Oct 13, 2018

Posted by in Proza

Gheorghe MOLDOVEANU – Trenul

În trenul înţesat de lume, Ghiţă, care cu greu reuşise să urce, abia după ce trenul se pusese deja în mişcare, nu-şi putea scoate din minte cuvintele spuse de taică-său cînd trenul intra în staţie: „Ăsta e trenul tău, măi băiete. Ai mare grijă“. Era într-adevăr trenul lui, numai că nu era cel pe care şi l-ar fi dorit. Venise din vreme şi se aşezase la coadă să aştepte venirea diagramei cu locurile, ştiind că de regulă sînt mai puţine locuri decît ar fi fost nevoie. Coada nu era mare şi spera să prindă loc, însă locurile se terminară cînd în faţa lui mai erau două – trei persoane, iar bilete fără loc, în picioare, pe culoar, nu se dădeau la trenurile accelerat. Următorul tren venea după multe ceasuri şi nimeni nu-i putea garanta că va prinde bilet. Conveni cu taică-său, care îl condusese la gară, că cel mai nimerit ar fi să ia un tren care să-l ducă pe bucăţi: primul pînă la Paşcani, al doilea de la Paşcani la Iaşi. Mergea cu tren personal, aşa că avea să ajungă la Iaşi cu vreo două – trei ore întîrziere, dar nu mai conta, era oricum mai bine decît să aştepte următorul accelerat de Iaşi.

Moţăiala din tren era generală, iar faptul că trebuia să stea în picioare nu-l prea deranja, cum nu-l deranja nici absenţa luminii de pe culoar. Cînd de prin staţiile în care trenul oprea ajungea vreo zare de lumină, se simţea încurcat. Se temea ca nu cumva vreunul dintre cei cu care împărţea spaţiul de pe culoar să-l întrebe ceva şi să-i tulbure visarea provocată de întrebarea iscată de ultimele cuvinte ale tatălui: Unde mă duci, măi trenule?

Plutea între ce a fost şi ce va să fie, într-o nesiguranţă deloc încurajatoare şi încerca să pună în legătură ce a fost cu ce urma să fie, încercînd să afle în ce măsură ce a fost îi va marca viitorul, care era momentul de legătură dintre ce a fost, cu reuşitele şi mai ales nereuşitele, care ar fi putut fi opusul lor dacă… şi ce ar putea să fie.

Probabil că totul începuse în vară, cu susţinerea examenului de admitere la facultatea de filologie din Iaşi. Obţinuse o notă bunicică, dar nu destul de bună pentru a şi reuşi. Pe lista cu notele aşezate în ordine descrescătoare numele lui era al doilea, sub linia ce-i delimita pe admişi de ceilalţi. Înghiţise amarul nereuşitei. Faptul că unii pricepuţi îi spuneau, la auzul notei obţinute, că nereuşit şi neadmis nu e acelaşi lucru, că el de fapt e reuşit fără loc, mai mult îl întărîta decît să-l mulţumească. Pentru el era acelaşi lucru. Era, într-un fel, ca la acceleratul de Iaşi; venise la timp la gară, dar reuşise fără loc şi rămăsese în staţie. Schimba asta cu ceva situaţia?

Lucrase doi ani în învăţămînt, ca necalificat, şi ar fi putut continua, chiar dacă renunţase la studenţia fără frecvenţă. În extindere de la un an la altul, învăţămîntul avea nevoie de mai multe cadre didactice decît putea califica. Numai că el fusese recrutat în primăvară şi în toamnă urma să fie înrolat în armată. Ştia bine că de asta nu-l putea salva nimeni. Era şi motivul pentru care nu repetase admiterea la fără frecvenţă; studenţii la fără frecvenţă nu erau scutiţi de armată, iar de amînat o puteau face doar unii, printre care el nu se afla. Acelaşi motiv, armata, l-a determinat să nu mai solicite post în învăţămînt; ce să mai încurce oamenii degeaba? Dar nici cu mîinile în sîn nu-i venea să stea. Trebuia să existe o cale de scăpare. Şi o găsi; decît să mă ia ei, mai bine mă dus singur, de bună voie, măcar aş putea să aleg. O fostă colegă se căsătorise cu un ofiţer şi, cu ocazia unei vizite, îl convinsese să probeze ţinuta soţului ei. „Nu-ţi stă rău deloc. Ai putea să o ai şi tu pe a ta“, observase colega.

