Oct 13, 2018

Posted by in Varia

Lucia OLARU NENATI – La despărţirea de patriarhul eminescologiei, Dumitru Vatamaniuc

          Privim mereu cu admirație la campionii longevității, cei care aparțin categoriei personalităților ilustre, mereu active întru creație și performanță, și parcă nutrim subconștient nădejdea că poate-poate pentru asemenea oameni s-ar putea aboli sau măcar domoli ritmul implacabil al trecerii inexorabile a timpului sortit viețuirii. Unul dintre aceștia, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, a fost pînă acum un adevărat campion, mai avînd puțin pînă la a atinge borna centenarului, în tot acest timp continuînd să lucreze întru sporirea valorii patrimoniului nostru de cultură, la a cărui edificare a trudit, vrednic  și tenace, din  zorii tinereții. Dar iată că vestea pe care o speram a fi cît mai întîrziată a sosit totuși în această vară oximoronică și zbuciumată, anunțîndu-ne că acest adevărat performer cultural a încetat, în sfîrșit, să trudească între hîrtiile sale întru noi temeiuri de cercetare literară.

Dar cîte n-a făcut el în viața sa cu adevărat demnă de prezentat ca material didactic pentru elevi în orele de diriginție la capitolul modelelor exemplare! Pornit din umbra mînăstirii din Suceviţa, el s-a şcolit temeinic, mai întîi în comuna natală, apoi la Cernăuți și la Rădăuți, urmînd apoi studiile universitare la Facultatea de Litere și filozofie de la Cluj sub îndrumarea unui profesor dăruit studierii lui Eminescu, Dimitrie Popovici. Premonitorie a fost și prima întîlnire a elevului cu poezia lui Eminescu de care s-a simțit interesat încă din anii de școală datorită unui profesor împătimit de creația eminesciană, Laurențiu Tomoioagă.

A urmat parcurgerea etapei doctorale în care s-a dedicat studiului filologic în cel mai înalt sens al termenului, beneficiind de şansa de a-l avea ca mentor doctoral pe marele critic G. Călinescu, de a cărui orientare formatoare a beneficiat din plin și care i-a intuit fără greș aptitudinile și valoarea ce avea să se dovedească pe deplin în anii ce vor urma. Iată, drept dovadă, concluzia raportului întocmit de critic despre teza de doctorat a lui Dimitrie Vatamaniuc, susținut în fața comisiei doctorale: „Sub toate laturile, lucrarea lui D.Vatamaniuc este remarcabilă, ea este demonstrarea unei metode de lucru clare și pozitive și aduce sub aspect informativ rezultate definitive, constituind nu numai o lăudabilă dizertație pentru un examen de aspirantură, ci o operă solidă de pus de azi înainte în biblioteca noastră literară.”

Sub această adevărată efigie definitorie pentru profilul și metoda sa de lucru, D. Vatamaniuc avea să devină  unul dintre filologii clasici ai culturii noastre, o personalitate cu valoare de model. Studiază, defrişează şi luminează teritorii literare neştiute, editează numeroase cărţi de valoare nealterabilă, adevărate borne în tărîmul geografiei literare, despre scriitori precum Ion Popovici Bănăţeanu, Ion Agîrbiceanu, Ion Slavici, George Coşbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Titu Maiorescu și alții.

Dar, meritul său cel mai important, chiar la scara axiologiei naţionale, rămîne cel legat de „instituţia Eminescu”. În speţă, de editarea marii ediţii a operei eminesciene, acea întreprindere uriaşă, de nivel academic, iniţiată de Perpessicius în 1939 şi slujită de acesta pînă la pierderea vederii; continuată apoi de către alţi cărturari competenţi şi devotaţi precum Al. Oprea, Petru Creţia, secondaţi de cercetătorii colectivului de specialitate.  Cel care preia și încheie, practic, această operă monumentală, după zeci de ani de muncă asiduă, presărată cu numeroase piedici de tot felul, iscate de către cei ce căutau a submina ieşirea la lumină a gîndului integral eminescian, a fost Dimitrie Vatamaniuc a cărui acribie, hărnicie, corectitudine, muncă sistematică, tenacitate, voinţă şi competenţă intelectuală, au contribuit la ducerea la bun sfîrşit a ediţiei academice Eminescu, adevărată operă capitală a culturii naţionale, „monumentul cel mai fălos al culturii romîne„ cum afirma  odinioară Vladimir Streinu.

