Oct 17, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Poezia, Mușcătura fluturelui japonez

 

În ciuda marcajului ciclic, versurile din interesantul volum de debut al lui Cornelius Drăgan, Muşcătura fluturelui japonez (Editura Junimea, 2016), rețin printr-o continuitate stilistică și tematică destul de evidentă la o analiză în retortă. În special primele trei secțiuni – Acustic (peretele interior), Acustic (peretele exterior), Mușcătura fluturelui japonez – transcriu, cu o amărăciune bine strunită, frînturi din infernul cotidian, pe deplin asumat ca formă de viețuire fadă, blazată, în fond absentă cel puțin social: „sper să devin/ neabsentul absent/ sunetul casei mele/ praf în amurg/ femei cu pulpe/ cele mai multe/ nu le cunosc// oraș natal/ 17.50/ adie aer cald// mișună  lumea în partea/ venită de la confecții/ bunică-mea nu mai vine/ a obosit într-un/ tîrziu octombrie și/ a rămas sprijinită-n/ cimitirul de la deal/ de pe Copou// nu sînt trist/ din contra/ aș vrea să strig/ dar sînt absent/ visez cu pantoful ros/ de atîția ani/ greșit la dreapta/ mă împleticesc și cad/ așa cum m-am născut/ desculț/ și singur”. Locuirea ca falsă prezență într-un social cotat drept marginal (dar unul expurgat de orice aură de posibilă noblețe), oboseala/ sfîrșeala existențială de varii trepte (însă imposibil de contracarat prin mijloacele terapeutice obișnuite vîrstei), visul căutat cu obstinație (căci înțeles ca necesitate compensatorie) sînt doar cîteva dintre motivele subsumate tematicii identitare, cultivate de-a lungul întregului volum. Li se adaugă, desigur, prelucrări motivice mai mult sau mai puțin consacrate – de la reflexie (această izolare a simțurilor) și lupta cu propria umbră (terra nova) pînă la surogatul po(i)etic (gînd) și căutarea „în almanahul poeților dispăruți (în fond mă autodepășeam).

Cel mai prolific nucleol poetic se dovedește însă metamorfoza continuă și chinuitoare a interiorității profunde. Anunțîndu-i importanța și peritextual, prin mottoul preluat din Neville Goddard („Ori­ce schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schim­bări exterioare corespunzătoare”), Cornelius Drăgan o transformă în principalul vehicul de semnificație poetică în fiecare secțiune, fără a uita vreodată să îi întunece contururile. Căci transformarea autentică, inclusiv cea reflectată artistic, implică din perspectiva sa o suferință biologică și ontologică radicală. Indiferent de cadențele pe care sînt articulate, durerile mai vechi sau mai noi ale poetului se fac simțite peste tot, inclusiv în frumoasele, dar tristele declarații de dragoste filială (risipite discret în mai multe texte) ori maritală (precum, spre exemplu, în pat cu tine vin și eu sînt dana). Undeva, ele sînt tratate, cu o naturalețe dezarmantă, drept dovezi de existență netrucată sau chiar probe de (re)descoperire a sinelui: „am 33 de ani/ cele mai multe femei/ sunt de plastic// mă silesc să nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui regim// plouă mărunt// cerul pare uneori parșiv/ am condamnări/ definitive pe trup – / operații pe coapse/ cicatrici// dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în atîta pustietate”. În realitatea biologicului, însă, și autorul de față o știe bine, un asemenea echilibru este temporar, dacă nu de-a dreptul înșelător. Cele mai sensibile texte din carte mușcă de altfel, fără avertismente inutile, din carnația pierderii teribile (a tatălui, în special), recuperate anamnetic în l-am făcut pe tata laș, tata era mic, primul pas fără Tată ș.a. Un alt poem puternic, această izolare a simțurilor, detaliază  – și tot fără menajamente – impactul devastator al acestei pierderi, sub forma unui pandant corporal în descompunere. Învelișul de carne, fundamental pentru om, din moment ce „încarnează fiinţa-sa-în-lume, fără de care el nu ar fi” (cf. David Le Breton), devine în circumstanțe tragice de nerecunoscut: „piele? ce piele? care piele?/ tot ce simt e trupul/ aflat în descompunere// un fel de sentiment kafkian/ acela de a mă prăbuși în neștire/ piciorul strîmb de statornicie/ trădează// feeling nocturn în care tremur/ visul meu e unul întors/ abrupt și singur// unde sînt? oprește! oprește!/ această izolare a simțurilor// îmi mănînc unghiile cearcănele” etc.

