Oct 13, 2018

Posted by in Interviu

„Centrul și provinciile culturale”– dialog Nicu GAVRILUŢĂ – Ioan HOLBAN

Dialog din volumul Ioan HOLBAN, Nicu GAVRILUŢĂ, Globalizare şi identitate românească, Iaşi, Editura Junimea, 2018 (în curs de apariţie)

 

Ioan HOLBAN: Vă propun, domnule profesor, să explorăm în continuare raportul dintre centru şi provincie, o temă foarte actuală, foarte complicată, complexă, pentru unii, îngrijorătoare, pentru alţii, relaxată, în funcţie de perspectiva fiecăruia asupra fenomenului globalizării. Sigur că există, deseori, un raport de tensiune, un raport conflictual, se spune, de pildă, că provincia rezistă centrului, mai ales, pe dimensiunea culturală, centrul încearcă să o „ocupe”, să o niveleze; acestea sînt abordări, aş spune, primare, nu primitive, poate e un cuvînt prea dur, dar, în orice caz sînt poziţionări care nu ţin cont de contexte, de ani, de epoci, de oameni. De aceea, vă propun să vorbim despre această problematică în contextul de astăzi al Europei, al României de azi, al lumii de azi, pentru că ne interesează cum arătăm acum şi, poate, cum vom arăta peste cîţiva ani, cînd aceste fenomene se vor intensifica sau, poate, vor dispărea, cine ştie, sînt tot felul de Casandre care anunţă dispariţia internetului, emit ipoteze despre o implozie a lumii, pe regiuni şi pe triburi, mai este şi Coelho care spune că, în 2050, lumea se va retribaliza, vor fi triburi prin toată lumea, care nu vor mai avea legături între ele pentru că va dispărea internetul. Nu ne interesează scenariile acestea de science-fiction, să vorbim despre situaţia care este acum. Pentru a reînnoda firul convorbirii trecute, ajunsesem la ideea că provincia furnizează centrului valori de toate felurile, culturale, în principal, iar centrul le primeşte, le exploatează, provincia rămîne o furnizoare de bunuri simbolice, centrul este cel care le adună, le exploatează şi cere din ce în ce mai mult, cum se şi întîmplă într-o economie de piaţă a bunurilor simbolice; astfel o numea Pierre Bourdieu. Este, aşadar, un raport conflictual ori complementar? Cînd vorbim de conflicte, uneori, se ivesc reflexe extremiste, se nasc tot felul de idei despre închidere, ziduri, separare.

Nicu GAVRILUŢĂ: Dacă analizăm din punct de vedere cultural şi istoric relaţia dintre centru şi periferie, atunci observăm că, de cele mai multe ori, raportul este unul conflictual. Este vorba de o dominanţă a centrului în raport cu provinciile. Fenomenul este vechi şi noi l-am exemplificat discutînd relaţiile provinciilor romane, în special, Dacia, cu Roma. Există, însă, şi spaţii istorico-simbolice, culturale, sociale unde raportul nu a fost atît de tensionat. Mă gîndesc la Germania.

 Da. Am vorbit despre ea.

 Relaţia rămîne tensionată în zonele marcate de modelul ,,centru vs. provincie”. Această relaţie antagonică este motivată, în primul rînd, de interese financiare, legate de avuţie. Exemplul clasic este cel nuanţat de Immanuel Wallerstein în „Sistemul mondial modern. Cunoscutul sociolog american explică geneza sistemului mondial modern în secolul al XVI-lea pe baza a trei mari criterii: apariţia unei pieţe mondiale, noua diviziune socială a muncii şi sistemul politic centralizat. Aici, relaţia centru – periferie este descrisă în termeni economici. Astfel, marile imperii care au dominat lumea pînă în secolul al XVI-lea au menţinut relaţia centru/periferie printr-un flux economic dirijat. El avea loc de la periferie la centru. Era unul autoritar, bazîndu-se pe dijme, tributuri, taxe şi impozite. Pentru centru mai contau şi avantajele aduse de monopolul asupra comerţului.

