Oct 17, 2018

Posted by in Istorie literara

Theodor CODREANU – Basarabia și „cazul Stere”

 

Acum, după publicarea masivei ediţii, în trei volume, a publicisticii steriene de către Victor Durnea (2010-2012), putem decide, încă o dată, că jurnalistica lui se ridică şi cantitativ/ideatic la nivelul aceleia a lui Eminescu, privitor la Basarabia. Aici, voi zăbovi  asupra cîtorva aspecte sau să le detaliez pe unele deja semnalate în cartea mea Basarabia eminesciană (ediţia a doua revăzută şi adăugită la Editura Contemporanul) ca, de pildă, cele care întregesc, din punct de vedere politic-administrativ, perioada păstoriei lui Gavriil Bădulescu-Bodoni. Stere îi vizează constant pe aceia care, „români verzi”, „dăştepţi” şi patrioţi declarîndu-se (sau cosmopoliţi, „occidentalizaţi”), privesc cu dispreţ către Basarabia, fenomen care, altminteri, se manifestă şi-n zilele noastre. Încă în Basarabia, articol datînd dinainte de 1900, se arata indignat în faţa acelora care „au botezat de nepatrioţi şi perfizi (s.n.) pe cei cari scot acum pe tapet chestia Basarabiei”: „Întîi, arătaţi-ne iubirea d-voastră pentru poporul românesc din România liberă – şi apoi, dacă aveţi prisos de dragoste, luminaţi pe românii de peste graniţă, faceţi să fie unitate culturală între toţi românii…”[1] Cînd, la 17 octombrie 1905, în condiţiile primei faze a revoluţiei, Nicolae al II-lea emite manifestul imperial care anunţă „principii nouă de guvernămînt”, Stere îşi pune întrebarea: „Mai este oare o Basarabie românească?…”, după ce, aproape timp de un secol, orice legătură peste Prutul „blestemat” se întrerupsese? Speranţa lui anticipatoare consta în aceea că absolutismul monarhic al ţarilor (ultimul din Europa) se va curma în numele unei monarhii constituţionale „de mîine”, în care „să fie loc şi pentru libera dezvoltare culturală a tuturor neamurilor care în unire îi vor face tăria şi gloria viitoare”, avînd ca fundament drepturile omului, o Rusie „în care să reînvie la cultură naţională şi fraţii basarabeni” (Raze de speranţă)[2].

Tocmai cînd nimeni nu mai spera nimic, manifestul imperial declanşează prima iniţiativă, punîndu-se bazele „Societăţii Moldoveneşti pentru Răspîndirea Culturii Naţionale”, avîndu-l ca preşedinte pe „mareşalul judeţului Chişinău”, P.V. Dicescul. În alt articol, Spre cultură românească în Basarabia, Stere dă veste că românii basarabeni „încep şi dînşii a da semne bărbăteşti de viaţă”, căci „sîngele apă nu se face”: „În zadar atotputernica – prea puternica – Rusie a căutat să împiedice, prin toate mijloacele samavolniciei, comunicarea între românii basarabeni şi noi ceştialalţi, pînă acolo mergînd ca încît nici să se citească, prin case, româneşte să nu ierte, nici învăţaţi din partea locului să fie membri ai Academiei Române să nu îngăduie…”[3]. Observă, totodată, că pînă şi ziarele străine sînt mai atente la ridicarea basarabenilor decît cele din Ţară, ca şi politicienii. „Le Temps” semnala că autorităţile ruseşti au înăsprit paza graniţei de pe Prut, pentru ca să evite „primejdia vreunei apropieri sufleteşti între români şi români…”[4] Ba, mai mult, autorităţile româneşti iau măsuri similare de pază a graniţei… ruseşti! Totodată, Stere ştie că apele nu trebuie tulburate, spre a nu face rău românilor din Basarabia. De aceea, într-un articol cu titlu eminescian, ia atitudine împotriva unei publicaţii vieneze, care vorbeşte de răscoale antiruseşti la Orhei, Soroca, Bălţi (Cestiunea Basarabiei). Sfătuieşte şi pe „agitatorii” din Ţară „să se dea în lături!”[5]

În ziarul „Universul”, ţine o îndelungată corespondenţă, comentată, cu chişinăuanul Em. Gh. Gavriliţă sub titlul Din Basarabia. E un prilej pentru a face istoria furtului muscălesc al provinciei. După nefastul 28 mai 1812, Alexandru I exclamă jubilant, la 5 august, cu prilejul promulgării „tratatului”: „Această pace binecuvîntată a adus Imperiului Rus mari foloase cuprinzînd în limitele sale o mare întindere de pămînt mănos şi bine populat, care de la mare se întinde în jos pe Prut şi Nistru pînă la graniţa Imperiului Austriac, aproape o mie de verste şi coprinde cetăţi falnice, ca Hotinul, Benderii, Chilia, Ismailul, Akermanul şi multe alte oraşe comerciale… şi aceste foloase dăruite patriei de această fericită pace aduc inimei noastre o mulţumire nespusă”[6].