Îi făcu o vizită vărului Melu, ofiţer, şi aduse vorba despre posibilitatea îmbrăţişării carierei militare. Vărul înţelese repede despre ce era vorba şi, bucuros că poate face un serviciu vărului său, dar şi armatei, ştiindu-şi ruda disciplinată şi fără bube la dosar, se arătă foarte încîntat să ajute, chiar garantîndu-i reuşita. El nu avea liceul terminat cînd devenise ofiţer şi, cu toate înlesnirile de care ofiţerii profitaseră pentru a-şi definitiva studiile medii, nu-l terminase nici ulterior, iar acum era căpitan.

Comisariatul militar îi acceptă dosarul de înscriere fără vreo reţinere şi fu trimis la Sibiu, pentru admitere la şcoala de ofiţeri de artilerie. La comunicarea rezultatelor examenului, numele lui Ghiţă era tot sub linia ce-i delimita pe admişi de restul concurenţilor. Că nu cunoştinţele îl aduseseră în situaţia acesta, ci probele fizice (despre importanţa pregătirii fizice pentru cariera militară le vorbise un ofiţer care îşi conducea grupul la cantină: decît filozof ofticos, mai bine măgar sănătos!), notate la limită pentru a fi acceptat la lucrările scrise, nu conta mare lucru. Important era rezultatul: nereuşit. Sau, cum media obţinută era destul de bună, reuşit fără loc?

Neplăcută consolare, cu care maică-sa, Catinca (nu se ştie de unde aflase de chestia cu reuşit fără loc), tot încerca să-l consoleze. „Lasă, mamă. Ai făcut ce ai putut şi nu te-ai făcut de rîs, ca alţii“. „Adică nu m-am făcut de rîs de tot“! „N-o lua aşa, mamă. Alţii n-au reuşit nici atîta“. „Şi-mi ţine mie de cald că alţii nu au cu ce se înveli“! „Nu-ţi ţine, mamă, nu-ţi ţine, da´ poate că trenul tău nu a sosit încă. Eşti încă tînăr şi timpul nu ţi-a trecut. Răbdare, mamă, răbdare! Cu răbdarea treci marea“! „Chiar dacă nu-i cum trebuie corabia?“, încheia Ghiţă o discuţie care nu-i făcea plăcere. Norocul lui că nu era nevoit să o poarte şi cu alţii. Taică-său era mai tot timpul plecat sau nu-i plăcea nici lui că fii-su nu reuşise unde alţii izbutiseră. Dan, în an terminal la şcoala lui agricolă, era aşa de preocupat să fie printre primii la absolvire, în speranţa că va prinde un post mai bun în producţie, încît rar venea pe acasă, iar Onuţu şi Mica erau prea mici pentru asta.

Primirea ordinului de chemare la încorporare în armată dădea certitudine pentru ce trebuia să urmeze: între doi şi trei ani de cazarmă. În aşteptarea zilei cînd trebuia să se prezinte la comisariatul militar, Ghiţă îşi petrecea cea mai mare parte din timp pe cîmp. „Dacă plec eu, rămîneţi singuri,cu toate muncile pe cîmp şi mă tem că nu veţi reuşi să puneţi toate la adăpost înainte de Sfîntul Dumitru“, motiva el mamei absenţa de acasă. De fapt voia să fie singur, să vadă ce şi de ce nu a mers şi să se pregătească sufleteşte pentru ostăşie, despre care ştia de la alţii că e plină de oprelişti şi neajunsuri. „Dar şi acolo sînt tot oameni“, încerca să se încurajeze cînd neajunsurile i se aglomerau prea multe în minte. Pleca dimineaţa, cu ceva mîncare în traistă, o sticlă cu vin, să nu i se pună mîncarea de-a curmezişul, şi una cu apă; nu-i plăcea să rămînă cu gustul vinului în gură. Pînă într-o seară, cînd, la întoarcerea acasă, Catinca, fără să-i lase timp să spună ceva sau să apuce să se spele, îi puse în mînă o scrisoare. „Ai primit-o azi, a adus-o Anton. Eu nu ştiu ce-i decît că e pe numele tău, e pentru tine, dar sînt curioasă să ştiu ce-i acolo“. Deloc interesat, scrisoarea anterioară îi adusese ordinul de chemare la arme, Ghiţă dădu să pună scrisoarea deoparte. „Da´ uită-te, mamă. Dacă tu nu eşti curios, eu sînt“. Şi-i puse din nou scrisoarea în mînă. Scrisoarea era într-adevăr pe numele lui Ghiţă, iar la expeditor era o ştampilă: Universitatea „Al. I. Cuza“ Iaşi • Facultatea de Filologie-Istorie-Filozofie. Privi cu nedumerire. Considera încheiate pentru o vreme socotelile cu facultatea. Voi din nou să o pună deoparte, dar privirea Catincăi îi opri gestul, aşa că o deschise. Pe o foaie mare, cu acelaşi antet ca pe plic, erau scrise cîteva cuvinte prin care tovarăşului Domoleanu Ghiţă i se aduce la cunoştinţă că în urma examenului de admitere din vară fusese declarat admis şi i se cerea să se prezinte de urgenţă la cursuri. Nimeni nu scotea nici un cuvînt, căutînd parcă să înţeleagă ceea ce părea de neînţeles. Ghiţă ştia că citise listele de mai multe ori, toate listele, şi pe cele cu candidaţii aşezaţi alfabetic, şi pe cele cu ordinea descrescătoare a notelor şi nu era admis. O fi vreo glumă a cuiva? Dar scrisoarea avea toate datele de identificare, cu ştampilă şi număr de la facultate, ştampila poştei din Iaşi şi din Focşani.

