Sep 24, 2018

Posted by in Varia

Ioana COSTA – Zeița care s-a născut înarmată

 

Mihail-George Hâncu, Lupta cu Haosul. Terminologia cosmogoniilor presocratice, prefaţă de Liviu Franga (Despre gândirea structurantă a vechilor greci şi ecourile ei post-Antichitate), colecţia Nova Studia Classica, Nova series, IV, 2017, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2018.

 

Lupta cu Haosul este – acum mai mult ca oricînd – un titlu irezistibil. Subtitlul ne aduce cu picioarele pe pămînt, pe terenul solid al cercetării filologico-mitologice, într-un cadru precis definit (cel presocratic), dar cu deschideri (pe cît de aşteptate, tot pe atît de incitante) spre indo-europenistică.

Mitologia comparată indo-europeană este pandantul mirific al lingvisticii comparate indo-europene. Indo-europenistica apăruse treptat, într-o succesiune de observaţii spontane, intuiţii lexicale, cercetări de pionierat, făcuse paşi înainte şi salturi îndărăt, primindu-şi legitimitatea abia în 1786, odată cu celebra conferinţă ţinută, la Calcutta, de Sir William Jones. Nu am fi amintit acum acest nume venerabil şi venerat de indo-europenişti, dacă nu ar fi legat în egală măsură de o ratare în domeniul mitologiei comparate. Intrînd în contact cu politeismul viu din lumea indiană, William Jones percepe numeroase puncte de contact între religia hindusă şi cele greacă şi romană şi face eroarea (firească, probabil, în acest stadiu fraged) de a amalgama datele greceşti şi romane şi de a le pune pe acelaşi plan cronologic. Entuziasmul începuturilor indo-europenisticii a culminat, după aproape un secol (1868), cu fabula lui August Schleicher, cel care credea (fără a fi contrazis de contemporanii săi şi, o vreme, nici de generaţiile următoare) că limba originară, indo-europeana – id est, în terminologia actuală, proto-indo-europeana – poate fi „reconstituită”. Optimismul avea să mai dureze pînă în primele decenii ale secolului al XX-lea, cînd descifrarea limbilor percepute acum ca „ne-brugmanniene” a pus în faţa lingviştilor o oglindă mai puţin limpede, dar mai apropiată de putinţa cunoaşterii.

Înregimentarea indo-europenisticii sub stindardul reconstrucţiei lingvistice a alimentat o vreme această disciplină, aflată la vîrsta primei tinereţi Cu timpul, certitudinilor le-au luat locul îndoielile. Doar două exemple elocvente. Faimoasele argumente provenite din vocabularul florei şi faunei („somonul” şi „fagul”, considerate proprii spaţiului originar indo-european, aşa-numita „patrie comună”) au fost calibrate în sensul absenţei unei identităţi obligatorii între cuvînt şi realitate, aşa cum o demonstrează, printre altele, termenul englezesc robin (măcăleandru), folosit de colonişti pentru a numi o pasăre asemănătoare din Lumea Nouă: sturzul. Şi mai şocantă este etimologia comună a doi termeni sacri indo-iranici: indianul deva şi iranicul daeva, indicînd o divinitate preponderent benefică şi, respectiv, una malefică, pentru că într-o lume a conflictelor interumane zeul unora este demonul celorlalţi.

Cu acest ultim exemplu, ne-am apropiat de spaţiul în care autorul volumului de faţă, Lupta cu Haosul, evoluează cu prudenţă, dar şi cu siguranţă. Cosmogoniile sînt o prezenţă constantă a reprezentărilor mitologice. Sînt, nu mai puţin, de o diversitate paralizantă. Asemănările, atunci cînd există, pot descinde din universalia, fără a semnifica o inovaţie comună (indiciul necesar al „înrudirii”, al identităţii într-o epocă în care limbile/culturile cercetate formau o unitate nediferenţiată). Mitologia comparată este abordată de tînărul autor cu instrumentele solide ale lingvisticii comparate. Şi cu precizia dobîndită în ani lungi de cercetare intensă, care ţinteşte exhaustivul şi completitudinea. Între autorii inventariaţi în detaliu, cel mai relevant – pentru tema aleasă, dar şi prin statutul rar de autor antic care a beneficiat de o bună transmitere a textului – este Hesiod, cu Teogonia sa. Termenii care pot fi puşi în legătură cu cosmogonia sînt, la rîndul lor, inventariaţi prin fişe precise, sînt prezentaţi şi disecaţi în context. Acesta putea fi momentul în care autorul era în primejdia de a se lăsa prins de fascinaţia propriei sale cercetări. Nu s-a întîmplat aşa: analiza termenului chaos este exemplară prin rigoarea cu care este condusă cercetarea şi sînt formulate ipotezele proprii, în raport cu bibliografia de specialitate. Indo-europenistica este folosită prudent, pentru a contura un cadru plauzibil. Ultimele capitole ale acestei monografii despre Haos desenează parcursuri care reprezintă teme în sine: perspectiva iudeo-creştină, sfinţii militari, ecouri folclorice.

Atena, fiica preferată a lui Zeus, se născuse (într-o variantă a mitului) matură şi înarmată. Este o imagine care ne apare spontan în faţa ochilor răsfoind acest volum de debut, riguros ca o teză de doctorat, închegat ca o construcţie trainică, destins ca o lectură de vacanţă.

 

Revista indexata EBSCO