Oct 17, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Ioanid Romanescu, magul plebeu, profetul rebel

 

 

„Ia mantia mea albă – să luminezi tenebre!”

Apariţia unor antologii recente (Hălăbuş, Princeps Edit, 2009, şi Vă rog să revizuiţi statutul meu de poet, Junimea, 2017) readuce în atenţie personalitatea poetului Ioanid Romanescu.

Există un triunghi de aur al „poeţilor iniţiaţi” cu care se laudă lirica ieşeană a ultimelor decenii, cuprinzînd pe Magistrul – Mihai Ursachi, Profetul Trubadur – Cezar Ivănescu şi Magul – Ioanid Romanescu, toţi trei realizînd – cu pornire de la vizionarismul eminescian – un filon de originalitate emergent şi azi în urbea junimistă. Fiecare dintre cei menţionaţi şi-a avut aventura sa existenţială, presărată cu elemente de fabulos, dar dependenţa magnetică faţă de Iaşi a rămas la toţi statornică. Cel mai al locului dintre ei, Ioanid Romanescu (n. 4 octombrie 1937, Voineşti, Iaşi – 20 martie 1996, Iaşi), se considera un „soldat” fidel în apărarea artei şi visa la o Şcoală de Poezie, pe model pindaric-pitagoreic sau florentin-renascentist, un fel de „maşină estetică” a unei religii secrete, fiind convins că poezia nu trebuie apărată de atacurile venite din afara ei, dinspre cititori, ci de abuzurile din interior, „în chiar sferele ei”, evocînd asaltul veleitarilor care practică scrisul în rime doar pentru a-şi da numele în public. Altfel spus, mulţi „compun” poezie, fără să ştie prea bine ce înseamnă poezia. „Ne-a preocupat nu o lecţie de virtuozitate, nu o ilustrare a mijloacelor poetice sacralizate de estetică, robite servituţilor, unui fals elitism, ci o redescoperire a spiritului genuin al poeziei…” Crezul său era că poezia e altceva şi că poeţii trebuie s-o apere… e „pasăre în zbor”… diamant din „adînc geologic”…. e „privirea unei zeităţi”, odată cu „eul etern, migratorul”… invenţie de sine… „coşmarul de demult al unui anonim înţelept”… noaptea din adîncul oglinzilor… „real, apari inexistent -/ fii doar părere! te invent”… „acel real pe care timpul dus/ îl iluminează cinic de departe”… „splendori devenite răni”… „spumă a unui ocean plutitor”… ţărmul de care cuvintele se sfarmă, va spune Ioanid, dînd atîtea definiţii extraordinare poeziei, spre a o scoate din obişnuit. Mai mult, considera că marii poeţi îşi apără naţiunile cu creaţia lor, mai bine şi mai eficient decît orice armată defensivă bine dotată. („Opera lui Dante va apăra Italia mai bine decît orice super-înzestrată armată italiană.”) Îşi încheia cuvîntul la mult evocatul Colocviu naţional de poezie de la Iaşi, din 18-19 oct. 1978, cu următoarele fraze: „Sînt conştient că arta e o revoluţie continuă, în care e nevoie numai de soldaţi. Toată viaţa voi face parte, prin ceea ce scriu, din cea mai tînără generaţie.”

Cînd l-am cunoscut, prin anii ’80, ceea ce m-a surprins imediat a fost vocea sa densă, felul său ales, afectat-dramatic şi apăsat, de a vorbi – părea că altcineva se exprimă din lăuntrul său, că se rosteşte de la înălţimea unui ritual falnic, comunicînd cu adoraţie fiecare cuvînt. Se considera, prin agoniseală spirituală, un misionar în slujba poeziei, pe care o trăia cu toată fiinţa, asumîndu-şi pe seama ei un rang aristocrat. Năzuia să-şi conserve prin poezie filonul profund care să-i permită să devină un supra-iniţiat, „un om capabil să vorbească direct cu Divinitatea (!!), sau să fie măcar un rezonator al ei.” (v. interviul luat de Daniel Corbu, în ian. 1989) N-avem decît a ne minuna de asemenea aspiraţii… Avea sentimentul că duce în el pe un altul, cineva întruchipînd „un paradis într-un infern”, ecou venit din depărtări metafizice, „îngerul meu, demonul meu, pierderea mea” (Pantum). Prietenii mai adaugă un element important: credea nu numai în destin, ci în predestinarea gîndurilor, a întîlnirilor şi sentimentelor noastre. Inutil să mai spun că era tobă de horoscoape, taroturi şi lecturi oculte, prin care devenea fermecător – cu figura sa de han mongol – în discuţiile mondene.

