Oct 17, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Ioan LASCU – Poezia epifanică

 

Între poeții din secolul XX, deceniul 9, numele lui Artur Bădița este astăzi aproape uitat. Artur (Ion) Bădița s-a născut în 1951, în așezarea pastorală Polovragi din nordul Gorjului. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (secțiunea română-franceză) a Universității București în 1974. A revenit pe meleagurile natale ca profesor, a lucrat apoi și ca instructor în cadrul mișcării artistice de amatori. S-a stins din viață prematur, în septembrie 1997, la  numai 46 de ani. Artur Bădița avea poezia în sînge – a trăit în și prin poezie, nu este o metaforă, ci un adevăr al vieții lui. „Un poet este un act social”, încheia el un text simptomatic – Poem al poetului despre poem din cartea de debut, tot simptomatic intitulată, În această ordine exist (1981). Deja din timpul studenției el scria, dar avea încă rețineri să-și publice producțiile poetice. Începînd însă din 1977, Ion Bădița a ieșit în lume ca poet și așa a rămas pentru totdeauna în conștiința foștilor colegi, a cunoscuților și a prietenilor. A devenit Artur Bădița. A fost activ în grupuri de prieteni într-ale poeziei și în cenacluri din Gorj, mai ales din Tîrgu-Jiu, rareori cu extensii înspre Craiova sau București. A reușit să publice în timpul unei vieți meteorice două volume de versuri: cel deja menționat, În această ordine exist, și Viața de rezervă (1986), ambele la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. A avut apariții relativ rare în reviste precum Luceafărul, Ramuri sau Tribuna. În 1977 a obținut un premiu pentru poezie conferit de revista Luceafărul. În urma lui Artur Bădița au rămas și destule inedite publicate în volumul antologic Epifania focului, alături de poemele cuprinse în cele două plachete și de altele risipite prin periodice din țară și din Gorj. Epifania focului a apărut la un deceniu de la moartea poetului, la Editura „Măiastra” din Tîrgu-Jiu. După propria-i mărturie poezia era un miracol, un principiu vital, o revelație, iradia o adevărată forță de seducție:

„Eu sînt înconjurat de iubire și moarte, de dragoste de adevăr și nu există decît o singură încăpere pe care o locuim și pe care unii o numesc poezie: moment epifanic (s. m., I. L.). Iar eu nu știu ce este poemul! Ceva ca să-l poți respira și să-l auzi respirînd, îndeaproape respirînd ca o lacrimă a Pămîntului. Presupun doar că sînt 1.001 de moduri de a face poezia și fiecare din ele se potrivește perfect.”

Modul de a face poezie care i s-a potrivit lui Artur Bădița era așteptarea unei stări de grație prin care o voce profundă cuvînta de la sine. Era un mod asemănător cu acela de care a vorbit cîndva Paul Valéry: poezia nu se caută, poezia se așteaptă, ea se apropie de cel aflat într-o anume stare de contemplație cu un mers de zeiță (la marche de la déesse): „Și ce mă fac cu mine însumi, zee/ zeițo? Am zis” (Naște-mă, op. cit., p. 101).  Poezia este o artă magică la care au acces doar cei inițiați, cei posedați de puterile duhului ei. Artur Bădița aștepta astfel „intrarea în poem” întru descifrarea lumii:

„Să pot intra în poem. Să dizolv lumea/ în căutarea sensului liber./ Privind la lege, la semn./ Ca un strigăt în propriul său ecou nesfîrșit./…/ Numai tu adulmeci frigul,/ zgomotul ființei în ape adînci/…/ Ea poate fi, ea este/ această iritare a mea tînără// să pot prevedea ce aduce o frunză cu sine/ într-o asemenea noapte/ despletită și nebună de-atîta înțelepciune.” (Să pot intra în poem, Epifania focului, pp. 34-35).

