Sep 24, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Maria Elena Cușnir, Un pas spre cer, 178 p., editura Opera magna, Iași, 2017. Cuvînt de însoțire semnat de Adrian Dinu Rachieru.

Experiența romanescă a Mariei Elena Cușnir se face remarcată și prin acest nou roman, publicat în 2017 la editura ieșeană Opera Magna, o editură extrem de atentă la cum arată cărțile pe care le editează, prin grija poetului și graficianului Vasilian Doboș. Un pas spre cer este romanul unei tragedii, a unei situații limită în care este implicată, indirect, chiar autoarea. Romanul poate fi definit (şi drept o pledoarie a neîmplinirilor) și, parțial, al unor împliniri efemere, al luptei pentru împlinirea spirituală și materială, alegînd singurătatea din străinătate și aceea a rămînerii solidar cu tine însuți, cu poporul tău și cu toate amintirile de care nu ai cum să te debarasezi. În fond, această dilemă este surprinsă încă din primele pagini ale cărții în dialogul dintre Matei și Nadina, două personalități puternice, ce decid să-și construiască viața în moduri diferite, deși sînt uniți prin iubire. Matei alege să-și împlinească destinul și cariera didactică în străinătate, la un mare Institut, iar Nadina să rămînă în țară, solidară cu poporul său și cu destinul acestuia spunînd: Eu privesc spre viitor aici, printre elevii mei, colegi, studio în bibliotecă, printre amintirile și dezamăgirile mele. Nu voi accepta postura de balast, sau cum vrei tu să o numești – sprijin moral. Aici e adăpostul meu. După o astfel de pledoarie de profund patriotism putem concluziona, alături de autoare, că pentru viitorul țării sînt și oameni care știu și doresc să se sacrifice. Cu mult talent și cu intuiție psihologică, autoarea reușește să evidențieze, în paginile cărții, puternica luptă pe care personajul principal, Matei, o duce spre a-și realiza planurile legate de împlinirea sa profesională și noianul de gînduri care îl copleșesc, ca o adevărată avalanșă. Întîlnirea cu părinții este edificatoare în acest sens. O problemă de sănătate în familia lui Matei schimbă într-un anume sens tot arsenalul de planuri pentru acesta, dîndu-i astfel posibilitatea autoarei să descopere, pentru cititor, cîteva caractere nuanțate, profunde și cu o încărcătură lirică specială. Fibra de poetă autentică a autoarei îi dă această posibilitate. Frămîntările lui Matei dau posibilitatea autoarei acestui roman să facă și o radiografie a societății românești contemporane, cu toate derapajele ei. Întîlnirea lui Matei cu Mihaela, ființa de care încet, încet se apropie aproape fără voie, dar cu o forță nebănuită, îl face să vadă în cu totul alt mod suferința și necazurile umane care sînt mereu atît de aproape de noi. Toate acestea îl fac pe Matei să-și reconsidere și să-și redimensioneze opiniile despre viață și mai ales despre moarte. Romanul Mariei-Elena Cușnir ar fi putut să se intituleze, foarte bine, și Requiem pentru mama, fără a i se diminua cu nimic din valoarea sa. O proză caldă, recuperînd candoarea și decența de modă veche, cu discuții prea protocolare, de parfum retro – spune criticul Adrian Dinu Rachieru în Cuvînt de însoțire la acest roman, cumva neverosimile în aceste vremuri isterice. Ancorînd la himericul mal al identității, poeta Maria – Elena Cușnir, reamintim, rîvnea asceza în palmele cerului. Autoarea este credincioasă unui mesaj stenic, de aflat pretutindeni în scrisul său cu fior poematic: dragostea și lumina ne călăuzesc și ne apără de toate încercările, ne asigură, invitîndu-ne să ne trăim visele. Romanul Un pas spre cer al Mariei – Elena Cușnir constituie o lectură cu un puternic impact emoțional și cu multe tente educative.

 

Toader Titi Roznovanu, Popasuri în memorie, editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017, 148 p. Prefață semnată de Grigore Codrescu și un Text lămuritor, despre autor.