 

„sînt un mare artist însăşi opera mea/ are nevoie de linişte”

De acasă se numea Valentin Tudose, avînd părinţii Margareta, n. Ivaşcu, din Schitu Stavnic, şi Teodor Tudose, tatăl, ţăran, venind din părţile Neamţului, cum se destăinuie poetul într-un articol adresat lui Nicolae Sava, să-l publice în primul număr al revistei „Lumina”, în 1979: „Aflu că la Vînători-Neamţ, ca urmare a străduinţei cîtorva tineri intelectuali care au dat în patima cititului şi scrisului, se fac ultimele pregătiri pentru apariţia unei reviste. Ca om din partea locului (tatăl meu era de la Drăgăneşti, fraţi de-ai lui şi o mulţime de rude sînt la Văratic şi Boroaia, Oglinzi şi Brusturi, Fălticeni şi Paşcani), am fost pîrît spre a da un certificat. Probabil, în vara anului trecut m-or fi văzut nu numai cei opt-zece plozi cum aruncam cu pietricele în bulboanele Ozanei, pe unde m-am scăldat cîndva cu o iubită frumoasă şi cîrnă…” (cf. Nicolae SAVA – „La început de drum cu Ioanid Romanescu”, „Convorbiri literare”, nr. 4/ 2016) Nu se poate să nu remarcăm uşoara urmă de ironie erotistă strecurată în această notiţă ocazională, explicabilă la un autor care obişnuia să exulte: „Eu, la viaţa mea, am iubit tone de femei!” A avut mai multe soţii, prima fiind o profesoară de origine poloneză, graficiana Cecilia Iaworolsky (1961), urmată de o logodnă în secret cu o profesoară de fizică, Liliana Maria Cupşa (n. 1940), fiică de deţinut politic, pentru care poetul acceptă convertirea la confesiunea greco-catolică, la presiunile părinţilor fetei (Iaşi, 15 august 1964), căsătoria oficială consumîndu-se la Oneşti (29 oct. 1964); a treia este profesoara de limba română Marlene Krausz-Meister (n. 1950), de origine germană, cu logodnă la Sibiu (15 august 1975), cu care are o fiică, Antilla (1976); divorţează la 14 august 1981; profesoară de limba engleză este a patra soţie, Camelia Poenaru (n. 1962), din Brăila, repartizată la Tazlău, Neamţ şi cunoscută în tren, cu care se căsătoreşte fulgerător la Iaşi (13 sept. 1988), avînd împreună un fiu, Liberto (n. la 24 dec. 1989, în zilele revoluţiei). Sterian Vicol îşi aminteşte de o frumoasă Li (Selina), muză cunoscută prin 1980, pe plaja de la Sulina, pentru care Ioanid „a făcut drumul Iaşi-Bucureşti (dus-întors) mulţi ani şi a scris multe pagini”. Revelionul 1989 l-am petrecut împreună la Piatra Neamţ, la familia istoricului Marius Alexianu, ascultînd clandestin la Vocea Americii mesajul Regelui Mihai (se declara monarhist!) A trăit totdeauna cu bani puţini, adesea la marginea inaniţiei, spunînd că urmează precepte yoga, deşi fumatul enorm i-ar fi incomodat orice pranayama. Avea voluptatea suferinţei.