Ba, impresionat de prosperitatea şi de viaţa intensă a provinciei, este dispus să fie milostiv la cerinţele boierilor şi ale mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni de a nu transforma provincia în gubernie, dînd un ukaz imperial, la 31 mai 1813, prin care stipula să nu se facă schimbări în administraţie, pentru ca, în alt ukaz (21 august 1813), către Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821), emis cu prilejul numirii acestuia în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, ukaz ce privea reorganizarea diocezei Chişinăului şi Hotinului, să se precizeze că aceasta trebuie să păstreze/adopte obiceiurile locale, legile civile în conformitate cu străvechile drepturi moldoveneşti. În rescriptul către generalul Bahmatiev (29 aprilie 1818) se întăreşte statutul special al Basarabiei „ca formă deosebită distinctă [sic] de ocîrmuire”, prin care se recunoştea pentru totdauna următoarele: „1) i se respectă dreptul de a se judeca după legile şi obiceiurile ţării; 2) i se recunoaşte dreptul la limba naţională în instanţele judecătoreşti şi administrative şi aceasta se consideră ca asigurare, ca garanţia legală a drepturilor şi privilegiilor poporului şi a legilor ţării, ce nu sînt prea milostiv lăsate pentru totdauna provinciei Basarabia”[7].

Încălcarea milostiveniei ţarului nu a întîrziat să apară. De altfel, această „milostenie” a fost, în realitate, rezultatul luptei dure, stăruitoare, a boierilor, în frunte cu Scărlat Sturdza şi cu mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni[8], în împrejurări groaznice, cum le califică Stere, alături de corespondentul său de la Chişinău. Din păcate, la nici un an, Scărlat Sturdza e mazilit, în locul său fiind numit guvernator generalul rus Harting (Garting, în alte transcrieri). Urgia nu va întîrzia să apară chiar înainte de moartea ţarului, survenită la 1 decembrie 1825. Harting se opune cu înverşunare „regimului pămîntean” acordat de ţar şi, la 30 ianuarie 1814, cere să i se acorde dreptul de a schimba pe funcţionarii moldoveni, acuzîndu-i că, prin voturile lor, provoacă „mai mult călcarea decît păzirea dreptăţii”! Incredibil, Harting şi dreptatea în Basarabia! Directorul cancelariei lui Harting, un obscur, în toate privinţele, pe nume Somov, a încercat o „reformă” administrativă, într-o argumentaţie haotică, ideatic şi lingvistic („o perlă de literatură oficială”[9]). Reforma era motivată de „abuzurile” boierilor moldoveni faţă de ţărani, „într-o vreme cînd în Rusia era în floare robia desăvîrşită a ţăranului (în Basarabia nu erau robi, afară de ţigani) şi cînd proprietarii puteau să trimeată în Siberia pe un bucătar, fiindcă a greşit friptura! N-am nevoie să invoc decît mărturia marilor scriitori ai Rusiei: Scedrin, Turgheniev, Tolstoi, Gogol“[10].

Protestele s-au produs şi pe malul drept al Prutului. La 26 octombrie, boierii au prezentat o petiţie noului domn Scarlat Calimachi, arătînd că, timp de şase ani, întreaga Moldovă a fost, pur şi simplu, „călcată de oştiri nesfîrşite rosieneşti, pentru îngrijirea cărora bieţii moldoveni au slujit cu mîinile şi cu dobitoacele, cu păgubire din toate părţile”, iar ca „răsplată” au fost rupte din ţară cele mai mănoase pămînturi, „tot trupul şi inima ţării, izvorul vitelor, chelarul ţării, ogoarele de grîu şi orz, pe cînd partea rămasă Moldovei era mai mult o popuşoişte”[11]. Despărţirea de fraţii dintre Prut şi Nistru, arătau boierii, era împotriva firii, a rînduielilor şi cereau restabilirea vechilor hotare moştenite „de la moşii şi strămoşii” care „au apucat întregirea Moldovei aşa să rămînă şi de acum înainte”[12]. Pe de altă parte, rezulta din plîngerea boierilor, birul ţării către Poartă, de 1697000 de lei, era plătit din veniturile transprutene în valoare de 625000 de lei, pe cînd cealaltă parte a ţării nu putea suporta mai mult de 225000 de lei. Domnitorul a transmis petiţia sultanului, care însă nu putea face nimic, rămînînd doar speranţa că raptul rusesc va fi vremelnic, cum remarcă, în cronica sa, Manolachi Drăghici. Acelaşi cronicar descrie astfel momentul „zilei fatale”, cînd românii de pe ambele maluri ale Prutului au trebuit să se despartă de rudele lor: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei după tratat, ce trebuia fireşte, care să trăiască unde era să rămînă desăvîrşit, ceasurile acelea au fost plîngere de neuitat, pentru că poporul cu cîrdul, ca turmele de oi încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergînd şi venind prin sate şi de prin tîrguri săptămîni încheiate, cu luarea de ziua bună, de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii cu care crescuse şi vieţuise împreună pînă în vremea aceea, cînd se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna”[13].

