Oct 17, 2018

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Basarabeanul Gh. Bezviconi și fascinația culturală a Iașilor (I)

 

Istoric și genealogist de esență tare, mult prea puțin cunoscut ori păstrat în ingrata memorie a generațiilor noastre postbelice și mai cu seamă a celor „post-revoluționare”, Gheorghe Bezviconi reprezintă încă, la peste 50 de ani de la trecerea sa în lumea celor veșnice și nebănuite, o mare enigmă. L-a evocat, între alții, Iuri Colesnic (n. 12 august 1955, Dereneu-Călărași, dincolo de Prut), el însuși un neobosit cercetător al „necropolelor” istoriei și culturii basarabene, autor al prețioaselor dezvăluiri și revigorări memorialistice dedicate, începînd din 1993, BASARABIEI NECUNOSCUTE.

Considerat uneori „ultimul romantic al istoriei basarabene” (și, de ce nu?, poate chiar al celei atît de firești și rotunde sub denumirea de românești), Gheorghe G. Bezviconi, istoricul fără pereche și… fără studii înalte (de fapt, nici pe cele liceale nu le-a dus pîn-la capăt!), s-a născut, așa cum a și murit, într-un primăvăratic aprilie (14 apr. 1910 – 30 apr. 1966). După propriile mărturii, hazardul i-a marcat de la bun început destinul: „Trebuia să mă nasc la Chișinău, totul era pregătit pentru acest eveniment. Dar a suferit moartea tragică a doi frați mai mari și mama, disperată, a părăsit Chișinăul, unde totul îi amintea de cei pierduți”. Venit astfel pe lume la Jitomir (cîndva Bucovina, astăzi Ucraina), locul de baștină și al mamei Sofia, o femeie nobilă și instruită ce și-a urmat chemarea narodnicistă de a se dedica luminării copiilor din popor, viitorul publicist și istoric a beneficiat nu doar de o fericită stagiatură pariziană a mamei în preajma celui dintîi război mondial, ci chiar și de devotamentul financiar al acesteia, ce și-a vîndut casa pentru a finanța o importantă revistă a fiului: Din trecutul Basarabiei (Chișinău, 1933-1939).

Devenit din 1936 membru al Academiei Române, stabilit din 1937 în București și încadrat din 1938 la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Gh. Bezviconi (vorbitor la perfecție în română, rusă, franceză) se bucura, între altele, și de înalta apreciere a lui N. Iorga, care în 1940 îi propunea la premiere temeinicul prim volum Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru (vol. II – 1943). Asemenea atîtor distinși intelectuali români, destinul său va fi grav afectat apoi de evoluțiile „avîntat comuniste”. Supraviețuiește miraculos, grație devotatei soții Tatiana, unei tentative de sinucidere (1952), dar nu și unei ciroze izvorîte, peste încă un deceniu, din umilințele sociale și profesionale, precum și din severitatea regimului autoimpus de extenuante investigații științifice.

Să-i urmărim mai întîi durerosul sfîrșit, relatat cărturarului ieșean Constantin Turcu (vechi prieten al regretatului istoric și genealogist) de către nefericita soție:

  1. V. [1]966

Stimate Domnule Turcu,

„Sfîntul mare mucenic și purtător de biruință Gheorghe” n-a mijlocit pe lîngă Providență. La 30 aprilie, Soțul meu, scumpul meu soț a încetat din viață.

Sdrobită de durere deplîng nu numai un soț, mai mult decît ideal, deplîng și pe un mare învățat.

În plină forță creatoare, cufundat în cercetări istorice, pasionat de noui descoperiri pe care le făcea aproape zilnic – cu planuri mari pentru viitoarele opere științifice –, această minte luminoasă se stinge pentru totdeauna.