De atunci, din secolul al XVI-lea, Europa se stratifică, susţine Immanuel Wallerstein. Avem un centru al ecomomiei mondiale (Europa nord-vestică), semiperiferii (Europa centrală) şi periferii (Europa de Est şi America Latină). Tipul de capitalism prezent în zonele periferice ar fi cel ,,extravertit” şi ,,dependent”. Cu toate că astăzi s-au mai schimbat polii puterii economice, mecanismul de aservire al periferiei rămîne acelaşi. Adîncirea crizei zonelor periferice ale lumii se face, printre altele, cu ajutorul ,,asasinilor economici” (John Parkins). Personal, admir arhitectura conceptuală şi ideatică a viziunii lui Immanuel Wallerstein. Din păcate, gîndirea sa este tributară marxismului. Sociologul american nu invocă, de pildă, cauzele culturale şi religioase ale noului sistem social (nu doar economic) modern. Mă gîndesc la influenţa protestantismului, în variantele lutherană şi calvinistă (Max Weber), apoi la cenzura imaginarului social european (Ioan Petru Culianu).

 Sînt şi centrele politice, la Moscova, Washington D.C. sau la Beijing, centre politice şi militare, în timpul războiului rece. A fost, desigur, comunismul, exemplul cel mai dur din punctul acesta de vedere, al închiderii. Sînt şi altele, iată, astăzi, avem un exemplu din acesta cu sclipici, cum să spun.

 Care?

 Schengen, spaţiul Schengen. Unii sînt admişi, alţii nu sînt admişi, mă rog, sînt ţinuţi pe dinafară, nu-i acelaşi lucru cu comunismul, asta-i evident, dar, în orice caz sînt anumite lucruri care nu convin tuturor, în schimb, însă, în economie, aş spune că raportul este cumva mai temperat, chiar şi în perioadele acelea, economia funcţiona măcar şi prin contrabandă, bişniţă, cum se spunea înainte, apăreau bunuri care circulau într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin legal, circulau nişte bunuri în economie, dar, din punct de vedere cultural, eu nu ştiu, în istoria recentă a Europei, să fi fost blocajul acesta foarte dur; mişcarea ideilor, circulaţia lor este liberă, aici nu sînt graniţe.

 De acord.

 Graniţele au fost pentru circulaţia cărţilor, să spunem. Asta-i adevărat. S-a practicat, ştim foarte bine, se găseau foarte greu cărţi de specialitate, dar, totuşi, le puteai procura. Existau mijloace, radioul, în primul rînd, pentru noi, „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”… Este, apoi, cum s-a văzut deja, mitologia, simboluri care nu se opresc la graniţa României sau la altele. Mişcările culturale, în genere, au descris, dintotdeauna, o zonă liberă care nu s-a supus, neapărat, graniţelor. Au fost lucruri impuse de autoritatea de atunci, comunistă sau nazistă, dar nu putem spune că s-a întrerupt, s-a secţionat complet mişcarea de idei.

 Din fericire nu s-a întîmplat aşa. Astăzi, cu atît mai puţin, nu se repetă istoria. Graţie globalizării şi apariţiei new media, noi putem vorbi de mai multe centre culturale, nu politice sau administrative. Ele comunică foarte rapid şi (deseori) eficient între ele.

 Cum este la noi Polirom-ul, de exemplu.

 Exact. Poliromul este un brand ieşean, românesc. Profesionalismul echipei Polirom se confirmă, periodic, prin numărul şi calitatea cărţilor publicate. Nu oricine publică la Polirom. Dorin Spineanu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) scria că ,,a fi publicat la Polirom înseamnă a fi pe jumătate consacrat!”. Din fericire sînt şi alte edituri foarte bune în Iaşi şi în ţară. Faptul acesta se vede foarte clar la frecventele întîlniri cu scriitorii şi la tîrgurile de carte.