Astfel a început mutilarea etnică a românilor basarabeni, echivalentul unui îndelungat genocid. Va înţelege oare vreodată Rusia grozăvia anticreştină a expansiunilor sale?

Acestor primejdii clasa politică basarabeană le-a făcut faţă o vreme. Dar la 30 aprilie 1821, se va stinge din viaţă apărătorul spiritual Gavriil Bănulescu-Bodoni. F. Vighel, viceguvernator al Basarabiei în anii 1824-1826, are deja în program o cu totul altă politică pentru noua „gubernie”, aceea de schimbare radicală a structurii etnice, lingvistice, politice, toate după chipul şi asemănarea ocupantului: „Am ferma convingere că pentru a cîrmui în linişte provinciile cucerite, trebuie să le identificăm cu statul cuceritor, căci altfel ele vor slăbi puterea. Aici nu mai avem nevoie de argumente. Marii cuceritori – Friedrich, Ecaterina, Napoleon – procedau la fel”[14]. Curtea-i luminată! Mai puţin într-o privinţă, însă esenţială, în enunţ pitindu-se o minciună deşănţată, demontată de Eminescu: Rusia nu a cucerit prin război Basarabia, ci printr-o jalnică înşelăciune şi prin trădare.

La 3 august 1825 Consiliul suprem al Basarabiei va fi desfiinţat, proclamîndu-se, apoi, introducerea legilor ruseşti, la 29 februarie 1828, pentru ca la 1857 provincia să fie declarată gubernie rusească, iar la 28 (alt nefast 28!) octombrie 1873 Basarabia să fie aruncată integral în rîndul celorlalte gubernii: fără limbă română în Biserică, administraţie, justiţie, fără şcoli româneşti etc. Stere conchide: „Această dezbrăcare de către guvern a unui popor întreg de drepturile lui, de limba lui, au avut urmări groaznice: nu trecuse încă nici o generaţie şi ştiinţa de carte deodată a căzut, numărul şcolilor a fost redus pînă la minimum, în puţinele şcoli ruseşti puţinii elevi învaţă pe de rost cuvinte neînţelese, poporul, auzind în biserica lui strămoşească o limbă străină, a încetat să mai meargă la biserică; nici cuvîntul lui Dumnezeu, pentru care «nu sînt nici ebrei, nici eleni», nu e îngăduit să ajungă la mintea întunecată şi inima abrutizată a celui prădat de limba neamului lui”[15].

Împotriva acestor opresiuni au supravieţuit, în întunecată tăcere, ţăranii basarabeni: „Ţăranul nostru nu se înţelege pe sine decît ca «moldovan», «român», rezistînd cu îndărătnicie tuturor încercărilor de deznaţionalizare, simţind instinctiv, aşteptînd că va veni odată vremea lui, vremea nouă, viaţa nouă”[16]. Cînd la 24 mai 1906, apare primul număr al ziarului „Basarabia”, la Chişinău, Stere salută cu entuziasm, în numele revistei „Viaţa românească”, ieşirea-din-ascundere a arheului românesc, cum ar fi spus Eminescu: „Un veac de întuneric, un veac de viaţă moartă (sintagmă eminesciană, s.n.); fără drept la limba strămoşilor – oglinda sufletului, fără şcoală, fără biserică, în hula tuturora… / Şi iată: parcă un glas din mormînt, un glas de pe cealaltă lume, o adevărată înviere din morţi… / Basarabia a înviat! Adevărat, a înviat!…”[17]

