Sep 24, 2018

Posted by in MOZAIC

Florin CRÎȘMĂREANU – Secolul al VII-lea bizantin: oameni și sfinți

 

Patriarhul și martirul – Ioan cel Milostiv și Anastasie Persanul, Dosare hagiografice traduse și comentate de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2018, 424 p.

 

Acum mai bine de un secol, mai exact în 1915, savantul rus S.L. Epifanovici afirma că „încă n-a sosit vremea dovedirii importanţei istorico-literare a Sfîntului Maxim”[1]. Şaptezeci de ani mai tîrziu, un alt strălucit exeget al operei maximiene, M. Doucet, aprecia că „l’«heure» de Maxime viendra”[2]. Într-adevăr, în ultimii ani se face vizibil din mai multe perspective interesul pentru viaţa şi opera Sfîntului mărturisitor: s-au publicat ediţii critice ale scrierilor sale, opera sa este tradusă în limbile vernaculare; se scriu monografii despre temele fundamentale ale învăţăturii sale; se organizează cel puţin odată pe an un congres internaţional dedicat lui Maxim – se vorbeşte deja despre maximologi –, se ridică biserici cu hramul Sfîntului Maxim etc. Pe scurt, vremea lui Maxim a venit. Este adevărat că, prin comparaţie cu alţi Părinţi ai Bisericii, viaţa Sfîntului Maxim Mărturisitorul (580-662) este relativ bine cunoscută (în literatura de specialitate există două dosare cu privire la episodul biografic bine documentate şi încă disputate de exegeţi), însă o mai bună înţelegere a operei și mai ales a vieţii Sfîntului Maxim poate fi realizată în contextul epocii în care a trăit, de unde putem afla cu ce semeni s-a însoţit în luptele sale cu ereticii, la ce evenimente a fost martor, ce schimbări majore a suferit societatea acelei epoci.

După cunoștinţa mea, cea mai completă lucrare despre epoca în care au trăit „cele mai profunde minţi teologice din toate timpurile” (Ioan I. Ică jr.): Maxim Mărturisitorul, Sofronie (Sofistul, devenit în 634 Patriarh al Ierusalimului – cca 560-638), Ioan Moschos (cca 550-619), Ioan cel Milostiv (550-620), Anastasie Persanul (590/595-628 – Magumdat, soldat iranian, se convertește la creștinism în 620, cu numele Anastasie) este aceea semnată de John F. Haldon, Byzantium in the Seventh Century. The Transformation of a Culture, Cambridge, Cambridge University Press, 1990. De asemenea, pentru o mai bună înţelegere a epocii trebuie avută în vedere și mai recenta lucrare semnată de Phil Booth, Crisis of Empire: Doctrine and Dissent at the End of Late Antiquity, Transformation of the Classical Heritage 52, Berkeley, University of California Press, 2014 (volume care ar trebui traduse cît mai curînd în limba română). Totuși, cînd avem în vedere această perioadă din istoria Bizanţului nu trebuie neglijată și lucrarea grecului Andreas N. Stratos, Byzantium in the 7th Century, publicată în mai multe tomuri între anii 1965-1977 (tradusă în engleză de M. Oglive-Grant, în cinci volume, Amsterdam, Adolf M. Hakkert, 1968-1980).