 Să ne uităm puţin şi spre tîrgurile de carte europene, de la Frankfurt am Main şi de la Paris, de pildă, au la fiecare ediţie, cîte un invitat special, de pildă, acum cîţiva ani a fost Cehia la Frankfurt am Main, România a fost invitatul special anul trecut la Paris. S-a şi făcut o dezbatere despre poezie, se uitau mulţi, foarte miraţi, uite, se mai scrie poezie, se mai ascultă idei despre poezie. Au fost vreo două sute de oameni pe acolo…

 Da. Românii scriu de multe ori o poezie de foarte bună calitate. Pe de altă parte, eu cred că poţi fi provincial, chiar şi în centrul Bucureştiului, atunci cînd publici într-o editură obscură şi trăieşti un complex de inferioritate.

 Un provincialism cultural.

 Din fericire, circulaţia aceasta liberă a ideilor aduce cu sine şi dorinţa de afirmare a noilor generaţii. Am observat, ca martor al timpului, că mulţi dintre cei care se impun în ţară şi pe plan internaţional sînt tineri, oameni foarte dotaţi.

 Un exemplu al barierelor de-a lungul vremurilor, secole, să spunem, au fost cele lingvistice, necunoaşterea limbii. În ce ne priveşte pe noi, înainte de ’90 era necunoaşterea limbii ruse, de exemplu şi, acum, cu atît mai rău că nu se mai învaţă limba rusă, sînt foarte multe teme şi motive literare care provin, în literatura noastră, din acest spaţiu şi atunci te întrebi, bine, dacă nu este cunoscută limba rusă, cum au ajuns acestea în spaţiul cultural românesc? Vorbim de folclor, dar şi de literatura cultă. Sigur că există un exemplu, în ce ne priveşte, acela al culturii ruse venite odată cu stavroverii care s-au stabilit aici. Dobrogea şi, mai ales, gurile Dunării reprezintă un caz special, încă necercetat temeinic decît de Ivan Evseev, Ovidiu Dunăreanu, cu un roman despre Dunăre despre Ostrov, Tudor Dumitru Savu despre Deltă, un poet, cum e Valentin Talpalaru, cu „Scara lui Rodion”… Acolo, la gurile Dunării, s-a făcut un amestec de etnii, mai ales, la începutul secolului XX, cu „antecedentul” lipovenilor care s-au stabilit în zonă, alungaţi de Petru cel Mare pentru că nu voiau să-şi radă barba, Petru cel Mare le lua şi capul dacă îi prindea cu barbă…

 Îi scurta un pic.

 Îi scurta de cap, da. Atunci au fugit de acolo, spre Vest, s-au stabilit la noi, mai ales, în Deltă sau în pădurile din nordul Bucovinei, căutînd locurile izolate, unde să nu poată fi găsiţi de Ohrana, cum se chema poliţia ţaristă, în vremea aceea. Ei bine, la începutul secolului XX au apărut alţi ruşi acolo, anume, au venit cazacii alungaţi de bolşevici, au venit nişte soldaţi, militari „albi” din armata ţaristă, la fraţii lor ruşi care erau stabiliţi în Dobrogea. Şi atunci a fost un amestec de populaţii ruse în zona aceea, au adus cu ele elemente importante de cultură rusă, în folclor şi în muzică. Scrie despre toate acestea Ivan Evseev în autobiografia sa, „Viaţa mea de lipovean, cu amintirile din Tulcea. Acesta e un exemplu din perioada mai nouă care poate fi urmărită, să spunem aşa, analizată, fără să faci explorări foarte adînci în istorie sau să cauţi în nu ştiu ce bibliografie foarte complicată; în celălalt sens, semnalez o carte a lui Cornel Ungureanu.

 Tot de la Timişoara, ca şi Ivan Evseev, de la Universitatea de acolo.

 Profesorul Cornel Ungureanu are o carte despre proza română contemporană, publicată în 1980, în care detectează teme şi motive ce vin dinspre slavi, acolo se ocupă şi de bulgari, şi de sîrbi, dar şi de ruşii din partea cealaltă, din estul României. Aşadar, există această circulaţie, în pofida unor bariere lingvistice destul de severe.

