Sep 24, 2018

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Noaptea contemplației purificatoare

 

Juan de Yepes y Alvarez (1542-1591), sf. Ioan al Crucii, este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi spanioli, prezent în toate marile dicţionare şi enciclopedii teologice şi filosofice. Născut într-o familie săracă, orfan de tată din primele sale luni, Juan a fost încredinţat de mamă unui centru de copii la Medina del Campo, unde timpuriu şi-a arătat înclinaţiile spre artizanat. Tînărul Juan a dovedit nu numai înclinaţie spre artizanat, ci şi o extraordinară sensibilitate religioasă şi artistică, remarcate de un binefăcător înstărit care a hotărît să-l trimită la studii la iezuiţii din Medina del Campo, unde va primi o serioasă instrucţie clasică, înainte de a intra în ordinul carmelitan, în 1563, după obiceiul vremii, luîndu-şi numele de Juan de Santo Matia. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, în 1567 fiind hirotonisit preot. După ce o întîlneşte pe Theresa de Avila, Juan de Santo Matia începe o asiduă muncă de reformare a ordinului carmelitan, în anul 1568 fondînd prima mănăstire a Ordinului Carmelitanilor Desculţi, la Duruelo, în ţinutul Avila, apoi la Alcala, ceea ce a stîrnit furia celor care nu-i acceptau reformele, adversari care l-au încarcerat la sfîrşitul anului 1577. Nouă luni mai tîrziu evadează şi devine rector al colegiului din Baeza, apoi vicar provincial al Andaluziei, pentru ca în 1588 să fondeze o nouă mănăstire la Avila. În anul 1591, Doria, un provincial ostil reformelor sale, îl revocă, redevenind simplu călugăr la Penuela, unde avea să moară la sfîrşitul lui 1591. Doi ani mai tîrziu, rămăşiţele sale părinteşti sînt mutate la Segovia. În 1675 este beatificat, canonizat în 1726, proclamat Doctor al Bisericii în 1926. Prima ediţie a scrierilor lui Ioan al Crucii a apărut în 1618, în Alcada  de Henares, fiind reeditată un an mai tîrziu la Barcelona. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: La subida del Monte Carmel, Cantico espiritual şi En una noche oscura. Aceasta din urmă de puţin timp cunoaşte şi versiunea în limba română: Noaptea întunecată, ediţie îngrijită de Ordinul Carmelitanilor Desculţi din România, traducere de Ricarda Maria Terschak, introducere de Eulogio Pacho, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Spiritualitate creştină” şi Editura Carmelitană, 2018, 228 p.

Opera sa umanistă şi mistică, itinerariul său mistic, stilul literar exemplar, proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, îl consacră pe Ioan al Crucii ca referinţă majoră a misticii şi spiritualităţii creştine. În cadrul operei literare a misticului spaniol de mai mare apreciere s-a bucurat opera poetică (Flacără de dragoste, Cînt spiritual, Într-o noapte întunecată) decît cea în proză, primei atribuindu-i-se o funcţie hermeneutică. Toţi comentatorii operei lui Ioan al Crucii fac o apropiere între Urcarea Muntelui Carmel şi Noaptea întunecată, amîndouă debutînd cu cîte un poem urmat de un amplu comentariu asupra itinerariului mistic, asupra purtării „sufletului pe drumul spiritual, ca să ajungă la uniunea perfectă de iubire cu Dumnezeu”. Ioan al Crucii nu a scris o carte cu titlul Noaptea întunecată, dar primul vers al poemului este „În noaptea întunecată”; simbolul nopţii este cheia modului de gîndire şi este legat de experienţa mistică a lui Ioan al Crucii în noaptea întunecată a simţurilor şi noaptea întunecată a spiritului. Sînt stările de intensă, de dramatică trăire ale celui care vrea să se elibereze de propria natură senzuală pentru a se cufunda în natura spirituală. Poemul şi comentariile au fost rostite „de către un suflet care a atins starea de desăvîrşire, adică unirea întru dragoste cu Dumnezeu. El a trecut prin dura osteneală şi prin toate celelalte suferinţe şi cazne, pe care le aduce cu sine calea îngustă care duce la viaţa veşnică”.