Student f. f.-ist la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, se refugiază ca familist la Oneşti, apoi se angajează corector la revista „Ateneu” din Bacău (din februarie 1965, la cîteva luni de la înfiinţare), fiind o vreme asimilat grupării „ateniene”. A fost perioada cea mai neagră din viaţa sa. „Află că ţi-aş fi scris de ieri, dar nu am avut bani nici de timbru – se confesează unui prieten, Dionisie Duma, la 15 oct. 1964, din Oneşti. Mi-au dat bani, la întoarcere, Bălăiţă şi Cîrneci. George m-a luat la el să mănînc…” Aceluiaşi, la 24 nov. ’64: „Mare amărăciune mai îndur. Încă nu am serviciu. Mi-e groază să mai trăiesc aşa – întreţinut de soţie. Cu 2-3 sute de lei de pe ici de colo, pe poezie, nu mai pot s-o mai tîrăsc. N-am pantofi, n-am căciulă (de palton nici nu mai zic)…” La terminarea facultăţii (1969), cu lucrarea de diplomă „Idei fundamentale în poezia lui Nicolae Labiş”, revine la Iaşi, angajat o vreme la Casa Creaţiei, ca inspector pe domeniul muzical (!), poate pentru pasiunea sa notorie (din armată) pentru cîntatul la trompetă, în special noaptea, cînd îşi teroriza vecinii. Se credea prin asta urmaşul unui mare impresionist: „Cézanne cînta la trompetă/ pentru că numai astfel putea să urle/ habar nu ai tu iubito/ cît de încet plîng eu la trompetă…” (Calul verde) Insomniac, angaja interminabile partide de şah, dormea puţin şi în poziţii incomode, cu capul pe o buturugă improvizată, lîngă sobă, învelit cu ziare, dînd curs unei nevroze din copilărie: „Prima mea moarte a fost amînată/ într-o săptămînă a bombardamentelor în care mama,/ acoperindu-mă cu trupul, a fost rănită/ la cap, înăuntru – nu cu schije, ci altfel,/ mai grav./ Pe atunci nu ştiam că am tată:/ în mahalaua noastră erau numai femei grase/ şi copii subţiri care nu se jucau:/ tatei i se năzărise că el, fostul infanterist/ luptă la baionetă – şi sărind ca ars, cu sîngele în ochi,/ mă rostogolise. După aceea, mama/ îl lega de picior, cu o sfoară, de pat –/ şi talpa lui – trezindu-se – se descreţea/ şi degetele-i cu buricele înnegrite de atîta mers în bocanci sparţi/ se răşchirau ca-ntr-un desen de Picasso.// De atunci am murit chiar de cîteva ori,/ dar fără importanţă –/ ca o condiţie a regenerării.” (Prima mea moarte a fost amînată) Recunoaşterea valorii sale intervine în mai 1972, cînd e numit redactor al secţiei de poezie la revista „Convorbiri literare” (apărută din mai 1970, în locul „Iaşului literar”), post pe care va sta pînă la 1 oct. 1981, cînd în condiţii obscure se pensionează medical.

 

„mă duc – iubindu-vă – în cer/ spre Capul Horn al Patagoniei din stele”

Debutul poetic cu volumul Singurătatea în doi (EPL, colecţia „Luceafărul”, 1966) a fost dezastruos, nicidecum pe măsura erupţiei vizionare de mai tîrziu. Rar de văzut o asemenea ruptură evidentă între cartea de debut, unde se conturează de obicei liniile de evoluţie ale creaţiei unui autor, şi cărţile ulterioare ale lui Ioanid. Prefaţa siropoasă a Otiliei Cazimir (1894-1967), pe care tînărul din Voineşti, abia sosit la Iaşi, o frecventa sfios, în casa ei cu multe flori la intrare, din strada Bucşinescu, pe la sfîrşitul anilor ’50 („cred că sînt vreo şapte ani de atunci…”), vorbeşte de „un vizitator neobişnuit”, „tînăr cu înfăţişare cam ciudată: slab, cu ochii chinuiţi şi cu părul răvăşit”, care s-a pornit să citească de pe suluri mari de hîrtie versuri scrise cu litere lungi, ca nişte hieroglife. Poeziile de început sînt inconsistente, în registru htonist minor, cu cîteva insule imagistice sau gestuale mai îndrăzneţe, marcate de umbra lui Labiş: „La ceas de gloată şi sărit din zodii/ bat clopotele cu limba inimii mele./ Duc eu scîndura cu numele satului/ pe care o vor găuri cu ochii/ oamenii şi timpurile.”; „Cine-i înainte/ şi îmi face semne?/ mîna cui mi-apasă/ aerul de scamă?// Numai nebunia/ vîntului din mine/ vîntului statornic/ toate le destramă.”; „să nu uitaţi, repet: aşa sînt de străin,/ parcă-s plecat din mine – şi n-am să vin curînd”; „Eu rămîn solitară locuinţă din Noua Guinee-a fiinţei plecate/ hotar între două veşnicii”. În căutarea vocii proprii, resursele expresive păreau modeste: „Cum stingîndu-te, Lalì,/ devine totul boreal,/ şi întunericul din zi/ se mută-n efemerul val.// Tîrziu de-a lungul tău adorm/ cu universul ireal,/ jocul materiei diform/ abia îl văd – fluid cristal.” (Tu eşti lumina care sună) Derutează declamaţiile naive sau frazările scunde: „Te-ngrop în orbite şi cad răstignit…”; „Ploaia dansează în altă ordine/ silabele numelui tău”; „Oricît sînt de drept la suflet, la gură,/ unii nu mă cred…” Poemul care dă titlul volumului evocă o voluptate a izolării, a ascezei, imitînd pacea telurică: „Doarme pămîntul cu genunchii la gură/ sub trista subţire cămaşă de brumă:/ beau aer, mănînc aer, sînt singur, ocolit,/ paznicul lumii la recolta postumă.” Fie poetul a fost complexat de cenzură, fie a ţinut să-şi dozeze scriitura, ieşind la rampă cu texte „albe”, fără probleme, este cert că zestrea imagistică iniţială a lui Ioanid Romanescu era destul de precară, sfioasă, dovadă că lecturile intense i-au redresat evoluţia şi i-au activat sensibilitatea.