 Da. Să ne oprim un pic la exemplul acelor comunităţi formate din populaţii ruse. Într-adevăr, noi avem de-a face, în primul rînd, cu lipovenii, cei care au o cultură proprie cu simboluri, mitologii, ritualuri vechi şi fascinante.

 Şi legende.

 Sînt legende legate de naştere, nuntă şi moarte. Sînt şi legende de tip cosmogonic.

 Exact.

 Legendele lor privind sfîrşitul lumii sînt fabuloase pentru că păstrează un filon cultural neatins de toate dramele istorice care s-au întîmplat în spaţiul occidental, inclusiv la noi. Mă gîndesc la industrializare, secularizare şi la altele. Cultura populară a lipovenilor s-a păstrat mult mai bine în forma ei arhaică, tradiţională, nobilă, frumoasă. Recursul frecvent la ea a fost şi o formă de apărare contra molimei numite comunism. Ştiu colegi de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, printre care profesorul Ivan Ivlampie, care se ocupă profund de cultura rusă din zona respectivă. De la Iaşi, eu l-aş invoca pe profesorul Leonte Ivanov de la Facultatea de Litere a Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”. Este un om admirabil, cu o cultură aleasă şi foarte harnic.

 Şi are un „Dicţionar de mitologie slavă” foarte interesant, pe care îl poţi citi în oglindă cu dicţionarul de mitologie română, să vezi cîte corespondenţe sînt.

 Leonte Ivanov provine tot dintr-o comunitate de ruşi lipoveni, din Manolea. Vine din interior, cu o cunoaştere extraordinară a fenomenului. Cît priveşte pe Ivan Evseev, profesorul de la Universitatea de Vest din Timişoara, el este autorul unui „Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie româneascăextraordinar. Conţinutul lui este reluat şi îmbogăţit într-o altă carte, „Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale”. Acolo găseşti substanţa vie, trăirea şi pasiunea autorului pentru tot ce a scris. Ori, trăirea şi pasiunea sînt elemente determinante ale sufletului slav.

 Este o carte, să spunem, de care nu mă pot despărţi, tipărită la Timişoara într-un tiraj foarte mic, din păcate.

 Cartea este foarte bună şi merită un destin mai fericit. O altă colegă de-a noastră pasionată de cultura rusă, de data aceasta de la Universitatea din Bucureşti, este Antoaneta Olteanu. Cunoaşte foarte bine limba şi cultura din spaţiul rusesc. A avut şi un proiect de cercetare pe zona balcanică finalizat cu publicarea unei lucrări de referinţă: „Homo balcanicus”. Confirmăm, astfel, un proiect al Uniunii Europene care pariază pe unitate culturală în diversitate. Diversitatea te obligă să vii, astăzi, cu tradiţiile locului şi cu datele culturale străvechi. Astfel reuşim să marcăm o diferenţă identitară care, pînă la urmă, ne conferă unicitate, nobleţe şi distincţie. Cred, cu tărie, că adevărata integrare europeană nu o putem face la modul profund, autentic şi convingător doar în baza unor acorduri politice, diplomatice, legislative şi administrative. Ele sînt necesare, dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reuşim doar atunci cînd ne regăsim rădăcinile culturale comune, în primul rînd, pe cele religioase, creştine şi chiar precreştine. Este vorba de fondul spiritual (stră)vechi, cel care leagă centrul cu periferiile.

