Nov 13, 2018

Posted by in Ex libris

Sonia ELVIREANU – O poveste de dragoste polifonică: Logodnica de Doina Ruști /

Doina Ruşti e una din vocile de marcă în proza contemporană. Romanele sale, cu substanţă epică diversă, explorează deopotrivă trecutul şi prezentul, din diverse perspective, cu o mare capacitate de a da viaţă întâmplărilor şi limbajelor din timpuri diferite. Narează cu talent autentic întâmplări într-un ritm vioi, fără a insista pe decoruri, focalizând atenţia pe personaj şi pe detalii relevante pentru mentalitatea şi psihologia acestuia. Mânuieşte cu abilitate limbajul, adecvându-l mediului şi tipologiei personajelor sale.

După ficţiunile istorice Manuscrisul fanariot (2015) şi Mîţa Vinerii (2017), noul său roman Logodnica (Polirom, 2017) e inspirat din povestea de dragoste reală a regizorului norvegian, de origine irlandeză, David Kinsella, obsedat de o tânără jurnalistă de televiziune întâlnită la Chişinău, în Republica Moldova. Ineditul poveştii constă în transpunerea personajelor reale în cinema (filmul regizat de David Kinsella) şi în literatură (romanul Doinei Ruşti).

Modalitatea de transpunere a realul în artă e diferită. În filmul său, David Kinsella îşi reconstituie povestea în propria viziune, transferându-şi experienţa trăită asupra personajului-actor, fiind deopotrivă regizor şi personaj. În romanul Logodnica este personaj-narator, însă în spatele lui e Doina Ruşti, care reface în ficţiune povestea lui pe suportul unei confesiuni şi a filmului său. Două arte, filmul şi romanul, două viziuni diferite despre aceeaşi poveste, una din interiorul trăirii, masculină, alta din exterior, feminină.

De ce insistă regizorul norvegian să figureze ca personaj de film şi literar totodată? Răspunsul ne duce în zona psihanalizei: o anamneză terapeutică, o tentativă de eliberare de obsesia unei femei, de o maladie cum e dragostea lui. Poate şi narcisism, proiectarea în propria oglindă, filmul, şi a celuilalt, romanul.

Doina Ruşti surprinde iubirea maladivă a lui David Kinsella pentru frumoasa moldoveancă, într-un roman polifonic, pe două voci narative, dând şansa nu doar bărbatului, dar şi femeii să povestească. Astfel cititorul are două viziuni total diferite despre iubirea lor. Luate separat versiunile, fiecare apare ca victimă a celuilalt şi înclini să-l crezi pe fiecare, dar puse cap la cap, într-o succesiune narativă cinematografică,  judecata se modifică, fiindcă înţelegi relaţionarea dintre personaje pe fondul decalajelor între societăţi diametral opuse, vestică/ estică, capitalistă/ postcomunistă.

Povestea de dragoste dintre un occidental şi o femeie din Estul înapoiat şi sărac nu se rezumă la relaţia cuplului, ci dezvăluie diferenţele de mentalitate, mod de viaţă, cultură, aspectele crude ale realităţii sociale dintr-o ţară fost comunistă, cum e Republica Moldova, similare cu cele din România după 1990.  Moldoveanca cu identitate hibridă (ruso-română), respinsă de propria mamă, crescută de bunici, e victima sărăciei şi parveniţilor ce se impun prin puterea banului. După experienţe nefericite, reuşeşte să devină jurnalistă la un post de televiziune din Chişinău. Întâlnirea cu regizorul de succes David Kinsella poate fi o oportunitate. Acesta face o pasiune pentru Alisa, o ajută financiar în momentele ei dificile, manevrat şi înşelat conştient, dar nu poate aspira la iubirea ei.

Din perspectiva lui David, relaţia lor urmează clişeul cunoscut: occidentalul bogat, victimă a unei fete profitoare, fără moralitate. Prin prisma Alisiei, povestea e diferită: dragostea maladivă  şi răzbunătoare a unui norvegian îi  distruge reputaţia şi relaţia cu rusul Igor, pe care-l iubeşte.

