oaselor si din tată în fiu, pornit fără jenă si în fata lumii să facă „procesul comunismului”. Adrian Dinu Rachieru notează cu discretă ironie: „reconvertitul Paul Cornea”. O fi încercat si reconvertirea. Dar cine citeste masiva Interpretare si rationalitate, apărută în 2006 la Polirom, îsi poate da seama de imposibilitatea revenirii la realitate a harnicului proletcultist: o făcătură de carte, amestecată, sucită si răsucită, cu pretentie de eruditie si de modernitate. Titlul lui Paul Cornea din „Dilema” (1998, februarie, p. 4) este Cheia schimbării. Ce mai vreti? Mai semnează cu acel prilej, aliniat: Mircea Anghelescu, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter, Ioana Bot s. a.

În numărul următor al „Dilemei”, destinat judecării lui Eminescu, tonul l-a dat Nicolae Manolescu: „În fond, problema actualitătii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu, la fel, ca si cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărtit niciodată de el. Aici e falsul: despărtirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta că facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumîndu-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întîi, curajul de a ne despărti de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan” („Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 6). Asadar, N. Manolescu detine cheia, din momentul în care a descoperit „falsul”; te desparti de Eminescu pentru a ti-l face contemporan. Joacă de cuvinte. Ce dacă anii trec peste noi? Ne ducem, cum e firesc. Altul este regimul operei de valoare. S-au asociat, în serie si cu dăruire, Ion Bogdan Lefter, Serban Foartă, Răzvan Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Bobe s. a., în registre variabile si regretabile în mare parte. „Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu”, declară unul dintre ei. Nu se întelege de ce tine, totusi, să participe la discutie! „Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari, ne îndeamnă „reconvertitul” Paul Cornea, pentru că «există mituri pe care e bine să le deconstruim si să le dezavuăm»”. (Paul Cornea, lucr. cit., p. 28). De aici s-or fi inspirat inventivii semnatari din „Dilema”. Si nu este vorba doar de „despărtire” pe termen scurt (fapt ce duce la ruptură în planul culturii, cum stie oricine), nici de „negociere” (mai dă tu, mai las eu), ci de lepădare de „numele noaste mari” ca să rămînem mici, fără identitate, existînd pe „orizontală”, nu pe „verticală” si cu demnitate.

Să retinem o părere autorizată cu privire la fenomene mai noi, legate de momentul „Dilema”: „Ceea ce nu a reusit stalinismul este aproape pe cale s-o facă comunismul de tip american care a năvălit brutal în lumea creatiei culturale. Uniunea Scriitorilor este ca o schelă fragilă, ridicată în fata unei ruine; trăind dintr-o chirie a unui cazino, ea mai flutură în fata ochilor nedumeriti zeci si zeci de poeti, prozatori, dramaturgi, critici si istorici literari, traducători si îngrijitori de editii, o altă falsă idee, o altă falsă sperantă, că statul român, guvernele acestei tări care s-au perindat din Decembrie ’89 nu vor arunca peste bord, odată cu creatia si exegeza literară sau istorică si constiinta natională” (Nicolae Breban, Scriitorul român de azi. În „Contemporanul”, nr. 2, Februarie, 2013, p. 3). Uite că s-a ajuns exact la acest dezastru pregătit, peste asteptările scriitorilor si ale tuturor intelectualilor de bună credintă. Un ministru al Culturii putea să hotărască înstrăinarea editurilor importante ca Minerva, Univers si Meridiane, dîndu-le pe mîna unor „cîini mărunt afaceristi”; altul, să desfiinteze reteaua de librării; un sef de revistă, să minimalizeze temele majore ale scrisului, astfel că urmasii lui Grama găseau teren favorabil să se arate la vedere. Formula „galaxia Grama” a fost lansată încă din primul deceniu postdecembrist de Theodor Codreanu, în volumul Dubla sacrificare a lui Eminescu. În 1999 cartea ajunsese la a treia editie (Editura Civitas, Chisinău). Autorul a avut si are în vedere acelasi traseu pe care l-am schitat mai sus. Ardeleanul Grama, initiatorul atacurilor antieminesciene, ar fi dorit ca regătenii să fi scris poezii în ton cu Desteaptă-te române, cum se practica peste munti, sub stăpînire exterminatorie austro-ungară, nu texte „plictisitoare” ca Luceafărul,Melancolie ori Somnoroase păsărele. Dar „sacrificarea” propriu-zisă a prins contur în primul deceniu proletcultist prin Ion Vitner- Sorin Toma si a cunoscut accente deosebit de acute (continuă Theodor Codreanu) prin protestele năbădăioase ale lui Moses Rosen si prin funerarul număr 265 al „Dilemei”. Pînă atunci se aruncase cu piatra. De data asta detractorii si-au unit fortele cu îndîrjire, reusind să prăvale „piatra tombală”, dat fiind că printre ei se aflau si gălăgiosi ca Mircea Cărtăreacu si Bobe.