 Recunosc, am vrut să aduc discuţia pe terenul acesta. Am spus că, politic, e limpede, economic, e limpede, militar, este limpede, dar din punct de vedere cultural, aici se face o confuzie, după părerea mea, a celor care se plîng toată ziua că România e o provincie a Europei, limba noastră e ca şi necunoscută, deci, degeaba se scrie literatură importantă în România dacă nu e tradusă şi nu poate fi înţeleasă de ceilalţi. Fireşte că sînt ceilalţi care vin şi spun, bine, atunci, să vedem în ce măsură limba norvegiană, de exemplu, este vorbită de mai mulţi. Sînt patru milioane de norvegieni şi ei n-au emoţii să-l „impună” pe Ibsen în lume. Se impune singur. Sau danezii, cu Kierkegaard şi cu Andersen. Deci ei nu au o problemă cu asta, de ce am avea-o noi? Din punctul acesta de vedere, al numărului de vorbitori de limbă română, să spunem că sînt şi cîteva milioane prin străinătate, plecaţi la muncă sau cu alte destinaţii. Deci, această discuţie este una forţată.

NG: Eu aş psihanaliza pe cei care susţin un asemenea punct de vedere. Este posibil ca poziţia lor să mascheze frustrări, neîmpliniri sau simple nemulţumiri.

 Trebuie să spunem că în cultură, practic, nu avem centre şi provincii; aşa-zisele provincii sînt, ele însele, centre structurale care produc bunuri valide pe piaţa mărfurilor simbolice şi dădeam, data trecută, exemple precum prispa de la conacul de la Mirceşti al lui Vasile Alecsandri, Ioan Pintea de la Bistriţa, Mănăstirea Rohia…

 Nicolae Steinhardt.

 Da, Steinhardt, există asemenea locuri care, la un moment dat, constituie nişte centre culturale, nişte centre de iradiere spirituală.

 Ele au efecte în timp, de la generaţie la generaţie.

 Exact.

 Să mai dau eu două exemple de centre de genul acesta?

 Da, sigur.

 Primul este Şcoala de la Păltiniş, iar cel de-al doilea se referă la Rugul Aprins sau Grupul de la Mănăstirea Antim.

 Foarte sugestive exemple. Se vorbeşte în Europa, de mai de multă vreme, despre regionalizare, un concept care, pentru noi, înlocuieşte o împărţire, să spunem, medievală a teritoriului; Ţara de Sus, Ţara de Jos, cum era în Moldova, să spunem. Dar în Transilvania, nu ştiu ce fel de euro-regiuni vor fi pentru că, acolo, există, deja, o împărţire foarte puternică şi aproape de neclintit. Am constatat, urmărind dinamica bunurilor simbolice, dar şi a celor economice, că, în Ardeal, nu se găsesc prea mulţi care să renunţe la denumirile de Ţara Haţegului, Ţara Zarandului, Ţara Secaşilor, Ţara Moţilor, Ţara Almaşului, Ţara Crişurilor. Am rămas mirat, să aud că există o Ţară a Secaşilor, aşa se numeşte ea, în Transilvania, cu centrul în comuna Cigund; în cadrul euro-regiunilor, vor rămîne aceste „ţări” din Ardeal?

 Vedeţi, ele au şi o tradiţie istorică foarte îndepărtată. Asta înseamnă că, în timp, aceste ,,ţări” s-au transformat într-un fel de forma mentis. Au devenit structuri mentale de trăire şi apartenenţă, de regăsire şi reconstrucţie a identităţii ce nu pot fi şterse cu buretele de nicio decizie politică sau administrativă.

 Asta spun, că nu vor putea fi şterse în felul acesta. Va veni o suprastructură, euro-regiunea X sau Y, dar la denumirea aceasta de Ţară şi de identificare a celor care stau acolo cu ,,ţara” lor nu se va renunţa.

 Asta-i interesant şi frumos. O suprastructură care poate veni de la Bucureşti sau de la Bruxelles. Ea devine viabilă, credibilă, pentru noi toţi, în măsura în care preia fondul istoric, cultural şi identitar românesc.

 Dar acesta a funcţionat şi în Moldova: Ţinutul Huşului, Ţinutul Sucevei, al Iaşilor, Botoşanilor, Focşanilor, deci erau ţinuturile acestea, locuri, arii geografice fără graniţe, care se aflau sub aceste denumiri. Nu erau „ţări”, să spunem aşa. Denumirea de ţară, în Ardeal este justificată istoric, din motivul stăpînirii austro-ungare, în dorul ţării, românii au spus Ţara Almaşului, Ţara Moţilor. Cum o să renunţe la Ţara Moţilor, de pildă, la Avram Iancu?