Deosebit de inspirat este titlul acestei cărți scrise de Toader Titi Roznovanu, Popasuri în memorie, pentru că povestirile lui chiar asta fac: adevărate popasuri în memoria timpului, adunînd, cu mult talent, mici întîmplări care altfel ar fi rămas pierdute într-un culcuș al memoriei. Povestitor din stirpea lui Ion Creangă, dar și a lui Mihail Sadoveanu, cu care este megieș și ca loc de naștere, provenind din aceleași zone, Teodor Titi Roznovanu, reclădește, din cioburi de memorie, o lume aflată la limita dispariției, reclădind, de fapt, viața autentică dintr-un sat din Moldova de centru, cu micile și cu marile ei întîmplări. Copilăria cu Vili, povestire cu care se deschide această carte, readuce în fața cititorului o lume considerată demult pierdută, o lume în care personaj principal este chiar autorul, o lume pe care copiii de astăzi nu o mai pot trăi, din varii motive. Legătura dintre oameni și ființele necuvîntătoare din curtea gospodarului de la țară construiește, prin proza lui Toader Titi Roznovanu, o lume încărcată uneori de mister, alteori extrem de concretă și de palpabilă, chiar dacă educația pentru a te integra în această lume, uneori se face și prin metode mai puțin ortodoxe, să nu le numim de-a dreptul coercitive, de către părinții lor, mai ales atunci cînd progeniturile luate cu hîrjoana uită de îndatoririle trasate cu multă strictețe de părinți cînd trebuiau să plece la munca de zi cu zi. Multe isprăvi din această povestire, dar și din celelalte, se aseamănă pînă aproape la a se confunda cu cele din Amintirile marelui nostru înaintaș, Ion Creangă, semn că lumea copilăriei, și lumea a satului în general, nu căpătase prea multe mutații, în anii, peste o sută la număr, de cînd un alt năstrușnic de copil le trăise, cu aceeași intensitate, cu aceeași emoție, dar și cu aceeași bucurie. În Copilăria cu Vili succesiunea întîmplărilor, terminate nu întotdeauna cu felicitări e plină de nostalgie dar și de o firească bucurie pentru că autorul reușește astfel să redevină copil, să-și reactualizeze starea de spirit de care se credea rupt definitiv. Întîmplările, jocurile, micile năzdrăvănii, numite mai plastic, prin această zonă, ghidușii, au aceeași coerență și succesiune ca și cele ale copiilor din Amintirile lui Ion Creangă. Ozana cea frumos curgătoare este, în memoriile lui Teodor Titi Roznovanu, înlocuită cu rîul Moldova, leagăn al scaldelor și al hîrjoanei autorului. Multe dintre locurile unde se derulează amintirile povestite de Toader Titi Roznovanu, îmi sînt foarte cunoscute, așa cum cunoscute îmi sînt și o parte dintre eroii acestor povestiri. Harul narativ al autorului, calmul și logica cu care își rememorează amintirile întăresc pentru cititor convingerea că se află în fața unei cărți scrise cu inima, ba chiar cu colțul inimii, cu multă dibăcie, fără excese lingvistice, chiar dacă unele cuvinte tipice zonei se pot regăsi aici, respectînd multe dintre datinile și obiceiurile din mediul rural al acelor vremuri, obiceiuri și datini, din nefericire pe cale de dispariție, odată cu dispariția, la propriu, a satelor din acea zona dar și din alte zone românești, fenomen atît de dramatic în aceste vremuri. Satele românești încep să devină adevărate muzee de sate în care custozi sînt doar cîțiva bătrîni care se îndărătnicesc să mai trăiască aici. Lumea copiilor fiind tot mai restrînsă, de fapt aproape inexistentă, determină această stare de lucruri. Pozatorul Toader Titi Roznovanu prin aceste povestiri cum ar fi: Copilărie cu Vili, În tabără la Muncelul de Sus (o subtilă radiografie a societății din acei ani, adică anii 6o din secolul trecut), Bătutul nucilor, Soacra cu doi gineri (o proză în care autorul surprinde cu multă finețe trăsături contrarii de caracter a două personaje), Nostalgia revederii, Lume multă, oameni puțini, Recunoștința fratelui și altele, la fel de expresive, cum ar fi Prima iubire sau De… Ignat, reușește să transmită emoție, o emoție în stare primară așa cum este și fiorul primei iubire nevinovate. Ca fiecare rememorare, și acestea scrise de Toader Titi Roznovanu conțin o mare doză de tristețe, demonstrînd că el este un mare sentimental, un participant activ la marile sau micile drame din lumea satului pe care o poartă în suflet indiferent de locul unde viețuiește. Fie că este vorba de un militar ce s-a înecat în Mureș, înmormîntat în satul lor, cu onoruri militare, fie de culesul fragilor, bătutul nucilor, de scăldat, sau de aventura sacrificării porcului de Ignat sau peripețiile de la școala de ghizi, dar și plecarea mamei să se odihnească după atîta trudă, alături de soțul și părinții ei, toate acestea intră în lumea firescului, în lumea vieții și a trecerii de pe un tărîm pe celălalt. Popasuri în memorie evidențiază un prozator cu reale calități de narator al lumii pe care o credeam iremediabil pierdută, a satului românesc. Și totuși…

 

Constantin Marafet, Răzbunarea mierii, editura Rafet, Rîmnicul Sărat, 2018, 270 p.

