Oct 13, 2018

Posted by in Varia

Revista culturală Trinitas, Zilele revistei „Convorbiri literare” (II)

Bun găsit, doamnelor și domnilor! La microfon Teodora Stanciu!

Actuala ediție a „Revistei Culturale Trinitas” se constituie într-un al doilea episod consacrat reflectării unui eveniment major, desfășurat la Iași, între 20-22 aprilie 2018, și anume „Zilele revistei Convorbiri literare”, eveniment organizat sub sigla Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, și a Primăriei Municipiului Iași.

La ediția anterioară a emisiunii noastre, am difuzat câteva secvențe de la deschiderea manifestării și de la cele două simpozioane – „Revista Convorbiri literare, creatoare de conștiință națională” și „Revista Convorbiri literare, promotor al unității naționale” – simpozioane propuse de organizatori – și îi numim aici pe Cassian Maria Spiridon, directorul prestigioasei reviste, Mircea Platon, redactor-șef, Marius Chelaru, redactor șef adjunct, Dragoș Cojocaru, secretar general de redacție, Liviu Papuc, redactor.

Un al treilea moment foarte important din programul „Zilelor revistei Convorbiri literare” 2018 a fost lansarea volumului lui N. A. Bogdan, intitulat „Iașiul – Leagăn al unirii neamului românesc. 1916-1918. Reminiscențe și însemnări”, manuscris descoperit în arhive de profesorul universitar Ion Agrigoroaiei. Îl ascultăm, mai întâi, pe domnul Liviu Papuc:

Liviu Papuc: Cartea este aspectul public al unui manuscris care există în Arhivele Statului din Iaşi şi a stat 100 de ani acolo. E scrisă, așadar, acum 100 de ani şi cuprinde perioada războiului, perioada foarte grea, aceea pe care istoria mare o are în vedere. Acolo se vorbește despre mișcările de trupe şi se spune: „Și a venit toată ţara aici, și Bucureștiul, și Oltenia”. Dar, practic, ce-a însemnat asta? Se vede din această carte. A însemnat înmulțirea populației Iașului, de patru ori. Orașul nu era pregătit pentru a adăposti, a îngriji, a hrăni atâta puhoi de oameni. Molime, boli, răniți. La un moment dat N. A. Bogdan inventariază 33 de spitale, care existau în Iași și în împrejurimi. Povestește ce se petrecea în gara Iași, furnicarul de lume, și în dreapta, și în stânga, și ce se petrecea în piețe unde, bineînțeles, n-a venit din toată țara numai lumea bună. Au mai venit și speculanții, și hoții. Cartea lui N. A. Bogdan are și un capitol despre „aliații noștri dragi”, armata rusă, care au venit și n-au făcut nimic decât ne-au creat probleme. N. A. Bogdan a fost adjunctul primarului Iașului și a știut din interior cel mai bine ce se întâmplă pe străzi, în case, în mahalale. Primarul, ca de obicei, este pentru reprezentanță. Adjuncții sunt cei care muncesc, pentru că sunt mai mititei. N. A. Bogdan știa tot. Din fericire, a lăsat tot ce știa. La un moment dat, pot să pară plictisitoare atâtea amănunte: despre prețuri, despre cum a crescut prețul unui ou, unui kilogram de carne sau despre cum se procurau produsele.

De fapt, eu vreau să vorbesc despre autor, despre N. A. Bogdan. Cine a fost el?