 Este clar că nu vor renunţa niciodată.

 Poate că aceste „ţări” se vor grupa pe viitor în provincii mari, sau euroregiuni. Economic, s-a şi spus de la Bruxelles destul de clar: dacă vreţi să primiţi fonduri europene, atunci faceţi această regionalizare pentru că noi dăm la provincii, la regiuni, finanţăm euroregiuni. Mai văd o denumire, în limbajul oamenilor politici, mai ales, care mă şi amuză: poli. Polul sărăciei, polul prosperităţii, polul de creştere, avem o nouă denumire într-un limbaj din acesta de lemn…

 Este noul limbaj de lemn al comisarilor europeni.

 Acum a apărut altă limbă de lemn, mai verde decît aceea, uscată, din vechiul regim, care „afluieşte” dinspre Bruxelles cu tot felul de denumiri, unele sînt forme fără fond, altele definesc lucruri confuze.

 Ce se întîmplă? Apar şi la noi, de pildă, în domeniul juridic, şabloane, expresii, construcţii lingvistice alambicate, seci, inexpresive. Noaptea minţii, nu alta. În spatele lor se ascund, deseori, violatorii profesionişti ai limbii române. Pentru mine este clar de foarte mult timp faptul că toţi studenţii ar trebui să urmeze, obligatoriu, cursuri de gramatică, logică şi limbă română.

 Eu aş lega-o de…

 …logică şi de limbă română.

 Aş spune şi de limbi străine, pentru că unele traduceri se fac destul de aproximativ, chiar şi în domeniul juridic; un termen dintr-un anumit text poate decide vieţi de oameni, la un moment dat, soarta lor, se face o confuzie în textul de acolo, e uşor diferit faţă de cel originar şi, atunci, repejor, la Comisia de la Veneţia ca să se lămurească cum e cu una, cu cealaltă.

 Să se pună de acord.

 Da.

 Iar dacă într-un text al Comisiei Europene apare o recomandare, noi ne grăbim imediat să o luăm recomandarea drept obligaţie. Sînt multe de spus. A fi european astăzi înseamnă, după mine, a cultiva un mariaj fericit şi convingător între substanţa de idei a culturii tale naţionale şi celelalte culturi ale Europei. Nu ar trebui să conteze locul geografic de unde provii, dacă este un centru sau o periferie.

 Unul dintre traducătorii eminenţi din literatura franceză se află la Botoşani, îl cheamă Emanoil Marcu.

 A tradus din Emil Cioran. Din cîte cunosc eu, Emanoil Marcu e un intelectual de o vastă cultură umanistă, un om cu lecturi temeinice.

 Este un eminent cunoscător al limbii franceze şi, deci, unul din traducătorii în care trebuie să ai încredere, cînd vezi semnătura lui, acolo, pe traducere.

 Exact.

 Sînt şi alte exemple din germană şi din engleză, fireşte, iată, să spunem că, în orice caz, cea mai bună traducere a lui Eminescu în engleză a făcut-o Cristian Popescu, un poet care a murit prea devreme, din păcate. Dimpotrivă, Eminescu, în limba franceză, din motive de traducere e perceput, în continuare, ca un fel de romantic minor, întîrziat, nu mai mult de atît.

 De aceea se spune că traducerea este o trădare (ne)permisă.

 Sînt şi lucruri intraductibile ori oameni cu o percepţie sumară. Mă uitam, deunăzi, la nişte danezi, suporteri de fotbal, au venit aici şi erau intervievaţi prin centrul vechi al Bucureştiului, beau bere pe acolo şi, printre altele, întrebaţi dacă ştiu ceva despre România, toţi au răspuns acelaşi lucru: da, ştim noi de Hagi şi de Nadia Comăneci.

 Deşi timpul a trecut, iar astăzi sînt alţi sportivi români în topurile internaţionale, nu?

