Nov 10, 2018

Posted by in Interviu

„Eminescologia și provocările epocii post-moderne” – dialog cu academicianul Mihai CIMPOI

„Un dicţionar enciclopedic presupune iniţierea în acest cerc al «educaţiei complete»”

       Mihai Cimpoi (n. 3.09.1942) în comuna Larga, judeţul Hotin, în România Mare. Critic, istoric literar, filosof al culturii. Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova (1960-1965). A fost redactor la revista „Nistru”, consultant la Uniunea Scriitorilor, redactor la editurile „Cartea Moldovenească” şi „Literatura şi arta”, secretar literar la Teatrul Naţional şi la Teatrul Poetic „Alexie Mateevici”.

Cariera literară şi ştiinţifică i-a fost întreruptă mereu de acuzaţii de naţionalism, în 1974, este blamat într-un raport al primului secretar al c.c. al p.c. moldovenesc, îi este refuzată orice activitate publică. În 1987 este ales secretar al comitetului de conducere al US de la Chişinău, în anul 1991 este numit preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia.

Participă activ la procesul de renaştere naţională din Basarabia. Este autorul a peste 70 de cărţi, studii monografice şi eseuri.

Este membru titular al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române, şi al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

      Domnul academician Mihai Cimpoi este o personalitate monumentală a culturii româneşti. Ca eminescolog, putem afirma că ne oferă o lecţie academică de estetică excepţională despre personalitatea şi creaţia poetului naţional, Mihai Eminescu.

      Domnia Sa, este o prezenţă vie în domeniul eminescologiei, deschizînd noi drumuri în cercetarea operei eminesciene, ocupînd un loc de seamă în studiul creaţiei eminesciene, şi nu este deloc întîmplător că domnul academician Eugen Simion, spunea despre „Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu” următoarele:” O lucrare, dar, vastă, primejdios de vastă, îndrăzneaţă, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română într-un moment în care Eminescu este disputat, zgomotos şi inutil, de detractorii de serviciu, deopotrivă de înverşunaţi şi aberanţi.”

      „Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu” este un act de cultură unic în literatura română în care argumentul de seamă aparţine în întregime unui singur om, ceea ce depăşeşte cu mult graniţele efortului intelectual. Dicţionarul este obiectul unui fericit bilanţ, atît pentru autor cît şi pentru eminescologi, el deschide ameţitoare drumuri în studiul operei eminesciene.

      Munca de fiecare zi a domnului Mihai Cimpoi este aceea de a sta aplecat asupra operei eminesciene. Lucrează la o nouă carte „Spectacolul ontologic al rimei eminesciene”, o creaţie unică, la fel ca şi „Dicţionarul Enciclopedic Mihai Eminescu”.

      El poate spune ceea ce Oscar Wilde scria în epoca sa: „Trăim într-o epocă în care se munceşte prea mult şi se face prea puţină educaţie, într-o vreme în care lumea de prea multă hărnicie se tîmpeşte”, numai că la noi, spun eu, lumea se tîmpeşte din cauza lenei.

      Dicţionarul Domniei Sale are nouă capitole, şase glosare, un rezumat în română, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă şi este completat de o bibliografie.

      Nu puţini sînt cei care l-au denigrat, nu din cauza unor fapte reprobabile, ci din cauza invidiei şi a neputinţei lor de a conştientiza că dl Mihai Cimpoi este un critic literar care scrie cu patos şi este unul din factorii teoretici însemnaţi ai operei eminesciene în cultura română şi europeană.

 

MIHAI SULTANA VICOL: Domnul academician Eugen Simion scria că „Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu” este „o lucrare, dar, vastă, primejdios de vastă, îndrăzneaţă, o lucrare necesară”. Vă rugăm domnule Mihai Cimpoi să ne spuneţi ce înseamnă pentru cultura română Dicţionarul enciclopedic Mihai Eminescu?

 

MIHAI CIMPOI: Înseamnă un instrument lexicografic pentru cunoaşterea atît a operei sale, cît şi a personalităţii intelectuale care a cuprins întreaga cultură universală trecută prin gîndul proaspăt al propriului meu suflet. Prin urmare un dicţionar enciclopedic presupune iniţierea în acest cerc al „educaţiei complete”, al complexticităţii, volumului ştiinţei (termenul e din conspectele sale studenţeşti).