Deși debutant în proză, și mai ales cu un roman, Răzbunarea mierii, Constantin Marafet reușește încă din primele pagini să convingă cititorul, prezentîndu-i o adevărată lecție de viață. Cei doi frați, personajele principale ale romanului, cu destine diferite pînă la un punct, au aceeași traiectorie a unor drame existențiale. Gheorghe Sultănescu, cu un defect de pronunție, un om cu o educație intelectuală precară este posesorul unui caracter de excepție. A ajuns în pușcărie pentru faptul că șeful de post din comuna sa, un obsedat sexual, încearcă, prin toate mijloacele să o posede pe soția sa. La început este torturat de milițian pentru a afla dacă și unde a ascuns niște aur găsit în una dintre surpările de maluri (fapt real de altfel dar bine ascuns), apoi arestat, condamnat la urgență pentru niște furturi presupuse (pe care le săvîrșise de fapt un acolit al șefului de post) și pentru opunere la arestare. Fratele acestuia, Petru Sultănescu, avocat de mare notorietate în București este condamnat pe motiv de apartenență la un partid oponent partidului comunist, luînd atitudine la alegerile trucate din 1946. Aflînd, la timp, despre condamnarea ce urma să o săvîrșească, își face o ascunzătoare în podul casei, chiar sub ochii urmăritorilor și timp de 17 ani locuiește acolo pînă la amnistia generală din 1964 a tuturor deținuților politici. Există în romanul Răzbunarea mierii multe scene de un real dramatism, dar și de autentic curaj, scene care fac în așa fel ca acțiunea să aibă un dinamism aparte. Destinul nefast al celor doi frați este urmat și de fiul lui Gheorghe, Radu, care, student în ultimul an la facultatea de drept, este exmatriculat fiind și el considerat dușman al poporului. Destinele membrilor unei familii se contopesc sporind dramatismul unor vieți distruse în timp ce la radio se cîntă: Sculați voi oropsiți ai vieții,/ Voi osîndiți ai vieții sus! Îndemn care poate fi luat drept o parodie a vieții reale, a patimilor la care erau supuse nenumărate familii. Și în timp ce străzile răsunau de cîntece patriotice, soția lui Gheorghe, cel ucis în închisoare, primește două scrisori care urmau să-i sporească și mai mult drama. În una este anunțată de moartea soțului și în cea de a doua exmatricularea din facultate a fiului ei, Radu. Răzbunarea mierii este un roman cu un puternic impact social și moral asupra cititorului care, poate că doar din povestirile părinților și mai ales ale bunicilor a auzit despre dramele imense din acea perioadă de tristă amintire. Constantin Marafet reușește prin acest roman să reîmprospăteze memoria aducînd în prim plan suferințele unui popor ce a trebuit să ispășească pedepse pentru vini necunoscute și să fie sacrificat de hoarde de nulități. Nu voi spune nimic despre titlul romanului cel care are o anume cheie în conținut, anume pentru a lăsa cititorului posibilitatea de a descoperi această enigmă.

 

Lucia Pătrașcu, Dansul cărților, editura PIM, 2018, 210 p.