Și despre această etapa fundamentală a activității sale se poate preleva un citat definitoriu aparținînd unei personalități confraterne în opera de editare a scrisului eminescian, Petru Creția, publicat în cartea sa Testamentul unui eminescolog. „Prezența lui D. Vatamaniuc a fost providențială: cunoașterea amănunțită a autorului și a epocii, îndelungata experiență a manuscriselor eminesciene, echilibrul și pătrunderea judecăților sale, tenacitatea și hărnicia  lui, o disciplină de fier a muncii zilnice, smerenia cu care accepta soluțiile ce veneau din afara ariei sale specifice de competență, capacitatea de a rezista oricăror adversități au făcut din el un coechipier admirabil, iar voința sa neabătută a făcut posibilă ducerea la bun capăt a lucrărilor!

Desigur că alți filologi au continuat și vor continua să cerceteze profunzimea universului eminescian, să intuiască și să statueze noi coordonate de abordare a acesteia, dar ediția Perpessicius, definitivată și șlefuită de neobositul D.Vatamaniuc, va rămîne un reper solid de nealterată referință pentru cultura noastră capabilă astfel a păși în cadența culturii universale .

Însă nici acest efort uriaş nu l-a obosit pe redutabilul om de cultură care a continuat să slujească în diferite chipuri pe ogorul literaturii romîne, dînd la lumină alte lucruri neştiute, alte ediţii, activînd neobosit în plan publicistic, conducînd Centrul academic „Bucovina” (azi institut) de la Rădăuţi, înfiinţat din iniţiativa Societăţii pentru Cultura în Bucovina al cărei președinte de onoare a fost; participînd la numeroase manifestări publice în lungul şi în latul ţării, dar stabilind și fructuoase legături internaționale precum cele cu Institutul  din Augsburg și Universitatea din Bochum din care, de pildă, a rezultat o prețioasă lucrare a profesorului Helmuth Frisch despre sursele de inspirație germane ale lui Eminescu. Prezența sa emana  mereu prestanţă, seriozitate şi competenţă, beneficiind de o memorie redutabilă, mereu proaspătă şi uimitoare, de un capital incomensurabil de informaţii vehiculate într-un stil lapidar, ferm şi inatacabil dar, pe lîngă toate, cu un umor personal cuceritor şi dezarmant ce făcea un tandem original cu modul său tranşant de-a spune lucrurilor pe nume.

Ca o încununare a recunoaşterii marilor sale merite în cultura naţională, a fost ales preşedinte al Academiei internaţionale „Eminescu” din India şi al Academiei Carpatica, primind titlul de „doctor honoris causa” din partea mai multor universităţi și pe acela de cetățean de onoare al mai multor localități și, nu în ultimul rînd, i-a fost atribuit titlul de membru de onoare al Academiei Romîne. Și din această împrejurare se poate reține o formulare definitorie despre personalitatea literatului bucovinean în referatul de recomandare al unei alte personalități romînești de marcă, poetul și academicianul Ștefan Augustin Doinaș, text din care spicuim o ultimă acoladă. „Ceea ce caracterizează cărțile profesorului Dimitrie Vatamaniuc sînt acribia științifică, pasiunea cercetării și publicării documentelor literare, respectul față de textul original, stilul sobru, clar și elegant seriozitatea informațiilor și sugestiile interesante ale unui spirit familiarizat cu literatura europeană.”. [1]

Dar mi s-a părut că cel mai emoționant a fost momentul în care numele său a fost atribuit școlii din Sucevița, localitate unde copilul de odinioară pășea cîndva pragul primei clase, îmbrăcat în costumul național bucovinean, cel ce avea să-l însoțească pe tot parcursul anilor săi de învățătură, traseu îndelungat aflat sub egida clasicei sintagme „pe aspera ad astra”.

Acum, la ora despărțirii de acest om-tezaur, care a înzestrat cultura romînă cu valori definitive, s-ar cuveni ca aceia ce prețuiesc cultura acestei țări atît de iubite și slujite de el cu profund temei să închine o floare de gînd înlăcrimat întru recunoștința și neuitarea sa.

 

[1] Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Convorbiri sub scara cu îngeri, Editura Timpul, 2010,Iași, pag.364.

Revista indexata EBSCO