Oct 17, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Cel care va veni sau NiNi

Din cele mai vechi timpuri gîndirea s-a lovit de această confuzie genuină: pentru a relaționa asupra a ceea ce există ea trebuie să se depărteze de individuale, îi este necesar să generalizeze, sau mai exact să aibă acces la universale. Astfel, deși figurile geometrice nu există în realitatea cotidiană decît într-un mod imperfect, nu putem calcula mărimile lor decît bazați pe figurile ideale existente doar în intelectul celui care calculează, adevărate universale la care participînd gîndirea devine cu adevărat operațională. În acest sens grecii, cu mintea lor intens matematizantă, au fost convinși că existente cu adevărat sînt doar universalele, ceea ce este individual e întotdeauna efemer, inconsistent, prea tranzitoriu ca să fie luat în seamă, că numai privind spre tipare, spre arheu avem șansa de a întrezări ceva adevărat adică existent.

Problema raportului dintre individuale și tiparele de care acestea depind sau la care acestea participă s-a pus, cu un plus de acuitate și într-un sens contrar celor de mai sus, în ceea ce privește poziția omului în lume în înțelesul că insul uman poate fi unul oarecare dintr-o structură identificabilă, un punct anonim dintr-o mulțime, sau unul cu o identitate pregnantă, puternic individualizată, o autarhie. S-a afirmat că marile abstracții, clasele, etniile, apartenențele, categoriile în care sînt presupuși oamenii, sînt tot atîtea îndepărtări de adevăr, doar termeni ai unor antinomii, în egală măsură falși, erori ale minții. Acestor erori ale minții li s-a spus, cu sarcasm, acoperișuri sub care oamenii își adăpostesc lașitatea, provizorate precare, absențe ale individualităților, în sensul că tu, nefiind decît un nimeni oarecare, te pretinzi a fi și tu cineva, ilustrare a unei identități colective de închiriat. La antipod cu aceasta și mai nou, aglomerație ego-gregară este imaginea propusă de un gînditor francez pentru societatea de azi, cu toată pretenția acesteia de a fi liberală, adică alcătuită doar din indivizi, întru cît realitatea lor se dizolvă la o scrutare mai insistentă. Așadar, nici măcar liberalismul, oricît de fanfaron în promisiuni, nu poate oferi o soluție pentru a popula lumea cu inși care să fie cu adevărat niște indivizi. L´individu qui vient … après le libéralisme, Individul care vine … după liberalism, chiar așa cu titlu frînt în două, prima parte subliniată cu un corp de literă mai mare, așa se numește carte lui Dany-Robert Dufour, Éditions Denoël, 2011, reeditată în colecția folio, essais, a aceleiași edituri, în octombrie 2015. Recunoaștem aici, încă din titlu, cîteva prejudecăți, că adică va veni, în sfîrșit, un om, dacă nu un mîntuitor asupra căruia să fie transferată toată răspunderea rezolvării neputințelor, atunci cu siguranță un om nou, să avem puțină răbdare și situația se va schimba în bine. Dacă ceea ce promitea liberalismul a fost o utopie, vom ajunge cu adevărat la o societate compusă din indivizi imediat ce vom păși dincolo de fruntariile acestei ideologii presupune gînditorul francez. Căci nu ar fi rău să fie bine!, și aceasta nu întorcîndu-ne în trecut ci refuzînd și cele mai prestigioase soluții culese de la acesta. Lui, filozoful francez îi opune un categoric NiNi, adică NiciNici, nici așa și nici altminteri. Căci premisa de la care pornește el în această carte este aserțiunea că individul încă nu a exista niciodată (p.13). Și cît caz au făcut de individ nu doar existențialiștii ci îndeosebi ideologii liberalismului din indiferent care forme istorice ale acestuia!

Pozițiile critice ale lui Dany-Robert Dufour, din cărțile sale precedente, sînt reluate aici cu ton de o vehemență ceva mai potolită, precum în opțiunea de a nu mai utiliza denumirea pornocrație, ei preferindu-i acum formula diluată însă expresivă: un totalitarism sado-liberal (p.242), căci astăzi ne este dat să trăim sub insinuata dictatură tocmai a acestei ideologii. Cu adevărat, e o intuiție extraordinară în această afirmație că liberalismul este, și el!, un totalitarism. Pentru a admite aceasta este suficient să observăm intoleranța absolută, fie ea și extrem de subtilă, exclusivismul radical cu care se referă ideologii lui la oricare alte poziții politice, vehemența lor propagandistică, atît de eficientă încît declasează instantaneu orice  tentativă de a gîndi și altceva.