Nicolae Andrievici Bogdan, pe numele său întreg, s-a născut la 1858 și a trăit până la 1939. Și a avut o viață extrem de bogată și chinuită, pentru că a rămas orfan destul de tânăr. A fost autodidact, dar asta nu l-a împiedicat să fie și ziarist de forță la mai multe ziare, zeci de ziare. A și scos din proprie inițiativă ziare. A fost și actor, a fost și autor de piese de teatru, și traducător de piese de teatru. A fost și bibliotecar, a făcut și Conservatorul. A fost în diferite comitete și comisii culturale ale Iașului, care erau benefice. A fost un cercetător al arhivelor. Este cunoscut, în primul rând, pentru monografia orașului Iași, care a apărut în mai multe ediții. Pentru monografia „Regele Carol I și a doua sa capitală”, care a apărut în 1916. Pentru monografia Societății de Medicină din Iași ș.a. Toate sunt cărți serioase, cu stil științific, spre deosebire de aceasta, „Iașiul – Leagăn al unirii neamului românesc” care e plină de trăire, de suflet, de inimă. Stilul este altfel în această carte. Din păcate, autorul n-a reușit să-și vadă tipărit volumul acesta. Au rămas de pe urma lui niște dosare în Arhivele Statului, iar la Biblioteca Centrală Universitară din Iași – un fond de fotografii de epocă. Pe unele dintre ele nu le-am găsit pe nicio Wikipedia. N. A. Bogdan se mai plânge, când și când, în paginile acestor dosare: „Cine știe dacă se va găsi cineva vreodată să publice acest manuscris!” Iată că, datorită primăriei Iașilor, domnului primar Mihai Chirică, cel care a susținut proiectul, manuscrisul a fost publicat.

Și să vă mai spun încă două amănunte. N. A. Bogdan a fost elevul lui Ion Creangă. Și a stat trei ani în gazdă la Ion Creangă. Al doilea lucru: în calitate de actor, N. A. Bogdan a bântuit tot pământul românesc. Adică, a fost și în Bucovina, a fost și în Basarabia, pe scenă. Din Basarabia nu avem documente, căci nu exista presă în limba română pe vremea aceea. Din Bucovina sunt și mărturii de-ale localnicilor. Dar ceea ce este mai important și interesant este că poveștile astea de călătorie ale trupei artistice, în Bucovina, la Cernăuți, Rădăuți, Siret, Câmpulung și în Basarabia, le publica, în 1888, în revista „Familia” lui Iosif Vulcan. Iată cum toată România a înglobat-o N. A. Bogdan în felul acesta. După aceea, le-a republicat.

Teodora Stanciu: Tot despre volumul lui N. A. Bogdan a vorbit, în mod complementar, Mircea Platon.

Mircea Platon: Ce ne spune N.A. Bogdan în această carte? Că Moldova avea o populație de un milion de locuitori. În urma refugiului, a ajuns la două milioane. Iașul a sărit de la 100.000 la 400.000 de locuitori. Vorbim aici de refugiații civili și de armatele română și rusă. Ce vedem în această carte este un Iași în care, practic, administrația locală se trezește brusc pusă în situația de a trebui să susțină mașinăria statului român. Adică, s-a mutat aici Curtea, s-a mutat Marele Cartier General, armata, s-a mutat administrația civilă ș.a.m.d. Și Iașiul, la acel moment, era un oraș care, sigur, cunoscuse și niște investiții, cunoscuse și o oarecare dezvoltare a infrastructurii, în urma interesului purtat de Curtea regală, care a încercat să transforme Iașul într-un fel de a doua capitală. (Am auzit folosindu-se și expresia de „capitală de rezervă”, care n-a prins la ieșeni, când a fost scoasă de la naftalină.) Deci a fost un fel de a doua capitală. Totuși, după cum spune și Regina Maria, nu fusese tratat neapărat cum ar fi trebuit în a doua jumătate a sec. XIX-lea și începutul sec. XX. Era un fel de oraș uitat. A fost un oraș care a cam pocnit la încheieturi, în momentul în care s-au refugiat atât de mulți oameni aici. Dacă vă uitați la celelalte memorii, scrise de oamenii politici ai epocii – eu am selectat aici, în Postfață, pe Argetoianu și pe I. Gh. Duca – Argetoianu spune foarte frumos, cu cinismul lui și cu realismul lui politic: „Ieșenii se temeau că vor fi exoflisiți din case, că am venit și o să le rechiziționăm tot, că îi dăm afară. Normal că ne-au primit, la început, destul de reticent.” Adevărul e că a venit armata și a început să evacueze școli, spitale, orfelinate, ca să-și încartiruiască ofițerii. Dar, zice Argetoianu, până la urmă, ieșenii, odată ce s-au lămurit că nu vor fi scoși cu toții din case, s-au purtat frumos și ne-au arătat ce înseamnă ospitalitatea moldovenească. Iar I. Gh. Duca are o pagină care m-a uns la inimă, în care povestește despre discuțiile lui cu niște ofițeri britanici care tot cârteau. Că, domnule, n-aveți aia, n-aveți cealaltă, n-aveți spitale… Și I. Gh. Duca, la un moment dat, spune exasperat: Bun, să vă văd eu pe voi când ar trebui să evacuați toată Londra și toată partea de sud a Angliei și s-o duceți undeva în Edinborough și să vedem cum vă descurcați acolo? Și continuă I. Gh. Duca: din acel moment nu am mai auzit critici. Au tăcut englezii.