Este o manieră orgolios spiritualistă efectiv epifanică, interzisă celorlalți, poetul fiind cel ales de „zeița” Poeziei. De altminteri Artur Bădița a glorificat-o, așa cum a glorificat în mod repetat două entități fundamentale, mitice și ființiale, ale existenței sale: muntele și satul strămoșilor păstori. A fost catalogat drept un „elegiac disimulat” (Octavian Lohon), care cultiva poezia ca „viață de rezervă” (Zenovie Cîrlugea). Nu sînt niște considerații deplasate pentru un ins precum Ion Bădița, timid și introvertit în prima tinerețe, camuflînd o combustie internă mistuitoare, apoi exhibat pe deplin doar în poezie. În viața de toate zilele devenise ușor orgolios, căpătînd încredere în urma recunoașterii publice a talentului său. Într-un articol omonim, tot Zenovie Cîrlugea se referea cu îndreptățire la o coordonată definitorie, determinantă, a vieții lui Artur Bădița: boema, cea care i-a subțiat viața pînă la totală dizolvare:

„Boema din care cu greu încerca a se reculege era, de fapt, profund organică în existența lui cotidiană, căci, necruțîndu-se cu nimic, Artur Bădița ardea ca o flacără pe altarul poeziei adevărate, sfîrșind prin a fi încolțit de acea mitologie a lucidității extreme la care puțini din generația lui au ajuns…” (Zenovie Cîrlugea, Artur Bădița, sau poezia ca „viață de rezervă”, revista Brîncuși, nr. 3/ 1997).

Formula „acea mitologie a lucidității extreme” găsită de Zenovie Cîrlugea caracterizează cum nu se poate mai bine tensiunea dureroasă ce răzbate din versurile cele mai reușite ale lui Artur Bădița: este o cale aspră spre un mod de sublimare devorator, ce spulbera prozaicul și cotidianul. Este un mod de a intra și de a locui în poem, o închidere dinăuntru prin distanțare, am spune noi pastișîndu-l pe poetul Artur. O adîncire în universul ontic al muntelui și al satului de sub el… De ce să fi folosit, riscînd aparențe prețioase, termeni precum „ființial” sau „ontic” cu referire la munte cîtă vreme poetul însuși ne îndreptățește o atare încadrare – muntele este ce altceva decît axis mundi și apogeu al spiritualizării prin atingerea substanței divine a adevărului difuz în lume:

„Să fii mereu aproape de munte. În Centrul lumii. Aici ești cel mai aproape de Dumnezeu pentru că te afli totdeauna în centru. Dumnezeu este substanța difuză care plutește în adevăr pretutindeni.

Să accepți totul ca și cum ar fi imposibil, un fel de academie a privirii. Precizia. În definitiv, nimic mai fantastic.

Să intri în Carte.

Văd că omul poate vorbi acum! Iluminîndu-se.

La munte ușile se închid din interior: exiluri cerești, sunete care vin din pustiu.

Și, cu cît mai aproape de El, cu atît mai ireal.

Dar, e cu neputință de pătruns.” (Alcătuirea muntelui: CARTEA, op. cit., p. 153).

Muntele este o treaptă spre cunoaștere – „Locul de trecere spre nivelurle transcendentale” – și o poartă de intrare în universul simbolic al Cărții („Cartea se naște atunci. Muntele: locul de desfătare prin cîntec.”). Este calea și locul spre revelația unor esențe secrete, ultime, așa cum în Munte vrăjit Lucian Blaga  are revelația ultimatumului timpului și al morții:

„Intru în munte//…// Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară/ albinele morții și anii. Și anii.” Pompiliu Constantinescu era de părere, în legătură cu criptograma acestui poem blagian, că „obsesia caducității universale macină însuși misterul revelat poetului prin legendă și unificarea cu absolutul. Moartea circulă prin spațiu și timp ca unică realitate.” În subsidiar și din versurile lui Artur Bădița emană o insinuare a morții dincolo de înălțare prin căutarea impacientă, frenetică a sensurilor vieții: „Și ce frumusețe, Doamne/ moartea asta, ce frumusețe/ în pură lumină!” (Naște-mă, p. 102) sau: „Atît de aproape a nins/ sub retină/ în miezul muntelui/…/ « les neiges d’antan »/ se-ntorc iarăși spre Cer:// pururi/ ne îmbrăcăm/ pereții sufletului în aur:/ murim !” (Aproape, p. 102). Ca și Poezia, lui Artur Bădița „Muntele i-a intrat în sînge”, ambele, și munte și sînge, fiind componente organice și spirituale, alchimice, cufundate într-o pregnată profunzime: „ești asemenea cocoșului de munte/ lași totdeauna/ o pată de sînge/ pe cîntec/ în zori!” (Semn, p. 100). „Pata de sînge vorbitoare” a lui Nichita Stănescu lasă anumite urme în creația lui Artur Bădița, ca și poezia lui Cezar Ivănescu căruia îi este dedicată o poemă ce trimite la un cunoscut cîntec de dragoste al poetului moldav: „O, buna mea, frumoaso, fără trup/ spălîndu-mă în carne și pe gînd/ mîna mea căzu plîngînd/ spălîndu-te în carne și pe gînd/ cînd îngerii mi te ating se rup.” (Lui Cezar Ivănescu, p. 36). Ca un memento mori (MM), muntele și moartea însemnează pretutindeni poezia lui Artur Bădița, încifrînd un fel de tragism discret dar obsesiv. De sub muntele tutelar se întrezăresc strămoșii, dar tot de acolo se întrevede și perspectiva fatidică a morții. Muntele este un „stîlp al fumului de jertfă peste sat” dar la poalele lui, sub umbrarele de amintiri ale satului Polovragi, căci la el ne duce cu gîndul versul poetului, se simte „Mușcătura Timpului [și] peste opera mereu plutitoare sporește frica. Dar cine nu se teme nu este desăvîrșit în iubire, în lume. Nu se dezvăluie. Nu poate să fie nemuritor. Aceasta-i pedeapsa. Îndulcind-o cu încă o moarte.

A fi totul și în același timp, nimic!

Dar, ultima privire aruncă-ți-o peste munte.” (Alcătuirea muntelui: CARTEA, p. 155).

Triada de rezistență munte-sat-carte nu împiedică, nu stăvilește eroziunea înfricoșătoare a morții. În Epifania focului se pot detecta cu ușurință și alte cuvinte-temă în afară de cele patru, consemnate mai sus: munte, sat, carte, moarte. Următorul figurează chiar în titlu – este focul. Dacă, așa cum observau unii critici, în prima fază poezia lui Artura Bădița parcă se năștea din apă – un laitmotiv al primei tinereți – înspre maturitate o adevărată recurență a focului, ca imagine și concept poetic, o marchează sensibil. „Căci iubirea este atingerea noastră cu focul…”, „Tot așa de ușor/ un foc mineral pătruns-a în corpul ei…”, „Ori pasărea își face cuib în flăcări…”, „… precum e față de noi focul tîrziu…”, „… un loc unde/ focul și animalul cunosc în trup/ înaltul lotus sîngeriu…”, „… eu sînt doar flacără și vînt” (un vers ce-l evocă pe Octavio Paz!) sînt stanțe ce alcătuiesc un inventar minimal al acestui simbol vestalic ce fascinează prin instabilitatea lui proteiformă, sesizată poetic de Artur Bădița. Dintr-o sintagmă precedentă se desprinde alt cuvînt-temă: sîngele ce subliniază organicitatea, înnobilarea, dar și jertfa și supliciul. Vin apoi, enumerate aleatoriu, țăranul, frunza, zăpada/ ninsoarea, vîntul, metalele, sufletul, simțirile, materia, poemul/ poezia/ poetul, mîna scriind, dar și a deschide, a respira, a privi. Din această simplă înșiruire se poate observa cum în poezie „substantivul este domn asupra unui verb”, după cum a gîndit Nichita Stănescu.

