Sep 24, 2018

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Dramaturgia ca literatură

 

Poetul Ştefan Amariţei tipăreşte din cînd în cînd, la intervale de el ştiute, cărţi cu piese de teatru; acum, în urmă, adună în Patimile lui Sisif (Editura Timpul, 2018) pa­tru texte dramaturgice, Goethe la Weimar, O moarte neanunţată, “Avant de mourir” şi Patimile lui Sisif. Cu titluri (aproape) eseistice, dramaturgia lui Ştefan Amariţei e, înainte de toate, literatură şi meditaţie filosofică, ascunde gîndul şi, poate, visul la seara pre­mierei pe scena unui teatru pentru că, iată, piesele sale sînt, mai degrabă, experimente literare şi filosofice, caută demersul hermeneutic şi nu rîsul sau lacrima, impactul emoţional pe care mizează, în primul rînd, spectacolul teatral. Textele au, fireşte, o structură dramatică evidentă, coerentă, bine construită pînă în detaliile sale, dar cum să pună în scenă un regizor şi care e publicul „larg” al unor piese care au ca protagonişti figuri proteice ale culturii (Goe­the, Einstein, Dante), personaje celebre (Raskolnikov, Mefistofel, Cleopatra) ori figuri mitologice (Sisif, Cerber, Belzebut)? În Goethe la Weimar, Ştefan Amariţei asumă o formulă ingenioasă, poate şi amuzantă, dacă tema nu ar fi una filosofică: „În camera de lucru a lui J.W.Goethe, în secolul XVIII sau oricare alt secol”, participă la un fel de casting, vin în vizită, destul de agitaţi, Einstein, Dante şi Raskolnikov pentru a revendica rolul lui Mefistofel din Faust. Fiecare are argumente destul de solide şi încearcă să-l îndu­plece pe Goethe, vorbindu-i „ca de la geniu la geniu”; Einstein, du­pă ce face o analiză critică a operei lui Goethe, într-un demers hermeneutic demn de luat în seamă („Diavolul nu există, neexistînd nu aţi avut un model de inspiraţie. L-aţi croit puţin la voia întîmplării, l-aţi transformat într-un colaborator al omului. În opera dum­neavoastră, personajul negativ este Faust, nu Mefistofel, pentru că el greşeşte în mod diabolic, se lasă mereu ispitit, inadmisibil pen­tru un om de ştiinţă, indiferent în ce secol ar trăi el”), fizicia­nul secolului XX, creatorul bombei atomice crede, cu toată convinge­rea, că rolul din Faust i se cuvine: „Datorită mie, descoperirilor mele, s-a creat o armă de distrugere în masă, o armă perfectă. Ce vreţi mai mult? Îl aveţi în faţă pe însuşi Diavolul!”. Nici Dante nu duce lipsă de argumente; a creat Infernul şi a scris celebrele fraze „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi aici” şi „Viaţa este o cursă spre moarte”, care nu pot fi spuse decît de Belzebut însuşi şi decide să-şi semneze cartea cu acest nume: „Aceste maxime nu pu­teau fi spuse decît de Belzebut. El le înţelege cel mai bine. El a pătruns în esenţa lor, în esenţa a ceea ce înseamnă iadul… Gîndiţi-vă apoi la scenele pline de groază, infernale, din această parte a cărţii mele. Cine le putea scrie, vă întreb? Cine? Eu, Belzebut. De acum aşa îmi voi semna cartea”. În sfîrşit, Raskolnikov, „ cu nervii la pămînt”, îşi revendică, furios, locul său: „Locul este al meu, eu am comis cea mai abominabilă crimă. Eu am ucis cu sînge rece, pe la spate, o bătrînă neputincioasă. Eu i-am despicat capul cu secu­rea. Ce vreţi mai mult? Cine mă poate ierta pe mine? Nimeni, nimeni! Niciodată!…”. Felul în care „candidaţii” îşi susţin „rolul” are miez dramatic datorită, mai ales, replicilor în cascadă, dar „regizorul” Goethe le refuză scenariile, îl concediază şi pe Mefistofel al său pentru că, după aceste întîlniri, îşi dă seama că este „prea mic pentru Satan, neînsemnat”, urmînd să înceapă cu personaje­le sale un alt joc pentru un alt Faust.