Intrarea lui Codin în odaie aproape că rămăsese neobservată sau, mai bine zis, nu se bucura de vreo atenţie. „Ce-i cu voi, mă, ce s-a întîmplat de staţi aşa“? În loc de răspuns, Ghiţă îi înmînă scrisoarea. „Ce-i asta“? „Citeşte şi matale şi vezi“. Fu rîndul lui Codin să nu mai zică nimic. Apoi, după un timp: „Cine a adus asta“? „Iaca“, răspunse Ghiţă şi îi întinse plicul, care fu examinat pe toate feţele. „Tu ce zici, măi omule?“, întrerupse Catinca tăcerea. „Ce să zic? Ştiu eu ce să zic? Ştiam că peste cîteva zile Ghiţă trebuia să plece la armată. Mă şi obişnuisem cu gîndul. Cred că şi el îşi luase gîndul de la facultate. Ce să zic acuma? Tu ce zici, mă?“, se întoarse el spre Ghiţă. „Ce zic eu?! Mai am ce să zic? E un fel de vis care m-a lăsat fără vorbe. Un vis care reia un alt vis, un fel de vis înnodat, de aia mă tem să nu fie cîrpit, deşi scrisoarea are toate motivele să nu fie suspectată“. „N-are, măi băiete, n-are după cîte bag eu seamă, că de priceput…“. „Eu zic să mîncăm întîi, interveni Catinca. Altfel se văd lucrurile cu burta plină“.

În familia Domolenilor nimeni nu avea voie să deschidă gura în timpul mesei decît ca să mănînce, indiferent de condiţii. „După rugăciunea pentru masă, Maica Domnului, care ne-a ascultat rugăciunea, ne şade pe genunchi, să ne ocrotească şi nu se cade să o supărăm cu ceva“, spusese odată Catinca şi nimeni nu o contrazisese atunci, apoi a devenit obicei. Tuturor le convenea; la masa de nămiez, cum i se zicea amiezei, îşi puteau trage sufletul după alergătura de mai înainte şi îşi încordau forţele pentru ce urma, iar seara oboseala acumulată tăia orice chef de vorbă. Masa de dimineaţă nu se punea la socoteală; cîteva îmbucături din ce era la îndemînă şi… la treabă! Pînă la nămiez nu moare nimeni de foame.

Nu se terminase bine masa, cînd Codin crezu de datoria lui să-i înştiinţeze pe toţi cu hotărîrea luată. „Uite cum facem. De lungit n-o putem lungi, ca să nu apară cine ştie ce. Îţi faci bagajul şi pleci la Iaşi“. „Vai de mine, măi bărbate, sări ca arsă Catinca, aşa, tam-nisam, îţi faci bagajul şi pleci! Adică bagajul se face cu una, cu două“? „D-apăi, că mare bagaj are a-şi face. Mîncare nu-i trebuie. Şi-n pădure se descurcă omul, dar el o să fie în oraş. Bani să aibă, dar tocmai banii sînt problema. Mai ales că îmbrăcăminte pentru ce-i trebuie acuma nu prea are. La militărie nu avea nevoie, că-i dădeau ăia. Să facem rost de bani şi-om sclipui[1] noi ceva. Cît mai e pînă luni“? „Poimîine e Sfîntul Dumitru, e sîmbătă“. „Oho! Avem trei zile şi o duminică. Ne ajunge. Tu, nevastă, pregăteşte ce-i de pregătit în casă şi eu mă ocup de ălelalte“. „S-o crezi tu că mă dai deoparte. Că tare ştiţi voi ce trebuie. Tu să faci rost de bani“.