Noaptea întunecată a simţurilor este cea în care sufletul este scos de Dumnezeu din stadiul începătorilor, se desprinde de meditaţia discursivă, de dorinţe trufaşe, renunţă la avariţia spirituală, la imperfecţiuni cum ar fi necurăţirea, mînia, lenea spirituală, invidia. „Această Noapte, despre care spuneam că este contemplaţia, creează în oamenii spiritului două feluri de tenebre sau purificări, corespunzătoare cu cele două părţi ale omului, cea senzitivă şi cea spirituală”, atenţionează Ioan al Crucii. Prima noapte este amară şi teribilă, în vreme ce a doua este mai îngrozitoare şi înspăimîntătoare. Misticul spaniol descrie în termeni clari procesul prin care are loc purificarea simţurilor, îndepărtarea de meditaţia discursivă şi gîndirea cercetătoare, sufletul optînd pentru calm şi linişte, „căci contemplaţia nu este altceva decît o înrîurire tainică, paşnică şi iubitoare a lui Dumnezeu care, dacă nu este împiedicată, înflăcărează sufletul cu duhul iubirii”. Eliberarea sufletului de partea sa senzitivă aminteşte de cele opt păcate capitale, despre care scriau în vechime Antonie sau Evagrie Ponticul. Se spune că un calugăr retras în pustiu, văzînd că nu este vizitat de demoni a fost cuprins de deznădejde. A încetat să se mai roage Domnului şi a început să se roage demonilor, care s-au năpustit asupra călugărului spre bucuria sa. Știa că  era acceptat în oastea Domnului. Diferenţa între deşert şi lume este că în primul caz sînt atacaţi solitarii doar prin gînduri, în vreme ce în al doilea caz, oamenii sînt atacaţi prin intermediari, fie lucruri, oameni sau conformisme. Noaptea simţurilor şi purificarea poftelor aduce fericire pentru suflet, pentru că eliberat de patimi şi dorinţe, cel chemat va primi în chip miraculos, de la Dumnezeu, luminile Înţelepciunii sale. „După ce sufletul s-a lepădat în întregime de dorinţele şi de gustul simţit al tuturor celor create, atît demonul, cît şi lumea şi senzualitatea nu mai dispun de arme şi nici de putere de a se împotrivi spiritului”, scrie misticul carmelitan.

Noaptea întunecată a spiritului este cea în care sufletul păşeşte pe calea celor divine cu mai multă libertate si mulţumire, dar cu vigilenţă pentru că „spiritul mai este încă însemnat de petele omului vechi”, iar acele pete trebuie îndepărtate „cu săpunul şi leşia purificării nopţii”.  Pe de altă parte, drumul este anevoios, demonul trezeşte în suflet viziuni vane şi false profeţii. Noaptea întunecată este cea care purifică şi reînnoieşte omul cel vechi, „este o înrîurire a lui Dumnezeu în suflet, pe care îl purifică de neştiinţă şi de greşelile obişnuite atît naturale cît şi spirituale”. Suferinţele şi chinurile prin care trece sufletul îl dezbracă de simţămintele obişnuite, spre a-l îndumnezei. Pentru a se uni cu lumina înalt divină, mintea trebuie „purificată şi nimicită la nivelul înţelegerii sale naturale, aşezată în beznă cu ajutorul contemplaţiei întunecate”. Deşi păşeşte prin beznă, sufletul este în siguranţă, calea suferinţei fiind mai sigură decît cea a plăcerii, pentru că „noaptea contemplaţiei absoarbe şi cufundă sufletul atît de mult în sine, îl aduce atît de aproape de Dumnezeu, încît îl apără şi îl eliberează de tot ceea ce nu este Dumnezeu”. În contemplaţia tainică sufletul este mai întîi cuprins de temeri în bezna în care înţelepciunea îl purifică, în care contemplaţia îl cufundă în abisul misterios, într-o singurătate profundă unde este despărţit de orice creatură umană; în acest abis „sufletul se ridică, creşte şi se hrăneşte din înseşi izvoarele ştiinţei iubirii”. Ioan al Crucii vorbeşte despre înţelepciunea ascunsă ca despre o scară care este o ştiinţă a iubirii, o percepere iubitoare a lui Dumnezeu; ideea de scară aminteşte de Scara Raiului, a lui Ioan Scărarul. Scara ale cărei trepte nu pot fi cunoscute pe cale naturală are zece trepte sau grade de iubire, ultima fiind cea care face „ca sufletul să se asimileze în întregime lui Dumnezeu prin viziunea clară a Divinităţii”.

Noaptea întunecată nu este numai o scriere mistică al cărei scop este redarea experienţei sublime a plenitudinii inefabile a unirii cu Dumnezeu, dar este şi o exemplară creaţie literară, scrisă într-un stil agreabil, presărat cu numeroase exprimări aparent contrastante: rază a întunericului, pace nedesăvîrşită, anxietate a iubirii, lumina întunecoasă. Experienţa mistică a lui Ioan al Crucii, ca şi cele ale lui Johannes Tauler, Meister Eckhart şi J. Van Ruysbroek, se întemeiază pe o dialectică între nimic şi totul. Nici o cunoaştere umană nu apropie sufletul de Dumnezeu, această apropiere este posibilă doar urmînd itinerariul introversiunii şi al contemplării, iar în descrierea lui, Ioan al Crucii este un „logician al misticismului”.

Eliberat de imaginile şi percepţiile naturale, fără a se mai sprijini pe iluminări lăuntrice, pe călăuze din afară, sufletul păşeşte cu siguranţă „În noaptea întunecată,/ cu spaime, de iubire înflăcărată,/ o, soartă fericită!/ ieşit-am, neştiută,/ cu pacea coborîtă-n casa mea.”

Revista indexata EBSCO