Criticii care s-au aplecat asupra lui Eminescu au trebuit astfel să se conformeze atît necesităţii unei lecturi sistematice, ca imperativ al gîndirii moderne, cît şi acţiunii de reconstituire pomperiană a operei ascunse în proiectele manuscrise duse la capăt sau abandonate.

Procedînd la elaborarea prezentului dicţionar cu conştiinţa că interpretările din cel de-al doilea plan, superior pot exploda lumea exactă eminesciană, instituită în operă, am căutat totuşi să demonstrăm prioritar unitatea ei şi să aplicăm o grilă ontologică. El este dincolo de schema organică pe care o căutăm – dincolo de cantonările exegetice în sursierism, pesimism de speţă schopenhauriană în romantism (fiind considerat ultimul mare romantic sau romanticul desăvîrşit). Criticul cubanez Salvador Bueno îl considera la apariţia traducerilor spaniole ale lui Rafael Alberti şi Maria Teresa Leon, cel mai mare poet elagic al lumii – un poet, la care identificăm o rostire esenţială a fiinţei (în sens heideggerian).

 

Aţi publicat a doua ediţie a „Dicţionarului enciclopedic Mihai Eminescu”, care este argumentul şi ce aţi adăugat nou la cea de-a doua ediţie?

 

Eminescologia caută să facă faţă provocărilor epocii post-moderne, marcată cu precădere de conştiinţa faptului că totul este problemă şi că lumea în sine e o problemă, mărimea este numai relativă şi că fiinţa e dominată de simţul realităţii adevărului (toate aceste expresii sînt ale poetului). Am încercat să demonstrez că la Eminescu nu s-a constatat şi naţionalismul de care s-a făcut caz de atîta timp, ci a promovat precum demonstrez eu într-un capitol întreg al cărţii unitatea culturii universale în sensul lui. S-a zis că Eminescu nu-i un monstru eruitisionis, dacă citiţi întreaga operă o să ne convingem că chiar este.

 

Care este nota originală a dicţionarului dumneavoastră?

 

Nota originală a dicţionarului meu sînt glosarele limbii poetice ale lui Eminescu care demonstrează un vocabular extraordinar, care cunoaşte peste 150.000 de cuvinte pe care nu le are niciun poet universal şi care ne demonstrează că noi vorbim limba română a lui Eminescu, în special cea din publicistică unde este un timp absolut, că limba română actuală este cea din publicistica lui. Eminescu foloseşte 20.000 de rime şi 120.000 de cuvinte. Din păcate, limba poetică a lui Eminescu nu a fost studiată decît parţial. „Dicţionarul limbii poetice” editat în anul 1968 sub îngrijirea lui Tudor Vianu, include doar cuvintele din antume, 64 de poezii incluse în Ediţia Princeps Maiorescu, ori Eminescu are 500 de poezii cu variante pe care eu le analizez în dicţionarul meu demonstrînd că vocabularul lui este cu mult mai bogat, ţinînd cont şi de limbajul lui din publicistică, unde este o bogăţie fantastică de cuvinte, neologisme, arhaisme.

 

Se ştie că Mihai Eminescu a fost în publicistică un polemist, un justiţiar al cauzei românismului. Ce puteţi să ne spuneţi despre discursul său politic din presă?

 