De neasteptat: singurul care adoptă o pozitie „realistă” si „credibilă” este Z. Ornea, cu un discurs coerent, logic, neînregimentat. Textul putea fi semnat si de G. Călinescu (din vremurile lui bune), si de Tudor Vianu, si de Perpessicius, si de orice cărturar român de bună credintă. Z. Ornea l-a intitulat Poetul national: „Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, desi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o actiune concentrată a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – si i-am spus-o – fie si pentru faptul că, desi admirator al liricii blagiene, socoteam si socot că poetul cel mai important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu sigurantă, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot evidentia deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filozofică sau cea retorică din Scrisori sau Doina. Dar e incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăseste exprimată probabil cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De aici încolo încep exageratiunile” (Z. Ornea, Poetul national. „Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 10).

Ce să credem? Fără a tine cont de precedentele culpabile i s-ar putea da dreptate fostului colaborator la „Lupta de clasă” si la „Era socialistă”. Numai că, îndelungă vreme, înainte ca si după 1989, aflat totdeauna în posturi de comandă, s-a arătat dusman vajnic al publicisticii eminesciene. Theodor Codreanu îl asează în parteneriat cu Moses Rosen si cu V. Nemoianu, care s-au luar la întrecere, cum arată documentele, cu celebra tripletă proletcultistă Vitner-Selmaru-Moraru. „Z. Ornea a devenit cel mai constant resurectionar al «galaxiei Grama», parcă spre a-si spăla păcatele fată de comilitoni. După 1989, ori de cîte ori a găsit prilejul, l-a tinut pe Eminescu, gazetarul, la stîlpul infamiei. A protestat, ca să reamintesc un exemplu, în 1994, la reeditarea cărtii lui D. Murărasu despre Nationalismul lui Eminescu. În articolul despre Poetul national din „Dilema”, Z. Ornea săvîrseste un veritabil slalom urias printre critici si istorici literari, cu fandări si răsuciri sofisticate, spre a demonstra teza proletcultistă că Eminescu a fost irecuperabil «xenofob», «paseist», «retrograd», tinta finală fiind spulberarea pozitiei de «poet national» (Theodor Codreanu, lucr cit., p. 201). Iată adevărul. Z. Ornea îi acuză, în fond, pe nationalistii autentici, de la Eminescu la Iorga, de la C. Rădulescu-Motru la Mircea Eliade, în toate chipurile, cînd în manieră mascată, cînd deschisă, fără crutare.

 

P. S. Recunosc: am dat multe exemple culese din manuale, istorii literare, din scrieri aflate în arsenalul „constelatiei Grama”; poate deranjante pentru unii amatori de rescrieri si de discursuri pur acuzatoare. Dar cititorul are nevoie de date concrete, de adevărul gol-golut. Stie la ce-i foloseste.

 

Revista indexata EBSCO