În cărțile acestea ale lui Dany-Robert Dufour, cele la care am făcut acum referință în acest text ca și în cel precedent, la care voi adăuga de îndată și volumul Le délire occidental et ses effets actuels dans la vie quotidienne: travail, loisir, amour, Collection Agora, Éditions les liens qui libèrent, 2014, reeditată februarie 2018, există un fundal extrem de solid dar și discret în același timp care presupune o continuă referință ascunsă la precursorul său Descartes. De parcă l-ar lega de acesta liniile vitale ale unui complex œdipian, ca în faimoasa ipoteză psihanalitică. Se întîmplă ceva precum în cazul lui Nietzsche, atît de îndîrjit împotriva creștinismului tocmai pentru că în spatele acestuia trebuie să-l vedem pe părintele său, pastorul! Cînd profesorul de filozofie din Paris, contemporan nouă, utilizează cu insistență formula: ego-gregar,  trebuie să citim în ea o trimitere plină de mînie la acel ego care face mare parte din noutatea adusă în lume de cartezianism: referința continuă, directă sau doar presupusă, la sinele filozofului, gîndirea ca proces intens personalizat, individul scos în relief ca garant al adevărului. Tocmai înspre acesta își ridică autorul nostru contestația radicală susținînd că realitatea individului nu-i decît o ratare a conceptului acestuia, un ego revărsat într-o turmă, sigura realitate, negație a pretinsului eu.

Aceasta este prima referire nedeclarată la filozofia lui Descartes. Și tot astfel fără a cita, fără a pune ghilimele și fără a indica locul de origine a expresiei, Dany-Robert Dufour utilizează adesea și întotdeauna cu sarcasm cuvintele decupate din Discursul asupra metodei: locul în care omul este definit ca fiind maistres (sic!) & possesseurs de la Nature (AT, VI, 62), sau în varianta latină: dominos & possessores naturae (AT, VI, 574). Se simte în tonul contemporanului nostru cît de mult îl irită faptul că natura este pusă în radicală subordonare în raport cu omul presupus într-o ipostază maximă. Îl obligă la respectiva atitudine de respingere propria sa concepție filozofică în conformitate cu care el deosebește, într-un fel biologizant, realul corpului, cu șansa sa de a fi natură, și dimensiunea imaginară sau simbolică asigurată de existența cuvintelor. Doar în simbol sîntem stăpîni și posesori ai lumii, dar în natură este de discutat pînă unde se extinde imperiul omului. Consecințele care decurg din această dihotomie sînt imense. Astfel, ca fantasmă, cineva poate pretinde că este un transgender, poate cere să fie supus unei operații de schimbare a sexului, dar fundamental el rămîne cum s-a născut, de un gen sau de celălalt, bărbat sau femeie. Doar simbolic, doar în cuvinte se poate schimba, la oricîte intervenții fizice ar fi supus, fundamental rămîne prizonier al ADN-ului cu care a fost înzestrat la naștere. La o adică poate fi schimbat genul persoanei respective dar sexul ei niciodată!

Pe de altă parte, totul indică faptul că zisul delir occidental de a produce în economie din ce în ce mai mult și de a deveni astfel maître et possesseurs de la nature are tendința de a nu mai ști să se înfrîneze, cedînd riscului de a bulversa echilibrele vieții cotidiene (p.260). Iar această bulversare este în măsură să afecteze complet natura umană abandonînd-o unor cumplite dereglări. Ipostaza în cauză, aceea de a fi maître et possesseurs de la nature, dacă este transferată și în domeniul cel mai intim, adică în sexualitatea umană, nu ar fi fără consecințe asupra proceselor de umanizare și de subiectivarea a omului (p.330). Fiind atît de puternici, adevărați demiurgi, putem ușor ajunge la incest, care din punctul de vedere al acestui filozof poate fi deosebit în trei grade, primul, cel clasic, direct și din totdeauna recunoscut ca atare, al doilea fiind mai ușor, improbabil și indefinit, al treilea este luat mai degrabă ca ipoteză și extins asupra posterității celui în cauză. Ca să înțelegem rolul pe care îl atribuie acest autor incestului, el ne atrage atenția că spre deosebire de formațiunile organice primitive care se înmulțesc prin sciziparitate, adică doar se divid, și sînt în acest fel nemuritoare, noi aparținem categoriei ființelor muritoare, a căror prelungire în existență nu este posibilă decît prin intermediul sexualității, prin urmași. Sîntem muritori și în compensație avem parte de sexualitate. Iar sexul presupune modul binar de a funcționa. În vremurile recente, deturnările de la regula de aur a sexualității procreatoare, deturnări care în trecut erau considerate anomalii, nu mai cunosc opreliști sau inhibiții, iar stimularea lor printr-o întreagă industrie a pornografiei, de o inimaginabilă amploare, a luat dimensiuni de apocalipsă. Statistic vorbind, situația este de-a dreptul înfricoșătoare, Dany-Robert Dufour citează informația dintr-un studiu al unui universitar canadian care în lucrarea sa din 2004 consemnează faptul că industriile pornografice vehiculează cifra colosală de 1 000 miliarde de dolari pe an în întreaga lume, adică aproape tot atît cît cele două industrii de vîrf, a armamentului și de produse farmaceutice reunite (p.295). Nu voi transcrie explicațiile care se dau în carte pentru denumirile unor practici perverse ci doar le consemnez pe cele mai hard: alături de partouzes, sînt citate gang bang, bukkake, gokkun, ondinisme, fisting, cărora li se adaugă coprofagia, zoofilia și necrofilia. Ținta este să te bucuri total, să juisezi din adîncuri, dar complet singur, chiar și atunci cînd o faci în doi, în trei sau în grup. Capitalismul, ne spune acest autor (p.316), a luat în stăpînire și cea mai nebună dintre pasiunile omenești, iubirea, atît de frumoasă pentru că și atît de disperată, și a transformat-o în fabrică de idioți pe bandă rulantă. Prin încurajarea atotputerniciei omului, liberalismul a modificat din fundamente erotismul, pînă atunci atît de minunat și de gratuit, făcînd din el o activitate de maximă rentabilitate, adică o pornografie.