Abia în volumul din 1968, Presiunea luminii, conştiinţa unei gravităţi existenţiale începe să iasă la iveală, se scutură de falsuri şi devine activă. Poetul intră în arenă, tonul lui se aspreşte, ia partea damnaţilor la suferinţă, a marginalilor şi rataţilor, rataţii în ideal şi rataţii în social, luîndu-şi aliată convenţia ficţiunii. Două poeme dau densitate contemplativă acestei cărţi, aducînd ceva din fondul autentic cu care ne vor obişnui apariţiile ulterioare: pe de o parte Anna Karenina, eroina tragică şi ardentă, întorcînd spatele destinului şi lumii („Nu, niciodată n-am să vă condamn/ rămîneţi, Doamnă, totuşi acel uman mister,/ veşnic traversînd calea ferată/ într-o lume fără caracter…”); pe de alta Halabuş, imaginea nevolnicului oropsit al satului (venit parcă din Creangă), răul ieşit în cale, prostul fericit, gunoiul inocent, lepădătura anafectivă, nebunul incomod, în care cei din jur simt nevoia să lovească, biciuindu-şi de fapt propriile defecţiuni şi păcate: „Tîmpitule, boule, băiatul lui/ Halabuş cel nebun, bîlbîitule,/ cretinule, tu care gîndeşti/ întotdeauna nearticulat,/ dai buzna peste oameni ziua mare/ prin poduri dormi şi ţipi a cucuvaie/ şi cîinii-ţi ling picioarele pe drumuri/ dai prin biserici iama la pomană/ de te înjură popii de toţi sfinţii./ Hălăbuş rîsul şi plînsul/ Hălăbuş, tu Hălăbuş/ din roasele-ţi pingele ale minţii/ astfel îmi apari de cîte ori prostia/ strîmbă din nas în faţa mea// bă spaimă, bă tristeţe,/ bă cît ar trebui să fie oamenii de sinceri/ şi neinteresaţi de ei înşişi/ vino să te sărut pe frunte/ fir-ai al dracului, fericitule!” Elogiul adus negaţiei, acea regenţă a demoniei care „mişcă” fiinţa din adîncuri, aduce o răzvrătire de tip arghezian, căutătoare de absolut: „cu mult mai presus de noi şi de zei/ răspunde cineva de cromatica simţurilor –/ indicibilul nu, această coroană din lăuntru/ care numai prin moarte ne diferenţiază/ ecuatorul magic pe care ochii se rotesc invers…// stau în centrul meu, fiece rază o lespede/ cu zgomot infernal pe care numai eu îl aud/ decît tăcerea mai grea cade-n nordul obiectelor…” (Presiunea luminii)

 

„în corpul nopţii universale/ mîna care scrie devine o sondă”