De-acum încolo, Stere intră vertiginos, cu forţa lui hugoliană, în lupta pentru Basarabia. Pe două fronturi: la Chişinău şi în România. Dincolo de Prut, românii „înviaţi” au a se confrunta nu doar cu absolutismul ţarist, ci şi cu apostaţi precum Pavel A. Cruşevan (autor, în 1903, al unei cărţi despre Basarabia, apărută la Moscova), care atacă imediat noul ziar, „demascînd” că moldovenii ar fi minoritari, cam vreo 800 000 din totalul de 2 300 000, cînd, în realitate, erau cel puţin 1 600 000. Neexistînd şcoli în limba română, toţi elevii erau consideraţi ruşi[18]. Cruşevanii priveau ca pe o crimă simpla constatare că politica gubernială nu reuşise să facă ruşii majoritari (Din Basarabia, D)[19]. Cuvîntul moldovean devenise un nume de sudalmă, încît mulţi băştinaşi se lepădau de părinţi. Din 1905 însă, în biserici se aude iarăşi cuvîntul lui Dumnezeu în limba română. Pe atunci, arhipăstorul Vladimir a deschis o tipografie care a început să tipărească cărţi bisericeşti în limba „moldovenească”. Premisele actului de la 27 martie 1918 erau puse. Stere avea însă să se confrunte cu dilema politicienilor: Ardealul sau Basarabia? „Ni se spune: vrem Ardealul şi numai Ardealul, că Basarabia este o «ruină», că ar trebui «să ne punem în doliu» în ziua în care am reuşi să o recucerim şi că sînt chiar trădători aceia cari nu se pot resemna definitiv la acea amputaţie pe care a suferit-o vechea Moldovă şi pe care ţara întreagă a comemorat-o cu steaguri de doliu abia acum vreo doi ani”[20]. Pentru Stere, dilema Ardeal/Basarabia este cu totul falsă, de o rară iresponsabilitate, oglindă „pentru gradul nostru de conştiinţă şi de sănătate naţională”. Atitudinea lui este iarăşi de altitudine eminesciană: „A sacrifica Ardealul pentru Basarabia, sau Basarabia pentru Ardeal e deopotrivă în contra idealului naţional, care a însufleţit toate generaţiile stinse pînă acum şi pe toţi fruntaşii neamului nostru”[21]. Mai mult, e o crimă precum trimiterea propriilor cetăţeni în surghiun siberian. Stere aminteşte că tatăl său s-a născut în 1810, adică în Moldova dinaintea răpirii ruseşti: „a avut prin urmare la naştere calitatea de român, adică de moldovan, şi fiul său poate totdeauna invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 10 din codul civil…”[22]

Prioritatea Ardeal sau Basarabia nu poate fi tratată decît conjunctural, nu ca ideal naţional. Totuşi, Stere, pe urmele lui Eminescu, spune şi argumentează că Basarabia este „cestiune” de existenţă pentru poporul român.

 

[1] C. Stere, Publicistică, I. 1893-1905, text ales şi stabilit, tabel cronologic, note şi comentarii, de Victor Durnea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 376.

[2] C. Stere, Publicistică, II. 1905-1909, text ales şi stabilit, tabel cronologic, note şi comentarii, de Victor Durnea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 31.

[3] Ibidem, p. 32.

[4] Ibidem, p. 33.

[5] Ibidem, p. 35.

[6] Apud ibidem, p. 56.

[7] Ibidem, p. 57.

[8] „Fruntaşii ţării au trebuit să reziste unui groaznic atac din partea agenţilor guvernului şi tuturor intrigilor diferiţilor huligani de pe vremuri, cari învinuiau poporul nostru, ca minat de «idei subversive» şi «tendinţe separatiste». Însă, după străvechiul obicei al ţării, s-au ridicat atunci ca apărători ai drepturilor poporului boierii, cari, în frunte cu mitropolitul Gavril, s-au prezentat în faţa Împăratului Alexandru I şi i-au făcut cunoscută adevărata situaţie a ţărei. Împăratul astfel a dăruit provincia la 1813 pentru totdauna [cu] drepturile ei, privilegiile, obiceiurile, legile locale. Şi Basarabia, paralel cu Polonia, a primit o «formă deosebită de ocîrmuire», constituţia ei locală.” (p. 58).

[9] Ibidem, p. 84.

[10] Ibidem, p. 85.

[11] Vezi Ion Nistor, Istoria românilor, I, ed. cit., p. 634-635.

[12] Ibidem, p. 635.

[13] Apud ibidem, p. 635.

[14] Apud Vasile Bahnaru, Gheorghe E. Cojocaru, Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (14-15 octombrie 1965). Studiu şi materiale, Editura „Tehnica-Info”, Chişinău, 2016, p. 16.

[15] C. Stere, op. cit., p. 59.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 90.

[18] Ibidem, p. 99.

[19] Ibidem p. 107.

[20] C. Stere, Publicistică, III. 1910-1916, text ales şi stabilit, tabel cronologic, note şi comentarii, de Victor Durnea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014, p. 311.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 312.

Revista indexata EBSCO