  1. A. Bogdan documentează foarte minuțios toate aceste necazuri, nevoi, suferințe ale ieșenilor și ale celor veniți în refugiu în Iași. Pentru că, de altminteri, el e un tip empatic. El, de fapt, are un ochi de reporter din secolul al XIX-lea, aduce aminte foarte mult de Dickens sau de Balzac pe vremea când scriau ei despre subteranele Londrei sau Parisului. E un personaj foarte interesant și are o scriitură foarte frumoasă. Și în plus de asta, are un ochi sociologic. O să vedeți aici și un tip de analiză a ceea ce se întâmplă când se întâlnește autonomia locală a unei provincii, cumva uitate, și care era obișnuită să se autogospodărească, cu pretențiile unei economii de război, centralizate. Și așa s-a întâmplat în toată Europa, nu doar în România. N. A. Bogdan vorbește despre toate aceste necazuri și e foarte bine că o face, pentru că așa ne dăm seama că, dincolo de festivism, a fost foarte greu, dar acei oameni au dus această povară pentru că au crezut, au vrut să creadă, în idealul Unirii tuturor românilor. Deci, nu a fost o vacanță prin Moldova, nu a fost o întâmplare, nu a fost un noroc, ci a fost un efort voit, un efort chiar administrativ foarte mare pe care, la un moment dat, l-au dus și oamenii din eșaloanele al doilea și al treilea ale administrației publice românești. Primarul Iașului, Gheorghe Mârzescu, împreună cu N. A. Bogdan, care era vice-primar, împreună cu alții au fost în stare să gestioneze această situație. Mă întreb dacă astăzi s-ar mai putea face acest lucru? Deci, o carte foarte interesantă, pe de o parte de memorialistică, pe de altă parte de analiză sociologică foarte interesantă și mie mi se pare la momentul actual unică, în felul ei. La ora actuală nu există așa ceva în literatura asta memorialistică românească.

***

Teodora Stanciu: Momentul culminant al „Zilelor revistei Convorbiri literare” (20-22 aprilie 2018, Iași) l-a constituit ceremonia de decernare a premiilor revistei, în impunătoarea sală „Vasile Pogor” a Primăriei Municipiului Iași. Printre premianți (prezentați în emisiunea anterioară) s-a aflat și domnul Chao Ding, admirabil traducător din română în chineză și din chineză în română, un mare iubitor al limbii și culturii române. Iată cuvântul de mulțumire al domnului Chao Ding, exprimat într-o exemplară limbă română:

Chao Ding: Îi mulțumesc domnului director Cassian și mai multor prieteni de la Iași pentru amabila invitație care m-a făcut să mă pot afla astăzi aici, în mijlocul dumneavoastră. Sunt foarte mișcat. Din mai multe motive. Pentru că astăzi am avut șansa să mă reîntâlnesc aici după foarte mulți ani, cu unul dintre iluștrii noștri profesori pe care i-am avut noi, cândva, prin anii 80, pe la mijlocul anilor 80, domnul academician Eugen Simion. Îmi amintesc, ca și cum s-a întâmplat ieri, momente când am asistat la prelegerile domniei sale, în amfiteatru, când ne-a vorbit, ne-a inițiat în literatura română. Ne-a îndrumat primii pași în cunoașterea, în aprofundarea culturii românești. Mă bucur foarte mult să mă reîntâlnesc și cu alți prieteni. Mă simt ca acasă, aici, la Iași. Din mai multe motive. Pentru că aici, cu sute de ani în urmă, încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în Letopisețul lui Grigore Ureche s-a pomenit, când s-a scris despre alte popoare care trăiau în lume, în aproprierea românilor, s-a vorbit și despre popoare din Orient, despre țara tătărască. Ca să nu mai vorbim, puțin mai târziu, de Milescul Spătarul, care tot de aici a pornit pașii spre Orient. A lăsat opere așa de valoroase, așa de importante pentru cunoașterea unui spațiu foarte depărtat, nu numai pentru români, dar și pentru ruși, pentru alte popoare europene. Tot aici trebuie să amintim totuși și de unul dintre marii poeți, Vasile Alecsandri, care a scris în deceniul opt al secolului al XIX-lea, „Mandarinul” și „Pastelul chinez”. Puțin mai târziu, în Convorbiri literare, au apărut primele traduceri din literatura chineză, semnate de Titu Maiorescu, care a tradus proză, și Vasile Pogor, care a tradus poezie, două poezii din literatura chineză.

Nu trebuie să mai lungesc vorba, pentru că „vorba multă, sărăcia omului”. Vă mai spun că exact acum 40 de ani, întâmplător, eram admis la Facultatea de limba română. Atunci m-am chinuit cu gramatica limbii române, cu pronunția literei „R” și alte dificultăți, dar, încetul cu încetul, a început să-mi placă tot mai mult limba română. Rămân în continuare unul dintre iubitorii limbii și culturii române. Și un umil slujbaș al limbilor și culturilor noastre: română chineză și chineză română.

V-am adus aici, doar ca un semnal, o ediție, prima ediție bilingvă din literatura română, pe care am pregătit-o la Beijing. În curând va apărea și pe piața de carte. Va ajunge și aici. M-am bucurat foarte mult că noi am început asemenea ediții bilingve cu Eminescu. Ce să vă mai spun? Ani mulți limbii și literaturii române, ani mulți Convorbirilor literare!

Vă mulțumesc!

***

Teodora Stanciu: Cea mai înaltă distincție i-a fost conferită domnului academician Eugen Simion: Premiul „Titu Maiorescu” pentru critică literară. (Amintim că acest premiu a fost inițiat de revista Convorbiri literare , în 2017. Primul laureat a fost criticul literar Nicolae Manolescu.)

Discursul de laudatio pentru domnul academician Eugen Simion a fost rostit de criticul și istoricul literar Theodor Codreanu. Difuzăm un scurt fragment din finalul acestui discurs.

Teodor Codreanu: În ideea de grandios disciplinat, despre care vorbea domnul Eugen Simion, cu trimitere la monumentalitatea lui G. Călinescu, trebuie să găsim și personalitatea acestui mare contemporan al nostru, domnul academician Eugen Simion, distins, astăzi, cu cel mai înalt premiu, la „Zilele Convorbiri literare”.

După 1989, când libertatea i-a permis să coaguleze proiecte extraordinare, domnul Eugen Simion a mers către acest monumental călinescian. Să ne gândim doar la câteva proiecte pe care le-a și dus până la capăt: „Dicționarul general al literaturii române”, edițiile critice de tip Pléiade, nu mai vorbim de „Dicționarul tezaur al limbii române” și, nu în ultimul rând, ajungem la Eminescu. Domnul Eugen Simion este cel care a împlinit visul lui Constantin Noica de a săvârși facsimilarea tuturor manuscriselor eminesciene, în 38 de volume. Iată isprăvi culturale pe care numai un om de talie universală ca Eugen Simion putea să le ducă la capăt. Domnule academician, vă urez mulți ani, sănătate și să duceți la sfârșit ultimul mare proiect pe care dumneavoastră îl aveți în minte: o istorie a literaturii române!