În lumea literară brăileană, și nu numai, Lucia Pătrașcu este cunoscută ca poetă, epigramistă, dar și în calitate de comentator al cărților publicate de confrați. Adunîndu-și o parte dintre comentariile asupra cărților citite, în cartea Dansul cărților, Lucia Pătrașcu, încearcă și chiar reușește să fixeze niște repere temeinice, chiar dacă unele comentarii sînt, așa cum spune autoarea, subiective, pentru că apropierea de textul respectiv (al cărților citite) se datorează unor relații cu autorii respectivi. Ea chiar spune: Pe unii scriitori i-am cunoscut direct, însă pe alții, nu. Această modalitate de a scrie note de lectură, în fond subtile comentarii, constituie un bun exercițiu critic, dar și o bună posibilitate de incitare a cititorului spre lectură. Cele 35 de comentarii, cît cuprinde cartea doamnei Lucia Pătrașcu, sînt ordonate în paginile cărții, în ordine alfabetică, după numele fiecărui autor, asta făcînd să dispară orgoliile infinite ale scriitorilor, și are atașată și prima copertă a cărții comentate. Despre cartea lui Dumitru Anghel, Note de lector, autoarea spune că ar fi ca o carte de învățătură pentru cei care vor dori să cunoască personalitatea unor autori contemporani, titlurile cărților publicare și maniera în care aceștia înțeleg să facă literatură. Dumitru Anghel este recunoscut drept un atent comentator al cărților autorilor de literatură din zona Brăila Galați, dar și ale celor din alte zone, făcînd analize pertinente și la obiect, dînd adevărate diagnostice despre evoluția fiecărui autor comentat. O altă carte supusă atenției cititorului este aceea a criticului literar Mioara Bahna, de astă dată cu o carte de impresii de călătorie, o carte extrem de documentată și de bine scrisă, Dublin – miracolul normalității. Lucia Pătrașcu o consideră drept o carte foarte folositoare, ce întregește imaginea despre acest loc geografic, îmbogățindu-i cu noi date și pe cei care mai știu cîte ceva despre această lume anglo-saxonă. Un adevărat dans de idei despre cărți este acest op al Luciei Pătrașcu și chiar aproape o reală istorie literară a scrisului brăilean, în primul rînd. Sunt comentaţi autori precum: Valentina Balaban, Lică Barbu, Jenică Chiriac, Mihai Chirsanov, Petre Crăciun, Georgeta Damian, Mihai Dinu, Al. Ene, Vasile Mandric, Paul Steropol și, desigur, Dumitru Anghel. Apar în carte și comentarii asupra unor cărți ale autorilor din alte zone geografice, și de aceea interesul pentru lectura acestei cărți, Dansul cărților, semnată de Lucia Pătrașcu, poate fi și mai mare. Voi cita doar cîteva dintre numele de autori comentați aici, cum ar fi: Ștefania Oproescu (Focșani), Petre Rău(Galați), Vasile Ponea (Tg. Jiu), Ion Dichiseanu (București), Emilian Marcu (Iași) etc. Acesta este un nou volum în care apar părerile mele de cititor referitoare la creațiile unor confrați condeieri… Consider că această zăbavă ar fi utilă pentru cititor – spune autoarea pe coperta a patra a acestei cărți. De remarcat este modestia, discreția și bunul simț cu care se prezintă în fața cititorului autoarea Lucia Pătrașcu.

 

Mioara Pop, Dimineață pentru toți, editura Princeps Multimedia, Iași, 2018. 118 p. Cu o prefață semnată de Daniel Corbu.

După ce a publicat la editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, volumul de proze scurte Casa cu pisică la fereastră, iată că de această dată Mioara Pop publică la editura Princeps Multimedia romanul Dimineață pentru toți. Deși romanul este încărcat de frămîntări, nu totdeauna optimiste, totuși, încă din titlu se poate descifra tonul optimist și ideea că speranța este ultima care moare, chiar și cînd este vorba despre fatalitatea care pîndește la fiecare colț într-un spital. În fond, acțiunea romanului este una ce se desfășoară, aproape liniar, într-un spațiu concentraționar, auster, încărcat de spaime și de îndoieli, unde oamenii își rememorează întîmplări din viață, cu nonșalanță, ca și cum ar săvîrși ritualul unui inventar sau realizarea unor bilanțuri asupra a tot ce au făcut pînă atunci. Scris la persoana întîi, tonul romanului este adeseori confesiv, contemplativ, uneori dramatic, cu multe trimiteri la natura înconjurătoare dar și la natura umană. Personajele sînt destul de puține dar și acestea, cîte sînt, sînt episodice, adeseori chiar statice pentru că personajul principal, femeia internată în spital, este dominată de foarte multe întrebări personale, de trăiri în trecut, cu rememorări puternice. Acțiunea de fapt se compune din mai multe povestiri ale celorlalte paciente și celorlalţi pacienți cu care eroina romanului intră în contact. Sînt cîteva scene memorabile în acest roman și în mod special povestea cu fiul care, sătul de conflictele dintre cei doi părinți ai săi, se decide să-l ducă pe tatăl său undeva departe și să-l abandoneze. Cînd oprește calul după o lungă călătorie, considerînd că a ajuns suficient de departe și că poate să-și abandoneze părintele fără teama că acesta s-ar mai întoarce acasă i se adresează tatălui că au ajuns la capătul călătoriei și că trebuie să coboare. Tatăl îi spune că nu acesta e capătul drumului, ci acolo departe în zare pe vîrful muntelui. Acolo să mă duci. Fiul se supune și își duce tatăl în locul arătat. Cînd ajung acolo sus tatăl îi spune: Te-am rugat să mă aduci aici pentru că tot aici l-am lăsat și eu pe tatăl meu în urmă cu vreo douăzeci de ani. Și îi mai spuse: Să știi că în viață nimic nu rămîne neplătit. Sigur că asemenea întîmplări moralizatoare sînt destule în romanul Mioarei Pop. Privit în totalitatea sa, romanul Mioarei Pop, spune Daniel Corbu, este o frescă socială, o secvență din realitatea românească de astăzi, descrisă în detalii semnificative de un adevărat cronicar al procesului de degradare și al speranței de salvare. Cînd ești în spital, scrie autoarea, ți se pare că lumea asta mare e acolo ca și tine. De altfel, aproape fiecare pagină cuprinde reflexii despre viață, moarte, ființare în lume. Impactul cel mai puternic îl are eroina romanului cu memoria sa, cu frica sa de necunoscut, cu amintirile sale, mai ales cele despre mamă pe care o evocă mereu, și, puțin despre fiicele ei. Dimineață pentru fiecare este o carte moralizatoare, plină de învățăminte despre viața la limită.