Tensiunea lirică măsurabilă în restul urmelor lăsate de Mușcătura fluturelui japonez este, firește, voit diminuată. Resimțind nevoia unei decompresii textuale, debutantul își schimbă ingenios și centrul de interes tematic, și gama de inflexiuni care să îl corporalizeze (sic!). În locul propriei metamorfoze, mizează din ce în ce mai vizibil pe cartea alterității poetice, indiferent dacă și-o imaginează înveșmîntată în piei – ori, spre o necesară acuratețe, solzișori – de lepidoptere sau drapată nefiresc, precum un produs cultural înseriat, cu sensurile primare uitate, căci uzate. Din această ultimă categorie face parte, desigur, păpușa cu gust de cicoare ce apare în poemul tîrfei notabile şi al prinţesei devenite tîrfă (sau poemul dualității ființei), inclus în miezul ideatic al ciclului final al cărții, dual: „tu eşti o tîrfă nota­bilă/ dorită de toţi bărbaţii notabili/ de la mîna ta albă pînă la bolta divină/ nu mai e decît un strop/ toţi bărbaţii vin cu funii/ să arunce laţul spre Cer/ să se prindă să se desprindă/ de pămînt/ dar nu fac decît să te lege mai tare/ mică păpuşe cu gust de cicoare/ mi-e milă de tine/ aş vrea să te eliberez/ funia cu care eşti strînsă doare din ce în ce mai tare/ funia e verde s-a lipit de tine/ atît de strîns încît a devenit trup cu tine/ eu nu pot face nimic/ mă uit doar cum/ oameni notabili urcă spre Cer/ prin tine”. Prima categorie (incluzînd, bunăoară, pasărea ce „valsează zbor/ in plină vară” sau calul negru, „culegător/ de suflete & amintiri”) este ilustrată, desigur, exemplar de fluturele japonez – expresie a sufletului, dar și al spiritului călător, nestatornic, de unde și asocierea lui cu femininul. Dacă la începutul cărții aripile lui tremură, abia simțit, începînd cu ciclul care dă și titlul cărții, ele  bat din ce în ce puternic. În aparență, pentru a actualiza din sfîșierile poetice: „eu aș fi fost de joasă speță/ dacă n-aș fi umblat cu tine/ dar așa/ nu sînt/ cămașa mea este albă/ fluturele meu este trist/ îmi stă în barbă/ ultima fărîmă de pîine// cele mai multe femei/ sînt dedicate/ nu mie/ ci omului de lîngă ele// mă numesc/ deci sînt făcut să am o/ soață/ uneori chiar plîng/ nu am un plîns urît”. În realitate, însă, mușcătura fluturelui japonez devine un catalizator al căutării de vector sacru și al inspirației poetice: „muşcătura fluturelui japonez/ pe rînd mă calcă solda­ţii/ care mai verde/ care mai albastru/ pe rînd mă strivesc/ în surdi­nă// april bolnav de plictiseală/ simfonia fluturelui japonez/ zborul în spirală/ pupila/ pupilele/ deocheate/ toată/ toate”.

După cum se observă și din această ultimă probă versificată – datată cu dinte de fluture! – forța mușcăturilor delicatelor lepidoptere din insectarul poetic al lui Cornelius Drăgan este voit variabilă. Ceea ce e cu adevărat important, firește, este faptul că, dincolo de mușcătura fluturelui japonez, se poate întrevedea poezia însăși….

Revista indexata EBSCO