Oct 17, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Constantin DRAM – Romanul de dincolo de fragmente

 

Cînd criticii și/ sau profesorii universitari se apucă să scrie roman, nu ai cum să nu îi bănuiești de intenții metanarative. Iar de multe ori  rezultatele sunt undeva deasupra obișnuitului, tocmai pentru faptul că acel „motor” specific  e acționat de resorturi critice bine alimentate. Nu au cum să fie altfel lucrurile nici cu romanului lui Constantin Pricop (Noua educație sentimentală, publicat de editura Alfa). Mai mult decît în alte cazuri, volumul universitarului ieșean e un roman gîndit în asemenea fel, încît nu lasă posibilitate de ocolișuri. Și nu putem să trecem peste faptul că rodnica sa activitate (dacă exceptăm o plachetă de poezii apărută prin 1982, cu un titlu premonitoriu, cumva…Viața fără sentimente) , a însemnat o sumă de foarte serioase cărți care i-au dat profesorului ceea ce trebuia să îi dea; abia cu acest roman, despre care vorbim, s-ar putea spune că autorul se întoarce la literatură.

Desigur, întrebarea imediată este aceea a felului în care se întoarce. Un autor care s-a impus ca un critic de o vîrstă foarte tînără, cîștigînd premii importante ale vremii, scriind în publicațiile importante în care se putea scrie pe atunci, acumulînd în timp o uriașă zestre informațională, conceptuală, cultural-relațională mediat și de un parcurs didactic ireproșabil și demn de admirat, un asemenea autor nu putea să nu fie interesat de roman ca un gen care survolează livrarea poveștii, așa cum ne-a obișnuit în timp, transformîndu-se într-o alcătuire ce poate fi deconcertantă pentru cititorii comuni și capabilă să genereze alte linii de semnificație decît cele clasice pentru cititorii experți. Desigur, ideea nu e singulară iar Constantin Pricop demonstrează prin propria-i alcătuire romanescă faptul că nu îi sunt străine alte experiențe de gen din istoria modernă și foarte modernă a romanului. Tot așa cum o demonstrează cunoașterea intrinsecă a marilor teme culturale, a teoriilor narative, a jocurilor interdisciplinare, tipuri de scriitură, toate curgînd într-un creuzet în care intertextul și metatextul conlucrează în beneficiu unui critic acum sedus de imaginea romanului, după ce fusese sedus de ideologiile și conceptele ce i-au guvernat existența și care se întîlnesc, pentru a genera din nou alt text.

Prin urmare, suntem motivați  mai întîi de perspectiva de a citi un roman scris în mod deliberat de un critic; un critic care abandonase exercițiul beletristic de la prima tinerețe; reluînd, într-o altă așezare temporală, acum, întoarcerea la literatură, autorul nu doar că își construiește propria-i reprezentare a unui edificiu narativ ce ține și nu ține cont de ce s-a construit anterior dar, deliberat și vizibil, cu un sentiment de mare eliberare, trimite ceea ce canonic se numește poveste undeva într-un plan secund, dînd impresia că nici nu este preocupat de acest aspect. De asemenea, e imposibil să faci abstracție de titlu, tocmai cînd părea că ne puteam mulțumi cu caracterul aleatoriu al titlurilor din ultima perioadă a literaturii. Și totuși, dincolo de avertizarea cuprinsă în titlul plachetei de versuri de la început (Viața fără sentimente, 1982) prima trimitere o face romanul de față către un titlu celebru flaubertian. Ca element de interes, trebuie spus că, prin anii `98-`99, un alt mare profesor, bucureștean, Mihai Zamfir scotea cele două volume ale romanului Educație tîrzie, tot un fel de replică flaubertiană, despre libertatea de a iubi, ca replică la o libertate totală ce părea că începuse după 1990. Și totuși, dincolo de iubirile iluzorii sau nu dictate de literatură, în romanul lui Constantin Pricop stau cu totul altfel.

Noua educație sentimentală, romanul lui Constantin Pricop, privește o problematică extrem de sinuoasă, despre nu prea s-a scris. Mai toate romanele din ultimele trei decenii care au sondat prăpastia de dinainte de 89 au supralicitat descrierea unor forme de univers concentraționar, oscilînd între imagini localizate ficțional sau crearea unor forme de frescă social-politică-economică, în care se lasă loc, desigur, și zugrăvirii zbuciumului sufletesc și zugrăvirii dramelor nenumărate. Ceea ce vizează însă Constantin Pricop este să descrie o altă imagine a crizei sufletești, un fel de „viață fără sentimente”, o non-educație sentimentală, de care a avut parte generația tînără din ultima parte a comunismului. Practic, e vorba de o adevărată mutație spirituală acționînd asupra tinerilor intelectuali din acei ani, ducînd o povară crîncenă, de multe ori trecută cu vederea, atît de reprezentările reale, cît și de cele literare. E o întreagă generație văduvită de sentimente iar noua „educație sentimentală” ar putea să amintească de ambiția monstruoasă a formării noului om. Tocmai la vîrsta în care sentimentele sunt dominante se ajunge la nonsensul declamării unei vîrste fără sentimente: fără să cadă însă capcana ce i-a prins pe mulți romancieri, Pricop gîndește o narațiune lipsită de efectele condamnărilor succesive a faptelor consumate. Rămîne imaginea globală a unei generații sacrificate, suportînd și ea presiunea pusă de (fosta) Securitate asupra celor care îndrăzneau să viseze. Personajul flaubertian poate proiecta fantasme erotice (chiar în condiții mai deosebite) dar acelor tineri despre care vorbește romanul lui Pricop li se interzice chiar dreptul de a visa, de a face proiecte, de a aspira către sentimente. Repet, nu sunt multe romane care să fi tratat această problematică, a felului în care vechea Securitate a făcut presiuni asupra generației tinere, a intelectualilor în devenire: adică aflați în cea mai nesigură etapă a traiectoriei lor profesionale.