Iar Vouă, prietenilor lui sinceri și vechi rămîne o sfîntă datorie, ca măcar acum – cînd nu mai prezintă o concurență, cînd nu mai copleșește prin cunoștințele sale și prin prestigiul său de marele om de știință cu o cultură rară – ca măcar acum să stați de veghe, ca cei răi, invidioși și incapabili să nu-i atingă memoria cu mîinile lor murdare.

„Un asemenea om se naște la o sută de ani”, „unul din oamenii mari ai României”, „pierdere pentru știința românească” – sînt fraze care îmi spun oamenii și cînd te gîndești ce modest, ce simplu era Bezviconi.

Mutat nu de mult în noua sa locuință, dată de Partid, a știut în foarte scurt timp să se facă stimat și iubit de vecinii săi – oameni simpli și de treabă. Au plîns, aflînd încetarea lui din viață, iar președintele blocului, căruia a dat mai multe sfaturi bune, a vegheat împreună cu noi lîngă corpul lui neînsuflețit.

La înmormîntare au venit o mulțime de prieteni, telefonul sună de mai multe ori pe zi.

E posibil oare? E posibil oare că dl. George Bezviconi a murit?

Domnule Turcu, scriu repede și febril, scriu cu ochii care nu văd deoarece sînt umflați de atîta plîns.

Cred că datoria mea ar fi de scris mai multe decît scurte fraze de înconștiințare [sic] a morții, măcar celor care să socotesc că i-au fost prieteni.

Tatiana Bezviconi.

*

17.VII. [1]966

Stimate Domnule Turcu,

Mi-ați cerut amănunte asupra bolii soțului meu. A suferit de ficat. La 17 aprilie s-a simțit rău, temperatură, dureri abdominale. A doua zi dimineața n-a putut să se miște. Dus cu salvarea la spital, a fost operat de urgență. Peritonită cu complicații la ficat. A făcut insuficiență hepatică și, cum mi-a spus chirurgul, l-a lăsat ficatul.

Criza era așteptată a treia-patra zi după ce a fost operat. Însă organismul său robust a luptat din greu și se părea că va birui și de data aceasta. A fost sculat din pat. Plimbat pe coridor. A început să mănînce. Pe obraz au revenit culorile. Doctorul, voios, întreba: „Domnule Bezviconi, cînd o să ne scriți partea a doua a relațiilor româno-ruse”? A venit să-l vadă la spital și Profesorul Pavel, în tratamentul căruia se găsea în ultima vreme, iar Prof[esorul academician Ion] Făgărășanu spunea că arată bine.

Însă a șaptea zi după operație starea lui s-a schimbat brusc. A făcut șocul, care era așteptat și care la un moment dat s-a crezut că n-are să se mai producă. O înrăutățire din care n-a mai revenit. Cred că a înțeles, sau din vorbele personalului de jos a aflat adevărul. Tăcea și răbda. Murea mîndru și curajos, așa cum a trăit.

La 14 iulie am împlinit un an de cînd ne-am mutat în noua noastră locuință [Str. Bujoreni 27, bloc T7, et. I, ap. 15, raionul 16 februarie, București, O.P. 58]. Acuma avem două case și mereu sînt pe drumuri între ele [vechea adresă: Str. Agricultori 93 B, raion 23 august, București].

Ați pomenit de „Medievistica moldovenească”, la care lucra cu atîta pasiune. Cînd se vor tipări opere complete, trebuie să se tipărească și această lucrare. Așa cum este, va aduce mult material nou și inedit.

Am cerut D-lui [A. C.] Stoide lista lucrărilor p[en]t[ru] bibliografia pe care o întocmesc. Vă rog să adăugați și Dvs. la ea ceea ce eventual va lipsi și poate să fie complectat de Dvs.

Tatiana Bezviconi.