Abia acum, cînd venise vorba de sărbătoarea Sfîntului Dumitru, Ghiţă îşi dădu seama că în lunea de după Sfîntul Dumitru el ar fi trebuit să se prezinte la încorporare şi, printr-o ciudată întîmplare, avea să ia alt tren. Surîse. Cum se aşază toate lucrurile astea! Dacă n-o fi Dumnezeu, cum spunea maică-sa, ceva tot trebuie să fie. Cui ar folosi altfel lumînările pe care tata-moşu le face toată vara din resturile adunate de la biserică după slujbă, pentru a asigura oamenilor alte lumînări, aproape imposibil de găsit în comerţ?

Avusese dreptate Codin. Bagajele s-au făcut repede şi nici nu fusese nevoie de prea mulţi bani. Trebui să ştii să te chiverniseşti. Adunînd şi punînd grămadă ce era din ce trebuia, nu conta a cui fusese mai înainte, s-a constatat că la unele chiar trebuia să se renunţe. Nu încăpeau toate în cufărul[2] pe care Codin îl cumpărase cînd fusese trimis în staţiune. Că într-un colţ apăruse o găurică făcută de şoareci, nu conta. Important era că, fiind făcut din nuiele, era şi frumos şi mai rezistent decît valizele de carton, de care te bucurai dacă izbuteai să ajungi la capăt cu ce băgai în ele. Pe deasupra cufărul avea şi încuietoare pentru lacăt, în care îţi puteai pune toată nădejdea. Paltonul, al cărui loc va fi ocupat de o scurtă[3], aproape nouă, cumpărată de la un pădurar, urma să-l primească mai încolo, spre iarnă, cînd lodenul, de care Ghiţă ar fi vrut să se descotorosească, nu pentru că era vechi, ci pentru că, oricît se străduise Catinca, nu reuşise să-i scoată petele aşa de urîte, de parcă ar fi fost tîrît prin smoală sau catran, nu mai putea ajuta împotriva gerului.

Era un lucru cunoscut de toată lumea că armata putea fi amînată pe perioada studiilor, aşa că în această privinţă Ghiţă nu avea vreo îngrijorare. Cu scrisoarea de la facultate în buzunar, se prezentă la comisariatul militar. Ofiţerul de serviciu, căruia îi înmînă scrisoarea, o citi şi nu-i venea să creadă. A chemat un ajutor, căruia i-a cerut scurt, milităreşte: „Verificaţi asta! Tu aşteaptă afară“! După puţine minute, fu chemat în birou. „Fă o cerere şi ataşează scrisoarea“! Ghiţă scrise cererea şi o prezentă ofiţerului fără să ataşeze scrisoarea. Auzise el de documente dispărute nu se ştia cum şi cărora nimeni nu mai reuşise să le dea de capăt. Cum însă nu voia să işte bănuieli, dădu vina pe ăia de la facultate, care îi ceruseră ca la prezentare să arate documentul. „Bine, mă. Ai scris acolo datele documentului“? „Le-am scris, domnule“. „Nu domnule, tovarăşe căpitan“! „Am înţeles, tovarăşe căpitan“! „Şi, să-ţi intre bine în cap, de noi nu scapi. De armată nu scapă nimeni. Armata poate fi doar amînată“. „Am înţeles“! „Tovarăşe căpitan“! „Am înţeles, tovarăşe căpitan“! La semnul făcut cu mîna de tovarăşul căpitan, Ghiţă părăsi biroul, simţind cum îl trec năduşelile. Odată ajuns afară, răsuflă uşurat: „Tot răul spre bine. Aşa am scăpat de îndoieli în privinţa scrisorii. Care va să zică două dintr-un foc: am scăpat de armată şi sînt student. Acum e sigur.

Codin avusese dreptate cu pregătirile. Sîmbătă toate erau aranjate pentru plecare, dar nu se putea pleca, trebuia să se aştepte ziua de luni. Nu numaidecît să înceapă de luni, cum zicea Catinca, ci pentru că duminica e duminică, toată ziua, şi oamenii mai au şi alte treburi decît să meargă la slujbă. Ghiţă însă suferea de aceeaşi boală ca toţi din familie: nu ştia să aştepte. Alţii poate s-ar fi îmbătat de bucurie, dar el nici asta nu ştia să facă. Iar trenul lui venea abia duminică noaptea spre luni.