Printr-o abordare critică exigentă s-a constatat că poezia lui Artur Bădița este inegală. Ea conține versuri de o autentică frumusețe și profunzime, multe fiind revelatorii, ieșite dintr-o excepțională intuiție poetică. Artur Bădița a fost atît un poet al intuiției cît și al asociațiilor și trimiterilor culturale. Gravitatea și puterea de surpindere a multor versuri trimit către măreția tonului și sublimitatea unor imagini din poezia greacă a celei de a doua jumătăți a secolului XX, indubitabil familiară poetului român. Aici ne gîndim mai întîi la Odysseas Elytis și la Yannis Ritsos, la tumultul reținut dar și la o anumită volubilitate înflăcarată, care impun versul ca o lavă curgătoare. „Nu mă mai încerca într-atîta foc purpuriu/ mîna-i mai veche decît dorința ta/ și cuvintele se subțiază ca un ram/ ce hrănește fluturi de mătase./ Ori pasărea își face cuib în flăcări,/ ori își amînă dragostea risipindu-l,/ zborul ei fiind sufletul/ care de sine se îndepărtează între armuri –/ ah, noi aproape că murin de rîs – // Căci iubirea este atingerea noastră cu focul,/ este ordinea lumii prin limbă”, declamă sentențios Artur Bădița. „În ce piatră, ce sînge, ce fier/ Ce foc am fost ciopliți/ Deși părem croiți numai din nori/ Și ne lovesc cu pietre și ne strigă/ Lunateci!/ Cum ne petrecem zilele și nopțile/ Doar unul Dumnezeu o știe!// Să mergem împreună lasă-i să ne lovească/ Cu pietre și lunatici să ne strige…”, intonează Odysseas Elytis despre exilul și lapidarea prin poezie, ingrată condiție a celor alungați din cetate! Nu neapărat tematic ci prozodic și atitudinal pot fi sesizate apropieri între cei doi poeți și, sînt tentat să spun, Artur Bădița l-a asimilat organic pe cel mai mare, probabil, „poet al rodiei nebune”.

Poemul citat în contextul proxim, deși publicat într-o revistă, ca multe altele ce au avut aceeași soartă, este mai limpede, mai lucrat, mai coerent decît unele poezii inserate în cele două volume deja amintite. Ca o observație liminară, sesizez faptul că editorul, incluzînd în antologie texte în secțiunea Publicate în periodice, a omis să menționeze atît publicațiile respective cît și datele de apariție, amănunte care contează, totuși, pentru istoria literară. Numeroase sînt și poeziile inserate în secțiunea Inedite, constituind un corpus ce ar fi putut forma un al treilea volum, și ele lăsînd impresia nu atît a spontaneității cît a unei rigori a scrierii. Cineva ar fi tentat să creadă că poemele din volume, unele nu destul de bine structurate, incriminează și imixtiunile mîinii lungi a cenzurii, cum se obișnuia în trecutul regim poate mai mult la editurile din provincie. Artur Bădița nu a avut timpul necesar pentru o deplină maturizare, cea mai mare parte a poeziilor au fost produsele unei vîrste tinere, fiind concepute și scrise probabil de la 22-23 pînă la 40 de ani. Poetul aflat în căutarea unor noi mijloace expresive are și ieșiri teribiliste sau hazardate, asemenea mai multor poeți ai vremii. Cînd Dinu Flămînd, în 1977, observa „o rigoare internă” și „o metaforă proaspătă” plăsmuită cu „unelte noi, netocite”, tot el îi imputa lui Artur Bădița „că încă e dispersat și nefixat într-un univers tematic”. Tot în 1977, Dan Cristea aprecia că „Artur Bădița este un poet excelent, impresionant, cu multă finețe de spirit, cultură poetică, știință a construcției, avînd versuri […] care strălucesc în montura poeziilor”. Detașînd acele „versuri care strălucesc”, Dan Cristea dădea de înțeles că „montura poeziilor” era un suport textual necesar dar de valoare obișnuită. Mai critic l-a abordat Laurențiu Ulici în binecunoscuta rubrică Prima verba, referindu-se la volumul În această ordine exist. Înainte de debut poetul i se păruse promițător, îi remarcase în versuri „un clocot, o prospețime a percepției și un fel foarte tineresc de a vorbi…” Îi reproșează însă faptul că „poeziile de aici sînt prea mult o cascadă de cuvinte, prea multă bogăție inconsistentă e în ele ca să pună sub semnul îndoilelii nu talentul poetului ci posibilitatea lui de a-l ordona…” Finalul era însă încurajator: „Să dăm totuși poetului ce este al lui și să observăm că ori de cîte ori pune puțină ordine în imaginație efectul poetic este notabil…”

Ca atitudine, ca forță și inedit al imaginației, ca îndrăzneală și dedicație întru poezie, Artur Bădița rămîne un poet tipic, dar valoros al anilor ’80.

Revista indexata EBSCO