 

Prietenia cu istoricul, filologul și probul publicist de origine nemțeană Constantin Turcu (n. 1903, Izvorul Alb – Buhalnița; d. 1980, Iași), ce funcționa din 1942 ca subdirector al Arhivelor Statului, Filiala Iași, data de la începutul anilor ’40 și ulterioarele mărturii epistolare vorbesc nu numai de comuna pasiune pentru studiul istoriei, ci și de evoluțiile biografice ale cercetătorului basarabean, mereu interesat de ecourile cărturarilor ieșeni, prieteni apropiați și ai luminosului arhivar ieșean:

*

Carte poștală.

D[omniei]-Sale D-lui Constantin Turcu, Arhivele Statului, Iași.

Numele și adresa trimițătorului:

  1. Bezviconi. Șepcari, 9, apartam[ent] 17. București I.

 

[Data poștei: București,  9 ian. 1947.

Iași, 16 ian. 1947.]

 

La mulți ani, nene Costache,

Doamnei [Aurora] și D[omniei]-tale.

Și dacă nu m-ai uitat, iată și o rugăminte. La D-ta în curte, la Golia, este o inscripție pentru intestinele lui Potiomkin[1]. Apoi, în biserică e îngropată Maria Obrenovici [2]. Îmi trebuie amîndouă inscripții. Scriu (e aproape gata!) volumul „Scriitori ruși în Moldova și Muntenia”. Ce poți să-mi sfătuiești? Ai ceva inedit sau ceva idei, ca să te trec la nemurire, căci știi că-s foarte corect [în citarea surselor]. Scrii ceva? Ce face Gh. Ung[ureanu, directorul Arhivelor Statului – filial Iași]? S-a întors? Îl citez deseori, deși acum cinci ani, încă, m-a criticat rău de tot. Dar „toate trec”, numai frumoasele sentimente ale D-tale nu le uit și-ți rămîn același prieten.

  1. Bezviconi.

*

[Idem]

[Data poștei: București,  18 mart. 1947.

Iași, 21 mart. 1947]

Iubite Prietene,

Eram tocmai îngrijorat de tăcerea D-tale. Doamnei [Aurora], D[omniei]-tale și prof[esorului Mihai] Costăchescu[3] – omagiile mele și-ți mulțumesc, rămînînd același devotat și la ordine prieten. Soc[ietatea] Genealogică a luat ființă, a scos un număr de revistă și va continua peste… vreme îndelungată. Nu sînt numere; au pierit sub bombardament. Dacă vii, îți povestesc. Public o carte „Pușkin în exil”, iar la tipografie a intrat o lucrare mare: „Călători ruși în Moldova și Muntenia”. Ai ceva? De la Adam și Eva, pînă în preafericitele noastre zile. Nu te deranja să te duci la Eternitatea, căci e greu s-o găsești acolo pe Coana Catargi-Obrenovici. Țineam să am anul exact al morții ei, căci sînt discuții. Că a fost [înmormîntată inițial] la [Biserica Sf.] Spiridon – bine, dar Potiomkin precis a fost la Golia. Spune slavistul [Alexandr] Iațimirski, care a descris-o [inscripția]. Au fost înmormîntate intestinele, iar la [Biserica] Nikolae Gospod – cred – putea să fie o lespede, căci a refăcut-o Potiomkin. Totuși, prof. C[ostăchescu] e cineva și dacă insistă, aș scrie ca… ceva comunicat de D[omnia]-sa. [Biserica Sf.] Nicolae Sărac [care a fost demolată în 1913, din cauza accentuatei degradări] nu știu ce avea comun?? Poate în notiță „Piatra S.N.” e vorba de alte cărți? Încă o dată îți mulțumesc. Ești director? Ce-i cu G. U[ngureanu]? N-a fost gentleman, dar nu-s supărat. Te îmbrățișez,

*

[Idem]

[Data poștei: București,  13 oct. 1947.

Iași, 16 oct. 1947.]