 Da, ei au rămas acolo. Nu am auzit să spună, da, ştim de România, Brîncuşi…

 Eminescu, Eliade…

 Anul trecut, în toamnă, la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tînăr, la Teatrul „Luceafărul”, era un olandez de la Maastricht, care a venit aici cu un spectacol, a fost întrebat de o televiziune dacă s-a plimbat prin Iaşi, da, spune, am avut timp o jumătate de zi să mă plimb, să văd Iaşul, am fost în Copou, am să plec cu un singur nume, nu ştiu, nu am învăţat cuvinte, dar ştiu acum un cuvînt, şi-l poceşte, şi zice E-mi-… din Copou; pleacă împreună cu acest cuvînt şi atîta…

 Este esenţial.

 E suficient.

 Sigur că da. Mai e ceva. Mă gîndeam, în acelaşi timp, la relaţia dintre centru şi provincie. Totuşi, uneori şi centrul are nevoie, la rîndul lui, de legitimare din partea altor centre .

 El trebuie să fie confirmat tot impul.

 Bucureştiul, de exemplu, trebuie să fie legitimat de Paris sau de New York. Prin urmare, Institutul Cultural Român ar trebui să traducă în continuare scrierile reprezentative ale unor autori români.

 Ar trebui…

 Dacă am avea în faţă lista traducerilor – zic eu cu titlu de ipoteză – am vedea că sînt scriitori privilegiaţi. Sînt în România autori foarte buni, dar ignoraţi. Am vedea că sînt domenii culturale care nu sînt luate în calcul şi altele din care se traduce excesiv.

 Am făcut parte, la un moment dat, dintr-un board prin care Institutul Cultural Român plătea, avea o sumă destul de importantă, cinci sute de mii de euro, puşi la bătaie pentru traduceri din literatura română. Am avut o experienţă foarte interesantă.

 Care au fost solicitările editurilor din străinătate?

 Erau şi clasici, Cezar Petrescu, „Fram ursul polar”, erau foarte ceruţi Cărtărescu, Varujan Vosganian cu „Cartea şoaptelor”, un roman extraordinar care era cerut pînă şi în Etiopia. Vor fi fiind armeni şi pe acolo, ce ştiu eu, ei sînt peste tot în lume şi etiopienii voiau cartea aceasta tradusă acolo.

 Mai continuă politica aceasta?

 Nu ştiu dacă mai continuă, dar vreau să spun că, oricum, cel mai tradus scriitor din toate timpurile din România a fost Zaharia Stancu cu romanul „Desculţ”. Chiar dacă e de necrezut, vă spun, acesta e adevărul, deci, a fost tradus şi în japoneză, peste tot, în toate limbile pămîntului.

 Cum s-ar explica acest fapt?

 Spuneţi-mi, ce înţelege cititorul din Japonia şi cel din Elveţia, dau un simplu exemplu, potenţialul cititor, despre culesul viei cu botniţă, despre boierul care… Nu înţelege nimic. Zaharia Stancu a fost tradus, poate, şi din motive politice, era în vremea comunismului; atunci se mai întîmplau şi altele: se alegeau romanele cele mai proaste ale lui Marin Preda, Dinu Săraru…

 Înţeleg. Comisarii noştri culturali selectau romanele după criterii politico-ideologice .

 După ’90, lucrurile s-au mai diversificat.

 Da. Avem multe centre culturale în ţară, unele în oraşele mici. Din nefericire, ele sînt insuficient mediatizate şi foarte puţin cunoscute.

 Sigur că da. Deci vedeţi că sînt diverse evenimente care fac din aceste oraşe mai mici sau mai mari adevărate centre culturale: Botoşani, Bistriţa, Piatra-Neamţ, Alba Iulia…

 Contează calitatea evenimentului şi nu mărimea oraşului. Aşadar, provinciile culturale pot funcţiona, uneori, asemenea unor veritabile centre. Omul de cultură sfinţeşte locul!

Revista indexata EBSCO