Sînt aici cîteva concepte care vor fi reluate în poetica lui Ioanid Romanescu, cel care – întrebat despre volumul său cel mai bun, mai important din perioada începuturilor – răspundea fără ezitare: Poeme (Junimea, 1971), şi asta pentru că includea poemul ezoteric (primul de acest fel) Şirul lui Fibonacci, aducînd o revelaţie de care era foarte mîndru. Într-adevăr, textul merită citit cu atenţie, spre a-i fi dezlegat misterul: „…dar eu tu care eşti acolo/ bat cu picioare-ngheţate deschide/ dar eu tu care eşti rănit/ nu mă mai recunoşti azi nu mă recunoşti/ eu tu cel care am murit/ ascultă sînt eu mai departe acolo/ crucea ta se albeşte pe spatele meu/ deschide eu sînt acolo de mult/ eu te aştept am venit am venit/ nu vreau să aud sînt acolo acolo/ ci exist ci nu eu să-mi deschid/ ascultă cineva e acolo acolo/ eu tu cel care am murit/ ia cheile tu care sînt/ alungă-mă alungă-mă e timpul/ bat cu picioare-ngheţate aşteaptă/ crucea ta se albeşte pe spatele meu/ o şirul şirul nu se rupe/ de cel care întoarce capul”. Se ştie, în șirul de numere al lui Leonardo Fibonacci (1170-1251), fiecare număr reprezintă suma a două numere anterioare. Astfel, șirul începe cu 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610 etc. Cu cît este mai mare valoarea unui număr din cadrul acestui șir, cu atît mai mult se apropie de corelația supremă două „numere Fibonacci” consecutive din șir, numere care se împart prin ele însele. Corelația supremă a fost folosită în timpul Renașterii, prin calcul, în mari lucrări de pictură. Ecuaţia lui Ioanid introduce suma eu tu care duce mai departe în „rana” vieţii împlinite, apoi în moarte, conform şirului celebru, un eu însumat, cu o „cruce” transmisibilă în tu care sînt. Aceasta se „albeşte”, se topeşte în insul nou venit acolo, unde cineva deschide la nesfîrşit… Fiecare din noi sîntem numere din Şirul lui Fibonacci, sugerează poetul, ţinînd să adauge că lui i se supune şi condiţia orfică – a „celui care întoarce capul” şi risipeşte misterul imaginii. Aici se află şi noutatea: conexarea mitului orfic (eu tu) la misterul „corelaţiei supreme” (cheile), poemul plutind în această extraordinară reverie magică: Şirul lui Fibonacci este însăşi formula iubirii orfice.

Poezia lui Ioanid Romanescu îşi va asigura succesul pe aceste două registre: o voce a revoltei, emise în faţa unei ostilităţi difuze, pe care mai mult o ameninţă, decît o atacă; o alta cantonată în zona senzaţionalului ocult, alimentat de lecturi farmazonice, orientale, hinduse sau confucianiste. Devine un „iniţiat” monden, de bibliotecă, cu asimilări lente în folosul poeziei, căreia îi subsumează orice provocare sau satisfacţie contemplativă. Fire agitată, concepe un fel de manifeste auctoriale, de fapt un mod de a pune poezia în stare polemică, de şoc şi atitudine deschisă faţă de cei ce nu-i ştiu menirea sacră. Nu e mai puţin adevărat că e aici şi o dorinţă de a epata, de a acredita practica unui lirism plebeu, libertin şi năzuros pînă la sfidare. Volumul Favoare (1972) se deschide cu un asemenea crez consumist, dominat de fiorul anarhic al negaţiei: „Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr/ uită să-și scoată bilet, e coborîtă cu forța/ însă de fiecare dată o conduc/ pînă acasă prieteni anonimi// nu are glorie/ din simplul motiv că nu și-a dorit-o,/ nu are religie/ pentru că prea mult iubește viața,/ nu face prozeliți/ pentru că niciodată nu privește înapoi// nu merge în vizită/ nu așteaptă pe nimeni/ nu visează-n culori/ nu se hlizește pentru a obține ceva// are tot ce-i trebuie” (Poezia mea). Volumul Baia de nori (1973) include un alt manifest dus în utopic, despre cum ar arăta meleagul paradisiac al Poeziei – dominat de albul imaculat, decor pustiu, păsări şi vis, mult vis – căci poezia înseamnă reverie, fără trezire, fără limite: „Știți cum vine dimineața în orașul/ dumneavoastră, Doamnă Poezie?/ o sută de pantaloni albi rătăcesc/ în fiecare noapte pe o stradă pustie // se văd numai pașii – cine să afle/ că e unul, același de mult rătăcit?/ el chiar din drumul său spre veșnicie/ sub plînsul stelei mari s-ar fi oprit// însă e totul numai vis oriunde/ – chiar pasărea visează-n loc să cînte –/ și chiar cînd ne trezim e-același vis/ și scormonim prin vis cu aripile frînte// sînt nopți și zile dar același vis/ ne minte și ne tulbură-ntr-atît/ – orașul este altul, pierdut și el în vis –/ ne pune plînsul mîinile în gît// și ne trezim în vis și nu mai știm/ și iar visăm și ne trezim în vis/ și iar visăm și ne trezim – și astfel/ nu-i nimeni treaz vreodată-n paradis// o sută de pantaloni albi rătăcesc/ – și ne trezim și nu ne-am mai trezit –/ cad pumnii stelelor și vine noaptea/ și e același visul, de neînlocuit” (O sută de pantaloni albi)