 

Scumpe Coane Costache,

Cu îmbrățișări prietenești și mereu dorind să colaborăm, te rog să trimiți pe cineva (ora 3-4, nu sărbători), ca să-ți ridice un volum de 500 pagini: ”Călători ruși în Moldova și Muntenia”[4]. Vreau să-l adnotezi, căci cunoști multe. Poate o să-l citească și Dl. Costăchescu, cărui nu trimit, căci îi trimite [Constantin C.] Giurescu (ori să-i ceară). Cataloghez manuscrisele rusești de la Academia Română, alcătuind de asemenea o lucrare. Ar fi bine să faceți așa ceva [și] la Iași. Omagii respectuoase Doamnei,

Al  D-tale,

  1. Bezviconi.

*

[Idem]

[Data poștei: Iași, 2 dec. 1947.]

Iubite Coane Costache,

Am predat cumnatului D-tale volumul. Lucrările din trecut cred că le ai („Profiluri…”), iar „Pușkin în exil” cere de la [Librăria Universitară I.] Carabaș (Berthelot, 3), căci ai acolo „prieteni”, iar eu n-am exemplare ca să-ți trimit. Mă interesează criticile și comentariile Dvs. (D-ta, Costăchescu, Ungureanu ș.a.) la ”Călători”. Citez „îndrumătorul” în „Manuscrisele rusești de la Academia Română”. M-ar interesa situația documentelor rusești la Iași (aș nota). Sper să pregătesc ceva despre diplomații români. Aici sînt specialiști pentru epoci diferite, dar doar pentru Muntenia. De-ați preciza cadrul Moldovei… Îmi pare bine că Ungureanu scrie. Îl simpatizez, deși n-a fost „elegant” cu mine și a mai „criticat” etc. Am citit totul atent și-ți mulțumesc,

  1. Bezviconi.

*

[Idem]

[Data poștei: București, 10 ian. 1948.

Iași, 12 ian. 1948.]

Dragă C[u]c[oane] Costache,

Te îmbrățișez pentru scrisoare și cărți. Dacă va dori C[u]c[onul] Mihai [Costăchescu], să trimeată; dar D[umne]zeu să-i dea toate cele bune. E și vina mea, căci nu prea l-am citat, deoarece nu aveam operele lui. Nu era ceva intenționat. Uite, îi fac loc în prefața „Istoriei relațiilor româno-ruse”. Chiar azi l-am adăugat. Merită, căci e o mîndrie munca lui benedictină! Sînt f[oarte] prețioase notele lui despre neamul lui Ștefan [cel Mare] și [Grigore] Ureche. Desigur, ar fi trebuit să am totul ce-a scris. Seara, cînd sînt obosit și plictisit, mă ocup de genealogie, în ea – de șah ori pescuit. Dar fără să fac la infinit spițe, ci specificînd anume legături. Sper în curînd să-ți mai fac și eu ceva daruri [de cărți]. Voi citi tot ce mi-ai trimis – evident, treptat, căci lucrez într-una să-mi cîștig existența. Omagii Doamnei [Aurora] și mulțumesc pentru azi și… mîine[5].

  1. Bezviconi.

 

[1] Grigori Alexandrovici Potiomkin/Potemkin (1739-1791) – prinț rus, înalt demnitar și feldmareșal, favorit al împărătesei Ecaterian a II-a;  viscerele sale  au fost înhumate la Iași.

[2] Elena-Maria Catargiu-Obrenovici (1835-1876) – fostă soție a prințului sîrb Miloș Obrenovici, apoi amantă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda).

[3] Mihai Costăchescu (1884-1953) – istoric și folclorist,editor al unor importante colecții de documente (între care și cele vizînd domniile lui Ștefan cel Mare, Bogdan Voevod și Ștefăniță Voevod) și a unei consistente colecții de poezii populare, incluzînd o frumoasă variantă a Mioriței.

[4] Lucrarea lui Gh. Bezviconi, apărută sub egida Institutului de Istorie Națională din București, 1947.

[5] Aluzie la titlul volumului său memorialistic: Profiluri de ieri și de azi (București, 1943).

Revista indexata EBSCO