În ultima vreme Catinca se cam luase cu treburile şi la biserică mergea mai rar, dar acum, de Sfîntul Dumitru, era musai să meargă. Trebuia să aducă mulţumiri Domnului pentru că avusese grijă de ei, păcătoşii, şi să facă rugăciuni să-i ajute feciorul în lumea de străini despre care ea nu ştia nimic şi căreia i-l încredinţa cu bucurie, dar şi cu strîngere de inimă. Ştia că el nu merge la biserică şi nici nu prea se roagă, dar pentru asta nu-l putea certa. Era păcatul mai tuturor celor de seama lui şi dintre vîrstnici puţini obişnuiau să meargă la biserică în toată sărbătoarea. Doar botezul şi nunta respectau vechiul tipic, chiar dacă unii tineri chemau preotul să-i cunune acasă, de teama ca nu cumva să le fie pătat dosarul. Reîntoarsă de la biserică, nu reuşea să-şi găsească locul. Umbla de colo colo fără rost. Ştia că are de făcut atît de multe, iar ea nu reuşea nimic. Începea o treabă, o lăsa şi se apuca de alta. Pînă nici Codin, de obicei absent la ce e în gospodărie, nu putu să nu o întrebe ce s-a întîmplat. „Nu ştiu, măi omule. Nu ştiu. Mă învîrt ca curca-n lemne (vorba asta îl făcu pe Codin să zîmbească; la el comparaţia era cu ceva care se învîrte într-o găleată). Din cîte am de făcut, nimic nu-mi iese. Mă tem că Ghiţă o să ajungă să plece, fără ca eu să apuc să-i pregătesc ceva“. „Ei şi? Nu am convenit că de mîncare nu ia“? „Ai convenit tu, dar nu se poate. Doar nu pleacă din spital. Ptiu, Doamne fereşte! Ce-mi veni cu spitalul“? „Da´ pe el l-ai întrebat dacă vrea să ia ceva“? „De ce să-l întreb. E fii-tu, îţi seamănă. «Cu mîncarea ne descurcăm noi», îşi imită ea, surîzînd, băiatul“.

Cum, necum, trecură şi cele două zile. Catinca încercă să-şi convingă fiul să treacă pe la rude să-şi ia rămas bun, iar refuzul primit o întristă. O priva de cea mai bună ocazie de a se făli. Nimeni din familia Domolenilor nu reuşise ce reuşise băiatul ei. Să fie student!

Nu avu parte nici de a-l însoţi la gară. Doar pînă la poartă, îi impusese Codin. „Altfel ai să-l cicăleşti pînă la urcarea în tren şi pe mine ai să mă boceşti tot drumul pînă acasă“. La poartă îşi sărută băiatul pe frunte şi îi dădu în grijă să aibă grijă de el, de linia pe care o alege. „Lasă, mamă, acum toată lumea merge pe linia partidului, nu mă pot rătăci“. „Ţara arde şi baba se piaptănă. De partid îţi arde ţie acuma“! „Cum nu, mamaie, matale nu ştii că partidul e-n toate? Doar ai fost la serbarea de sfîrşit de an a lui Onuţu şi a Micăi şi nu se poate ca acolo să nu o fi recitat nici un elev“. „Iar mă iei în rîs. De partid îmi arde mie acuma! Mai bine vezi cum faci mîine seară, să dai un telefon la sfat să ne spui ce şi cum. Tat-tu o să aştepte acolo. Şi să ne scrii“! „N-am spus eu că tu eşti în stare să-l cicăleşti şi după ce pleacă trenul“? „Da´ una tot mai am să spun. Ai grijă, mamă, de linie, să ştii încotro te îndrepţi şi în ce punct te afli. Să nu te faci de rîs. Ai văzut şi tu ce a păţit al lui Caţuchi“. „Da, mamaie, am să am grijă. Promit“! „Gata. Hai, Ghiţă, se adresă Codin de data asta calului, care tot Ghiţă se chema. Hai, că pierdem trenul“.

Şi căruţa porni. Rămasă singură în cadrul porţilor, lăsate deschise ca la întoarcere să nu mai chinuiască şi cu deschisul, Catinca devenea repede o umbră ce se topea în întunericul nopţii.

 

 

 

[1] A sclipui „a face rost, a procura în grabă“.

[2] Cufăr „ladă făcută din scînduri subţiri sau nuiele, folosită la transportate diferite obiecte, îndeosebi veşminte“.

[3] Scurtă „haină groasă, vătuită, lungă pînă deasupra genunchilor“.

Revista indexata EBSCO