 

„Dragostea mea – cîmpul minat al poeziei

În Poet al uriaşilor (1973), se conturează figura poetului genuin, coborît din mit, frate cu păsările cerului, dispus „să bea rouă de pe aripile privighetorii” şi să comunice în limbaj melodic: „sînt un poet fără cuvinte/ sînt un poet fără masă de scris/ eu sînt poet cu inima/ spre voi mă apropiu de mine însumi// cîndva,/ în cer se va vedea şi urma/ zborului de pasăre –/ sînt cel care vă apără de prea multe cuvinte” (Cu inima) Asceza singurătăţii distinge întotdeauna statura poetului, aşa cum aflăm în Lavă (1974): „Pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă/ decît trupul meu,/ nu cred că ai putea privindu-mă/ să-l vezi pe cel adevărat” (Cînd lacrima scutură floarea) O anumită condiţie edenică este rezervată poeţilor, cu cît mai incomozi, cu atît mai izbăviţi, evocată în volumul Paradisul (1975): „Poeții cînd există e-o minune/ poeții nu se nasc ei sînt născuți/ poeții nici nu dorm numai visează/ poeții niciodată nu-s prea mulți// poeții n-au religii și nici zei/ poeții nu așteaptă pe la uși/ poeții libertatea nu o sapă/și-s cei mai îngeri dintre nesupuși// poeții n-au familii au iubite/ poeții bunăoară sînt cu toții/ cei care lasă lumea pentru alții/ poeții curg mereu de-a lungul nopții// poeții au un fel de n-ar mai fi/ poeții niciodată nimic nu înconjoară/ e o rușine să învingi poeții/ și sacrilegiu e să-i naști a doua oară// poeții nici nu știu ce-nseamnă/ a fi nemuritor sau muritor/ – cît o cămașă viața lor durează –/ poeții au un paradis al lor” (Paradisul) Un alt manifest ne duce cu gîndul la Eluard şi Maiakovski, cerînd ca sinceritatea de inadaptabil să-i fie luată în evidenţă: „Pentru că vorbirea mea poate fi vîntul care ascute stelele/ pentru că nimic din viaţă nu pretind să trăiesc pentru mine/ pentru că pe harta sufletului vostru eu reprezint o cazemată pentru flori şi candoare/ pentru că altul în locul meu ar fi murit de mult/ pentru că m-am născut în secolul douăzeci/ pentru că nu am publicat toate poemele/ pentru că deseori gîndesc în locul unuia mai bătrîn decît mine/ pentru că sînt personal cu originalitatea voastră/ pentru că nu apar deghizat şi pentru că scena mea e în afara teatrului/ pentru că martorii mei se vor naşte mai tîrziu/ pentru că opera mea va fi completă numai în funcţie de viitorul pe care îl conţine/ pentru că decît să repet o moarte zgomotoasa mai bine duc o viaţă anonimă/ pentru că nu vreau sa asist încă o dată la dialogul glontelui cu inima/ pentru că aparţin unui popor de visători foarte realişti în faţa brutalităţii/ pentru că ar fi posibil ca în timp ce eu ţin acest discurs unul dintre visătorii de care spuneam să devină poet mare/ pentru că mai există politicieni care în timp ce pun la cale războaie pe artişti îi acuză de absurd/ pentru că în metropolele lumii soldaţi cu mers de raţa şi generali pudraţi la fund mai compromit muzica lui Wagner/ pentru că astăzi Pămîntul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi pe urmele parinţilor/ pentru că ştiţi cu exactitate la ce m-am gîndit spunînd acestea/ vă rog să revizuiţi statutul meu de poet!” (Vă rog să revizuiţi statutul meu de poet!)