Am utilizat de cîteva ori în textul de mai sus o expresie în limba franceză fără a o echivala în românește. În paralel, să luăm apoi în seamă, dintre traducerile de prestigiu, pe cea a doi universitari cunoscuți: Daniela Rovența-Frumușani și Alexandru Boboc, care o transpun corect în: stăpîni și posesori ai naturii, accentuînd astfel aparentul pleonasm din textul original. În ceea ce mă privește și ținînd cont și de insistenta iritare cu care utilizează Dany-Robert Dufour cuvintele lui Descartes, aș traduce-o prin: manipulatori și proprietari, căci asta fac oamenii avuți în vedere de cei doi gînditori francezi: dispun de natură în modul cel mai discreționar de parcă ei nici nu ar fi altceva decît niște scamatori, niște maeștri prestidigitatori, iar aceasta nici nu ar fi altceva decît o proprietate a lor încît pot face orice cu ea, pot să o manevreze după cum au poftă. Este filozofia autorului recentelor cărți la care m-am referit: un anti-cartezianism radical. Faptul că, fie și cu toate insistențele citării, nu dezvăluie numele precursorului său pe care îl are în vedere m-a determinat să cred că pentru el lumea de astăzi este într-atît de carteziană încît coloratura asta este de la sine înțeleasă, adică devenită anonimă în felul ei, generalizată. Totuși, totuși, pînă în finalul cărții el nu își mai stăpînește furia și la urmă de tot, în capitolul conclusiv își identifică și își denunță adversarul, pe Descartes, căruia îi mai atribuie o vinovăție, una capitală, aceea de a fi formulat și de a fi pledat pentru ideea progresului în omenire prin dezvoltarea științelor, filozoful aflat astfel la originea misticii moderne a progresului.

Imensa majoritate a noastră, a oamenilor de azi, nu are nici pe departe posibilitatea să vadă în adevăratele lor dimensiuni evenimentele la înfăptuirea cărora participăm. Și numai extrem de rar, indivizii ca acest autor pe care tocmai l-am comentat au forța și erudiția de a se ridica deasupra lumii și de a trasa harta a ceea ce omenirii tocmai i se întîmplă. El descrie cu har și cu o vervă incomparabilă cascada uriașă a evenimentelor. Soluția pe care o schițează el, exprimată chiar în titlul Concluziei recentei sale cărți: Că dacă ar fi oprit (un pic) progresul, aceasta ar fi un mare progres, este nu doar absurdă, neproductivă cu adevărat, mai degrabă umoristică, ci mai ales imposibilă. Să ne imagină o clipă omenirea de azi ca un ringelspiel de tîrg, desigur de dimensiuni apocaliptice, și care se învîrte cu o viteză maximă. Cine ar avea forța să oprească respectivul carusel, fie și numai un pic cum propune Dany-Robert Dufour. Poate doar Dumnezeu! Căci porno-liberalismul este cum nu se poate mai reprobabil, dar marxismul, inclusiv neo-marxismul  cu toate succesiunile lui, este infinit mai reprobabil (dacă se poate spune!). Iar Franța este de un timp îndelungat contaminată, fie că recunoaște sau nu aceasta. Căci s-au ridicat mulți împotriva lui Descartes, unii recrutați chiar dintre contemporanii săi, alții din posteritatea imediată sau din secolul trecut, un secol vehement anti-cartezian, iar autorul recent, adică cel aici comentat, pînă la urmă  nu-i decît un marxist camuflat. Iar soarta lui în viitor o putem bănui dacă observăm cum că la scara istorie au căzut toți negatorii lui Descartes în uitare pe cînd creatorul Discursului, al Meditațiilor și al Principiilor rămîne pe mai departe în prim planul filozofiei, să aibă și urmașii noștri împotriva cui să se revolte.   

Revista indexata EBSCO