***

Teodora Stanciu: La încheierea ceremoniei de decernare a premiilor revistei Convorbiri literare, i-am solicitat domnului Eugen Simion, un scurt interviu:

Teodora Stanciu: Stimate domnule academician Eugen Simion, permiteți-ne, mai întâi, să vă felicităm pentru acest premiu foarte important, cu care ați fost încununat aici, la Iași: Premiul de critică „Titu Maiorescu”.

Eugen Simion: Vă mulțumesc.

Teodora Stanciu: Apoi, să vă întrebăm despre școala de critică literară românească, mai ales că i-ați adus un elogiu în conferința dumneavoastră susținută în impunătoarea sală „Vasile Pogor” a Primăriei Municipiului Iași, în prezența unui public select. Ce a însemnat școala de critică literară pentru istoria literaturii române?

Eugen Simion: A însemnat o mare critică, deși a apărut târziu, prin Maiorescu. Și sporadic, prin Heliade Rădulescu sau Kogălniceanu. Dar Maiorescu a fost primul critic estetic, fondator. A fondat instituția criticii. Deși el a făcut puțină critică literară, dar a fost și un om extraordinar de norocos, cel mai norocos: să fii critic și să-ți vină sub ochi Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Nu-ți mai trebuie nimic. Dar el a creat o școală. După el au apărut Ibrăileanu, Iorga, Mihail Dragomirescu, în ramura teoriei critice. Neavând gust literar și ceva ce s-ar putea numi prezență de spirit, Maiorescu n-a lăsat, propriu-zis, urme în critica literară. Pe urmă a apărut Lovinescu, un maiorescian structural, care, începând din 1915, s-a despărțit teoretic de Maiorescu și de junimiști în genere, spunând că imitațiile sunt benefice, culturile inferioare imită culturile superioare. O idee pe care o accepta, în principiu, și Maiorescu, teoreticianul formelor fără fond. Eu am găsit un pasaj în care el spune cum culturile superioare sunt imitate de culturile mai puțin dezvoltate.

Teodora Stanciu Sau culturile superioare le fac pe cele mai puțin cunoscute să-și umple, și ele, formele pe care le au, cu un fond. Asta, în decursul timpului.

Eugen Simion: Da. Asta este și substanța criticii lui Lovinescu care a extins-o nu numai asupra literaturii, ci și asupra întregii noastre civilizații și culturi. Deci „Istoria civilizației române moderne”, apărută între 1924-1926, în trei volume, dezvoltă această teorie. E o carte extraordinară, foarte discutată. Nu cred că a mai existat o carte în cultura noastră care să fie atât de mult comentată, acceptată, respinsă. A creat o aură, un fenomen, o stare de spirit în jurul ei. Lovinescu a înființat critica română modernă. A făcut din critica literară o instituție, dedicându-se și asumându-și toate efectele. Pentru că nu i-a fost ușor.

Teodora Stanciu: Și rafinând-și, în același timp, și stilul despre care ați vorbit dumneavoastră în conferința amintită.

Eugen Simion: Da, așa este. E. Lovinescu a creat o generație, la rândul lui, marea generație critică, prima generație: Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Streinu, Călinescu, Perpessicius. Și ei critici ai modernității. A venit Călinescu și a schimbat multe din tezele lui Lovinescu. În afară de valoarea operei, talentul critic al lui Călinescu e formidabil. Și faptul că l-a contrazis pe Maiorescu în ceea ce privește „Poeți și critici”: teza că poeții sunt cu poeții, criticii cu criticii. El a scris patru romane…

Teodora Stanciu: De fapt Călinescu și-a dorit să ilustreze toate genurile literare.

Eugen Simion: I-am recitit de curând unul dintre romane, „Cartea nunții”, despre care nu apucasem să scriu. Era primul lui roman. Ce carte frumoasă, ce carte tinerească, ce exercițiu! Scrisă în stilul lui Papini, despre noua generație, despre o nouă mentalitate, cartea schimbă stilul romanului românesc. Limbajul lui Călinescu nu este pios metaforic, este un limbaj intelectual, al unui om cultivat…

Teodora Stanciu: …un limbaj înnoitor, proaspăt.