Colecţia aceasta de manifeste în care pe prim plan se află exaltarea cu pasiune a libertăţii într-o societate închisă şi cenzurată, declarînd că poeţii sînt altfel decît inşii obişnuiţi, se completează în volumul Energia visului (1977) cu o pagină de vîrf, o poemă mult aplaudată la nenumătrate şezători şi întîlniri literare, Trăiască poezia și marii visători! Ioanid o citea întotdeauna cu dramatism, fericit că are cui să-şi mărturisească fermecătorul epitaf: „Al dracului am fost, cu patimă în toate/- viaţa mea a curs întîmplătoare –/atîtea drumuri am avut în faţă/ dar am ales mereu cîte-o cărare// n-am ascultat de nimeni niciodată/ n-am calculat nimic – şi nu e bine –/ ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă/ nu-mi vine în pămînt să intru de ruşine// am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa/ le văd cum singure îşi taie/ o cale – parcă sînt beţivi întîrziaţi/ ce-şi vor lua femeia la bătaie// iubirea am pierdut-o, azi cîte o străină/ îmi pare mai frumoasă decît un cîmp de flori –/ şi nu sînt fericit, însă îmi spun în gînd:/ trăiască poezia şi marii visători!// lacom eram cîndva de a avea în preajmă/ prieteni de oriunde – aveam ce să le spun –/ adesea la petreceri trompeta mea de aur/ ca o femeie goală se clătina prin fum// oglinzile prin holuri mă-ntîmpinau mai strîmbe,/ copii mă porecleau în gura mare –/ astfel treceam: nepăsător, aiurea/ spre steaua mea bizar strălucitoare// azi mă feresc din calea celor dragi –/ nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,/ mersul mi-a devenit ca al felinelor ce se retrag să moară singure departe// am încercat suprema renunţare,// dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură –/ mai bine, deci, să ard pînă la capăt,/ decît să port cenuşa cuvintelor pe gură// al dracului am fost, cu patimă în toate,/ greşind fundamental de-atîtea ori/ – şi totuşi printre fericiţi mă număr –/ trăiască poezia şi marii visători!” În sfîrşit, o ultimă poemă în ton agitatoric găsim în volumul Accente (1981): „Încă nu m-am desprins de o idee fixă/ încă mai port pe ochi un bandaj de ziare/ încă adorm cu manuscrisul sub cap/ și visez poezia care să mă omoare/ secrete nu am, Domnule Ministru,/ Patrie-mi este singura adresă –/ chiar dacă port în cap întreagă harta lumii/ pe care o cunosc din cărți, nu ca o stewardesă/ de-un timp sînt obosit, vederea-mi scade/ și s-ar putea ca într-o noapte șuie/ pe sfînta masă a melancoliei/ să mi se bată mîinile în cuie// de-aceea vreau să vin la Dumneavoastră/ – cît nu e prea tîrziu – și să Vă rog:/ doar pensia lui Milton să mi-o dați,/ să mă retrag la țară-ntr-un bîrlog// iar dacă nu mă Veți chema curînd,/ nu-i nici o supărare – rămîne ca în tren –/ fără prea multe vorbe știu să fac/ din gaură de șarpe o poartă spre Eden// mai știu să dau copiilor o buche,/ să fiu grăjdar, să cînt, ba chiar să tac/ – la o adică, nu aștept răspuns –/ ne vom vedea, oricum, în următorul veac” (Către Ministrul Poeziei)

Cele şapte manifeste rebele ale lui Ioanid Romanescu, scrise cu ferment retoric, definesc modernitatea poetului român care nu se vrea înfrînt de vremuri, ci stăruie să le domine, probînd un eroism vanitos, vecin cu al lui André Breton, care proclama şi el că „poezia are totul de pierdut, atunci cînd se supune altor imperative decît celor proprii”. Într-un fel, magul şi profetul îşi împreunează bravura şi nostalgia arcadiană, în căutarea activanţilor ficţionali. Cînd combustia revoltei de catifea şi-a epuizat elanul, vocea ocultă capătă amploare, vine în faţă şi ocupă spaţiul decepţiei. Cu Magie (1982) începe o a doua perioadă a creaţiei.

Revista indexata EBSCO