Fiecare ne livrează o imagine subiectivă despre el/ lumea lui. Realitatea nu concordă cu imaginea personajelor despre ea: regizorul nu are o stare materială de invidiat în Norvegia, în ciuda succesului în cinema, iar jurnalista din Chişinău nu este inocenta cu o moralitate fără pată, nici o mare vedetă de televiziune. Gesturile Alisiei, privite prin prisma mentalităţii vestice sunt denaturate, precum percepţia femeii din Est despre spaţiul occidental în care nu se regăseşte.

Alisa nu e sedusă nici de David, nici de mirajul Occidentului, nu profită de şansa oferită. Norvegianul e refugiul când trebuie să aleagă între mizerie şi supravieţuire, însă nu-l poate iubi, preferă nesiguranţa, slujbele mărunte şi pasagere iubirii lui. În ochii lui David, moldoveanca este profitoarea fără moralitate, iar din confesiunea Alisei înţelegem zbaterile şi căderile ei determinate de sărăcie, dramatismul existenţei unei tinere fără sprijin social. Scenele povestite de David par probe incriminatoare (banii lui cheltuiţi pe haine, încălţăminte, bilete de avion, excursii cu prietena în străinătate), dar interpretate psihanalitic sunt consecinţe ale defulării şi compensării unor frustrări din copilărie.

Doina Ruşti pune în paralel viziuni diferite despre iubire şi relaţiile interumane pentru a demonstra cât de relative sunt adevărul şi relatările retrospective ale protagoniştilor. Când mentalităţile şi culturile lor se întâlnesc, ciocnirile sunt inevitabile şi dureroase. David e posedat de Alisa, durerea incurabilă a vieţii lui, iluzia de care are nevoie, dar nu poate cumpăra iubirea ei. Ştie că este singurul la care se poate întoarce Alisa oricând, refugiul ei ultim, deşi ea fuge continuu de el. Când viaţa socială în Chişinău îi dă oarecare stabilitate, femeia n-are nevoie de generozitatea occidentalului, însă sărăcia o face dependentă de sprijinul lui, îl vrea prieten generos, nu iubit mai în vârstă.

Victimă a societăţii în derivă ca atâtea fete fără orizont social din cauza sărăciei, Alisa e basculată de viaţă dintr-un loc în altul, în căutarea siguranţei şi afecţiunii de care o privează familia. Prin cele două personaje de condiţii diferite, din ţări diferite, romanciera pune faţă-n faţă mentalităţile lor şi divulgă imaginile preconcepute a celor din Est despre Occident şi invers. Fiecare poartă pecetea mediului din care provine, gândeşte şi vorbeşte ca atare, iar Doina Ruşti ştie să pună în valoare statutul fiecăruia prin limbaj adecvat.  Extraordinar de vie şi palpitantă e confesiunea Alisiei, limbajul fără frâu şi plastic în care redă feţele contrastante ale mediilor sociale prin care trece, în periplurile ei prin diferite ţări.

Romanciera ficţionalizează povestea regizorului norvegian pe baza confesiunii, filmului şi interviului cu el, dar în cazul Alisiei nu dispune de niciun material, imaginează povestea fetei pe suportul unei documentări despre Chişinău şi fenomenul migrării în Vest, întâlnit în toate ţările ex comuniste. Astfel poate fixa cu precizie cadrul istoric pentru a situa personajul în timp şi spaţiu.

Doina Ruşti face  din personajul feminin “o metaforă a lumii în care trăim, a Estului” şi deconstruieşte imaginea mirajului occidental. Romanul surprinde nu doar povestea de iubire, ci lumi diametral opuse, dezvăluie aspecte sociale din Republica Moldova, dar şi un fenomen actual global, cu implicaţii sociale majore, facebook-ul, devenit instrument de manipulare şi mistificare a realităţii (persoane şi postări fictive, incitări la revoltă, campanii de denigrare plătite, influenţarea  alegerilor electorale).

Doina Ruşti priveşte în profunzime societatea contemporană în era globalizării, percepe dincolo de aparenţe faţa ascunsă a realului, deconspiră în ficţiune dramele lumii actuale, mecanismele psihice şi sociale în care e prins individul ca într-o mreajă. Naraţiunea e dinamică, viziunea cinematografică, personajele şi limbajul foarte vii.

Revista indexata EBSCO