După un text care dramatizează un fapt divers – cineva ucide un căţel şi e cercetat de Societatea pentru Protecţia Animalelor, într-o anchetă ce se apropie de teatrul absurdului, în O moarte neanunţată –, Şte­fan Amariţei scrie piesa-pivot a cărţii în „Avant de mourir”, un experiment literar-filosofic foarte interesant, în fapt, un ospăţ existenţialist; mai întîi, spaţiul „de joc”, asemeni celui din piesa Uşi închise (Huis clos) a lui Jean Paul Sartre: „Acţiunea se petrece într-o încăpere asemănătoare cu o sală de aşteptare. În stînga, câ­teva scaune. În dreapta, trei monitoare. Pe o măsuţă se află un telefon. În colţ, un dulap tip bibliotecă de cameră”. În această în­căpere, cu uşi închise/păzite de un Bodyguard, cele trei personaje – Matei, Teodora şi Olimpia, de 27, 25 şi 35 de ani, oameni încă ti­neri, aşadar –, ajunse dincolo în urma unor accidente sau boli (gripă aviară, explozia unei centrale termice de apartament, un accident de maşină), încearcă zadarnic să comunice, într-o cameră unde se află o oglindă care „străluceşte fără rost” şi în care „nu se vede nimic”: aceşti oameni vorbesc dar nu comunică, lipsindu-le oglinda, fiecare trebuie să se vadă în Celălalt („Ceea ce mă scoate din sărite e că nu mă văd, nu ştiu cum arăt, cît de elegantă sînt, dacă mă asortez cu locul ăsta”, zice Olimpia): Celălalt, însă e călăul („trebuie să devenim fiecare călăul celuilalt”, spune Matei), e capcana fiinţei („E clar, sîntem prinşi, fiecare din noi e o cap­cană pentru el însuşi şi pentru ceilalţi”), personajele angajîndu-se într-un „joc perfid, diabolic”, într-o confruntare cu alteritatea despre care vorbea Sartre în Fiinţa şi Neantul:      „l’enfer c’est les autres”, spunea filosoful existenţialist francez, „iată capcana”: eu sînt”, strigă personajul lui Ştefan Amariţei: iadul adevărat poate fi o cameră cu uşile închise, unde sînt aduşi oameni pentru a se înţelege.

În aceeaşi grilă existenţialistă, mai aproape, poate, de Albert Camus, cel din Mitul lui Sisif, dar şi de teatrul ionescian, scrie Ştefan Amariţei cel de-al patrulea text dramaturgic, Patimile lui Sisif; purgatoriul se mută pe pămînt, apar personaje mitologice în deriziune: Cerber rupe bilete la in­trarea în teatru, Belzebut e „sleit de puteri” şi îl roagă pe Sisif să-i dea din „umbra lui luminoasă” pentru a se întrema, Sisif însu­şi vine aici pentru o mică vacanţă: „Sisif îşi dorise o mică vacan­ţă pe Pămînt. Tartorul îi aprobă cererea (se va vedea mai tîrziu de ce) încît părăsi cu nostalgie bolovanul şi colina, urcă treptele reci şi întunecoase ale Infernului şi ieşi la lumina Soarelui prin gura peşterii de pe Muntele cel înalt. După cîteva peripeţii prin oraş (precum cele două palme primite de la Preşedintele ţării, pe stradă, pentru că se apropiase prea mult de el din pură curiozitate), Sisif se îndreptă cu paşi fragezi şi vioi spre esplanada Teatrului Naţional. Privi cu interes frontispiciul edificiu­lui, îşi făcu loc cu coatele printre persoane necunoscute şi se apropie indiscret de uşa masivă de la intrare. Multă lume se înghe­suia înăuntru. Unii zîmbeau, alţii erau foarte serioşi”. Aceasta es­te povestea piesei de teatru care spune, în fapt, istoria confruntă­rii fiinţei cu neantul şi cu alteritatea: „Conştiinţa nu-ţi aparţi­ne. Şi dacă nu-ţi aparţine, înseamnă că aparţine aproapelui tău”, spune Belzebut. Altfel, aici şi în mitologie, în teatrul lui Ştefan Amariţei şi în eseul lui Camus, se scrie, în fond, viaţa in­dividului, în raportul de tensiune cu Celălalt – călăul, capcana – , dar şi aceea a umanităţii înseşi: colina, munca şi bolovanul.

Dramaturgia lui Ştefan Amariţei e de citit. Poate, într-o seară, cine ştie?, vom fi invitaţi şi la o premieră, într-un teatru, la o întîlnire cu Cerber, Sisif, Goethe, Einstein, Dante, Raskolnikov, Cleopatra, Pink-Floyd..

Revista indexata EBSCO