Dincolo de problematica adunată în narațiunea specifică romanului, interesul vizibil al cărții de față ține de mecanismul narativ. O spargere a textului mare ce compune romanul de față ne aduce către o listă întreagă de „sub-componente” textuale: jurnal, cuvîntul lui L., un narator, eseu (publicat…), iarăși eseu (Inima lui Danko pe Google), carnet , roman, observații, însemnare-jurnal, fragment, cetățeanul Gh. Behemot, motanul Gh. Behemot, oameni de bine, tot oameni de bine,  alt eseu (despre fiziologia cozii). Și altele. Toate acestea într-un sentiment al fragmentarismului exemplar. Ideea  căutării obiectivității tocmai prin recursul la subiectivism aparent, adică la oferirea unor puncte cît mai diferite, la voci cît mai dislocate e de sorginte dostoievskiană, după cum se știe; cît despre desfacerea la nivel de „piese de roman”aceasta poate ține de o modernitate mai apropiată. Important este efectul, desigur. Dincolo de evidențierea fragmentelor dislocate, romanul  nu rămîne „fără poveste”. Aceasta se organizează prin/ în interiorul fragmentelor dar, și mai mult, în exteriorul acestora, ca o realitate secundă, comparabilă cu proiecțiile/ reprezentările de natură ectoplasmatică. E o poveste a unui copil/ adolescent/ tînăr trecut prin trei orașe ale existenței sale (orașul de sub munte, „Provincia”, fosta capitală). Sunt orașe recognoscibile, tot așa cum multe dintre cele narate aici se intersectează cu biografia autorului, fără ca acest lucru să fie important. Importantă este biografia din roman, exemplară, cea care dă seamă despre personajul (cel care îi descoperă, în calitate de cititor, vîrste diferite, și pe Gorki, cel din  Inima lui Danko, dar și pe Bulgakov, creator al lui Woland, al Margaritei, al lui Behemot) supus presiunilor unui sistem infailibil; în diferitele reprezentări de vîrstă, acesta învață resorturile sistemului, descoperind că, dincolo de axiologie, se află polii de putere, cei care pot deturna inclusiv judecățile corecte, bazîndu-se pe manipulare, corupție, turnătorie, toate acestea oferite ca pîrghii posibile/ necesare celor care se aflau la vîrsta nașterii sentimentelor neprihănite. Va vedea acest lucru atunci cînd i se oferă un loc de muncă  deloc compatibil cu competențele sale, în timp ce acelora care au știut să pactizeze la momentul potrivit li se oferă locuri foarte importante și bine plătite; în replică, pentru cel care nu a acceptat oferta Securității, umilințe și trecerea în derizoriu a sentimentelor. O generație văduvită de sinceritatea sentimentelor, o generație în care tinerii (mereu lăsați în plan secund de societate) se pregătesc să îi imite pe seniori, într-o lume tot mai bolnavă și mai periculoasă. O lume din care fragmentele reunite decupează imagini uneori caricaturale, alteori atinse de idea de clemență, alteori trecute prin malaxorul unei purificări în timp. Romanul nu uită, în „povestea” sa, și include unor pete de culoare, specifică vîrste (episoade de iubire, bucuria cîștigării unui concurs literar).

E firească și o întrebare (posibil) finală: romanul poate fi succesiunea necontrolabilă a unor fragmente de tot felul intrate în caruselul metanarativ de neoprit sau, dimpotrivă, patima de neoprit a criticului-romancier nu poate să vadă romanul decît în această dislocare, amintind de proceduri la modă cu decenii în urmă, cînd textul era desfăcut pînă la ultima componentă ce putea semnifica. E ilustrativ textul cu care se încheie acest roman, realmente tulburător, realmente cu puterea de a re-încărca, totuși, și categorii diferite de cititori „La marginile șanțurilor apa își făcea drum pe sub pojghița de gheață care se topea. Dar dezghețul durea cît un sentiment. Apa îngheța la fel…”

Un roman care, doar aparent, se citește mai cu dificultatea; eleganța limbajului e o chestiune firească, venind în completarea celor care țin de rafinamentul unui intelectual desăvîrșit; lipsește încrîncenarea, falsa suferință, condamnarea stearpă, incriminarea celor apropiață, denunțarea oarbă, autocompătimirea etc. Naratorul execută un survol continuă, peste fragmente ce s-au pierdut sau tocmai s-au disipat, pe lîngă  „straturi după straturi de ectoplasme, aparținînd celor care trecuseră pe străzile acum pustii în sutele de ani de cînd orașul există…”

Și peste tot, iertător dar cu atît mai întrebător, imaginea lui Crist Pantocrator din biserica mănăstirii Dafni de lîngă Atena. Acolo, personajul caută, cum altfel, „ceva în afara cadrului”.

 

Revista indexata EBSCO