Eugen Simion Cu totul! Adevăratul romancier, primul romancier intelectual la noi, Călinescu este. După aceea au venit Holban, Hortensia ceva mai devreme, dar cu un stil mai complicat, mai împiedicat. Călinescu este strălucitor însă. A venit apoi Camil Petrescu cu stilul lui analitic. Proustienii. El a venit cu o teorie, cu o altă teorie asupra romanului, cum știți. El preconiza …

Teodora Stanciu … un balzacianism…

Eugen Simion … un balzacianism, dar atenție! Ce nu s-a spus clar este că balzacianismul pe care el îl preconiza e o formulă a lui Thibaudet, pe care într-un fel o reia: balzacianism trecut prin proustianism. Niște balzacieni care l-au citit pe Proust. Proust a schimbat total secolul XX, romanul lui. Avea dreptate Călinescu: pentru romancierii români, lecția Balzac era și este în continuare. Foarte important. Noi trecem ușor de la una la alta. Sărim peste etape. Ca oamenii care au întârziat mereu undeva, se grăbesc. Și am făcut, de pildă, acuma, în socialismul nostru de după război, am făcut, prin Școala de la Târgoviște, noul roman, adică proza autoreferențială. Romanul care se povestește pe el, pe măsură ce se face. N-am prea reușit. Nu e citit.

Teodora Stanciu Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu…

Eugen Simion Mai sunt citiți oamenii ăștia?

Teodora Stanciu Cred că nu prea, aveți dreptate.

Eugen Simion Atunci romanul este o poveste, un roman de caractere, un roman de observație morală, nu gazetărească, adică ceea ce cerea, în 1946, Călinescu. El a făcut un program. Din păcate a venit realismul socialist peste noi și programul s-a dus de râpă.

Teodora Stanciu Și a doua întrebare. Cum credeți dumneavoastră că s-a făcut această predanie – ca să folosim un cuvânt din zona religiei – dinspre criticii amintiți spre generația dumneavoastră și spre dumneavoastră?

Eugen Simion S-a făcut, după părerea mea, pe furiș. A fost lecția în afara școlii propriu-zise. La școală nu se predau. Erau interziși oamenii ăștia. Dar seducția interdicției este puternică. Eu mi-amintesc – am să vă spun acum o poveste – când am descoperit eu critica literară ca altceva care nu semăna nici cu Eminescu, nici cu Sadoveanu (ce citeam noi, ploieștenii, când eram adolescenți), și anume, primele cărți pe care le-am citit au fost de Ibrăileanu. Profesorul meu de română și al lui Nichita era un moldovean de prin Piatra Neamț, fost elev al lui Ibrăileanu, pripășit la noi, în Ploiești. Și el mi-a dat să citesc Ibrăileanu.

Teodora Stanciu Ce v-a dat să citiți? „Spiritul critic în cultura românească”?

Eugen Simion „Spiritul critic”, dar și celelalte. Mi-a plăcut atât de mult, că aproape nu am spus nimănui, așa, ca un secret. Și acolo am găsit numele lui Lovinescu, polemica lui cu Lovinescu. Și l-am întrebat pe profesorul meu. Îl chema Gheorghe Milică. Un om admirabil. Și l-am întrebat „Cine este Lovinescu?” Și mi-a spus „Să nu cumva să te duci la criticul ăsta fandosit care l-a înjurat pe domnul Ibrăileanu!” Bineînțeles că primul lucru pe care l-am făcut: m-am dus la bibliotecă. Era acolo o doamnă care mă simpatiza, a scos cartea și am citit Lovinescu. Pe urmă Călinescu. Tot de la profesorul meu am împrumutat cele cinci volume ale lui Călinescu despre Eminescu. Așa am citit, pe furiș. Ce a refuzat școala, am făcut noi. Și am citit. Și a fost bine!

Teodora Stanciu: Mulțumim foarte frumos, vă dorim sănătate, mult bine și izbândă în tot ce faceți!

Eugen Simion La fel și dumneavoastră!

Revista indexata EBSCO