În discursul publicistic eminescian se regăsesc aşa cum a demonstrat Monica Spiridon, procedeele retoricii clasice. El este, sub aspect tipologic argumentativ, generic şi programatic (orientat la timp, loc, circumstanţă) deliberativ (preocupat de activitatea administrativă) şi (răspunzînd obiectivului elogierii sau blamării). Polemica politică este însăşi raţiunea de a fi a discursului publicistic, care face uz de toate mijloacele retoricii, în primul rînd de argumentaţia solidă (documentară) şi de obligatoria aducerii la absurd a dovezilor oponentului. Polemicile politice ale lui Eminescu au un anumit parti-pris legat de activitatea sa la ziarul „Timpul”, organ al Partidului Conservator. În linii mari, însă, ele reflectă doctrina sa organicistă expusă consecvent şi adoptată la circumstanţe şi probleme concrete, la logica evidenţei. Academicianul Eugen Simion stabilea că ar fi o greşeală ca în Eminescu să vedem un simplu executant politic ideile sale despre stat, progres social, civilizaţie şi cultură au o justificare mai profundă. Polemicile politice din articolele publicistice ale lui Eminescu demonstrează unitatea operei sale. Ele beneficiază de tot ce pune la dispoziţie imaginarul literar.

 

Mihai Eminescu a avut şi are detractori. Unii dintre aceştia sînt violent de porniţi împotriva lui. Care este opinia dvs. faţă de aceşti defăimători şi zelatori ai poetului nostru naţional?

 

„A detracta” înseamnă etimologic „a trage în jos”, avînd în latină, şi alte conotaţii: detracato sau detrato „a trage în jos”, „a dărîma podurile şi scările”, „a dărîma întăriturile”. Sînt semnificaţii care ne lămuresc acţiunile detractorilor lui Eminescu şi dau în vileag procedeele demolatoare de care fac uz. Detractorul nu-şi propune să analizeze, să demonstreze şi să argumenteze căutînd în chip partizan, să reacţioneze negativ cu singurul scop de a dărîma, a diminua, a deprecia şi a discredita.

      Mihail Dragomirescu observa, referindu-se la studiul lui Aron Densuşianu (revista „Critică literară”, XI, nr.5-6) încercare neştiinţifică de a întuneca personalitatea artistică a poetului atît de curată şi atît de înaltă.

Canonicul Grama ne oferă, după părerea unanimă a exegeţilor, modelul „clasic” de detractare. Eminescu nu este „nici geniu, nici barem poet”, este „nul”, „ca poet şi ca om”… ”n-a fost nici geniu, nici barem poet”.

De la 1883 încoace cultul lui Eminescu îşi serbează prin publicul nostru toate orgiile sale (citat Alexandru Dobrescu, „Detractorii lui Eminescu”, Iaşi 2002, p.44-54). Un al model de demolare de tip inchizitorial ni-l propune Aron Densuşianu (n. 19.11.1837) care a fost un scriitor mediocru. În portretul pe care-l face lui Eminescu adună toate părţile negative spre a ilustra aşa cum opina Dragomirescu, difluenţa „confuzia”, „dezordinea” şi „incoherenţă”: fuga de acasă, lipsa de simţ practic, senzualitatea „aici reţinută, aici desfrînat”, „amestecul de modestie exagerată şi de mîndrie şi mai exagerat”.

Un al treilea detractor este Anghel Demetriescu (n.5.10.1847 – m. 18.07.1903). Criticile sale sînt îndreptate mai degrabă asupra eminescianismului ca fenomen, ca expresie a decepţionismului şi „dezechilibrării raţiunii”. Eminescu ar fi fost trufaş şi ar fi avut aspiraţii necorespunzătoare cu facultăţile sale.

Theodor Codreanu, un al cercetător avizat al problemei, vede un arc voltaic între detractorii „clasici” şi cei contemporani care şi-au expus reacţiile nihiliste în Dilema, nr. 265/1998 şi unii şi alţii găsesc o gîndire rudimentară încît nici nu mai trebuie denunţată ca atare. (Cristian Preda) şi că a încetat să mai fie perceput ca scriitor (de va fi fost vreodată) (T.O. Bobe). Spaţiul dezbaterilor pro-contra a devenit, după cum am spus o fierărie a lui Iocan, în care oricui nu-i lene, intră cu părerea lui proprie şi cu „mîndria” de a participa la demolare (vorba lui Mircea Cărtărescu) „Sînt foarte mîndru că am participat şi eu la  – de pe acum – faimosul număr despre Eminescu şi al „Dilemei”, „Cazul Eminescu”, Piteşti 1999, p. 160)

 

Interviu realizat de MIHAI SULTANA VICOL

Revista indexata EBSCO