 

Mircea Țîmpău, Teme pentru acasă, editura Opera Magna, Iași, 2018, 78p. Cu o prefață de Valentin Talpalaru.

Cunoscut, mai ales pentru ideile sale năstrușnice, ieșite din tiparele unei normalități banale, inventatorul de unguente tămăduire bruscă a unor dureri de natură reumatică (pot depune mărturie din propria experiență pentru aceste efecte), Mircea Țîmpău cu greu ar fi putut fi suspectat că scrie poezie. Și totuși. El a publicat în ultima vreme cel puțin 4 volume, destul de interesante, semn că predispoziția lui pentru poezie este din vechime. De altfel despre poezia s-a s-au exprimat, cu diferite ocazii, printre alții criticul literar Constantin Dram, poetul Horia Zilieru, poetul Valentin Talpalaru, poetul Liviu Apetroaiei, poetul Marius Chelaru etc. Nu punem în discuție aici celelalte volume ale sale, ci vom comenta, succint, cartea Teme pentru acasă, care este un volum destul de incitant. Ajuns la o vîrstă matură, Mircea Țîmpău este preocupat în poeziile din acest nou volum al său, în primul rînd de atitudinea socială, ca mod de revoltă asupra multor neîmpliniri și rele, ce au loc în această societate. Unele dintre poemele sale au trimitere la sentimentele autorului față de mamă, cu vădite accente de religiozitate, cum mi se pare și firesc, iar altele, la fel de firesc, sînt cu trimiteri la latura erotică. Cum poate fi/ cînd ai numai tăcerea/ pe care o visezi/ în plin vacarm? se întreabă Mircea Țîmpău în poemul Tăcere cu care se deschide cartea. Omul folosește în loc de diapazon/ o armă care dă tonul/ tăcerii mai spune el în același poem. Iată cît de grav și de revoltat este poetul cînd vorbește despre tăcerea tuturor celor/ de care nu poți fugi. Să ne întoarcem la lacrima din ochiul/ mamei/ acolo, lîngă Dumnezeu,/ lîngă floarea de la picioarele Lui, ne îndeamnă el, cu un acut sentiment al tragicului. Și ce poate fi mai sincer și mai curat decît sfatul, rostit prin poezie, să ne întoarcem la lacrima din ochiul mamei? Sau tandrețea degajată fără mari eforturi ca în poemul Ai grijă de tine, în care spune: Doamne, nu cuvintele,/ ci cîntecul lor,/ dragostea lor o vreau: Ai grijă de tine. În apa dragostei față de mamă adesea ne putem spăla amintirile, într-o dimineață de duminică fără de anotimp, să scoatem, curate, la uscat, cuvintele mamei: Ai grijă de tine. Despre cîntecul cuvintelor vorbește Mircea Țîmpău în poemele din această carte a sa, despre întoarcerea la cele mai curate și profunde sentimente. Surprinzător de tandre, ca într-un soi de romanț medieval, versurile de dragoste au ceva din incantația dureros melancolică a unui truver: Pe scena trupului tău/ am rostit monologul dureros/ al iubirii,/ Sînii tăi faruri/ mă orbeau/ Nici un leac nu le opera lumina./ Poate doar un ghiocel/ pe care îl așezam umil/ peste ei. (Scena) – spune, în postfața la această carte, poetul Valentin Talpalaru.

Revista indexata EBSCO