În literatura autohtonă, neobositul profesor sibian Ioan I. Ică jr. și-a propus să realizeze o lucrare amplă dedicată secolului al VII-lea bizantin. Volumul pe care îl avem în vedere, Patriarhul și martirul – Ioan cel Milostiv și Anastasie Persanul (Dosare hagiografice traduse și comentate de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2018), nu reprezintă altceva decît „dezvoltarea celei de-a doua secţiuni, «Tipuri de sfinţenie la sfîrșit de lume și început de veac», din volumul în curs de apariţie Apocaliptică, sfinţenie, mărturisire. Sfîntul Maxim Mărturisitorul și contemporanii săi – epocă, procese, exiluri, și «vieţi»” (p. 5). Într-adevăr, „figura dominantă în dezvoltarea de-a lungul secolului al VII-lea a doctrinei creştine în Răsărit a fost Maxim Mărturisitorul, pe care istoricii moderni îl consideră drept «spiritul cel mai universal al secolului al VII-lea şi probabil ultimul gînditor independent printre teologii Bisericii bizantine» (H.G. Beck), «probabil, singurul gînditor prolific al întregului secol» (W. Elert), «adevăratul părinte al teologiei bizantine» (J. Meyendorff)”[3]. Așadar, orice investigaţie privitoare la secolul al VII-lea bizantin nu poate marginaliza rolul fundamental pe care la jucat Maxim în cadrul acestei epoci.

În ceea ce privește forma lucrării pe care o avem în vedere, după Cuvîntul înainte (pp. 5-7) al traducătorului urmează prima parte, dedicată lui „Ioan cel Milostiv – un patriarh și două « Vieţi » între două imperii” (pp. 11-161). Cea de-a doua parte a cărţii este dedicată lui „Anastasie Persanul – un martir între trei imperii” (pp. 165-273). Traducerea «Vieţilor» celor doi sfinţi este amplu adnotată, nelăsînd nici un aspect neclarificat. Volumul se încheie cu un consistent studiu semnat de Ioan I. Ică jr: „Patriarhul și martirul – compasiune și mucenicie la sfîrșit de lume” (pp. 275-420).

Nimeni nu se îndoiește de faptul că secolul al VII-lea a fost o perioadă foarte frămîntată din toate punctele de vedere, instabilitatea politică și cea socială se resimţeau în viaţa de zi cu zi a populaţiei acelor vremuri; mai mult decît atît, „în cîteva decenii s-au succedat aici trei imperii: roman, sasanid și islamic. Sfîntul Maxim și tovarășii săi sînt contemporani marelui rege Chosroes II, ai bazileului Heraclios și fiilor săi, dar și ai profetului Muhammad și ai primilor săi urmași, califii « drepţi »” (p. 6). Citind texte lui Maxim și ale contemporanilor săi ne dăm repede seama că „omul antichităţii tîrzii este inserat într-o societate care nu e nici simplă, nici senină, ci plină de contradicţii și de neliniști care se agravează pe zi ce trece”[4]. Unele idei cu privire la sfîrșitul iminent al acestei lumi, răzbat din scrierile Mărturisitorului așa cum sînt ele evidenţiate și în Dialogurile mai vîrstnicului contemporan, papa Grigorie cel Mare († 604). Pentru Maxim, Antihristul și apostazia generală, care marchează sfîrșitul lumii, nu pot fi departe. Scrisorile Sfîntului anunţă acest lucru atunci cînd se referă la cucerirea persană, la invazia arabilor și la botezul forţat al evreilor din anul 632 (eveniment petrecut la Cartagina [Ep. 8 și 14, PG 91, 445 și 537-541])[5]. Din acest motiv, unii exegeţi l-au numit pe Maxim „reprezentantul creștinismului radical eshatologic al începuturilor”[6].

Profesorul Ioan I. Ică jr. realizează o excelentă prezentare a contextului social, politic și religios al acelei epoci, sec. al VII-lea, temeinic fundamentată pe studiile lui Peter Brown, Averil Cameron, Claudia Rapp și Phil Booth. De asemenea, este discutată în amănunt situaţia interpretărilor moderne de care s-a bucurat opera de hagiograf a lui Leontie al Neapolisului (astăzi Limassol, Cipru). Discuţia inventariază ideile din cercetările lui Vincent Déroche (Études sur Léontios de Néapolis, Uppsala, Almqvist & Wiksell, 1995) – cu o atenţie sporită pe spiritualitatea nonconformistă a celor numiţi saloi (scrîntiţi, nebuni) – și Jan Hofstra (Leontius von Neapolis und Symeon der heilige Narr. Ein Pastor als Hagiograph, Drachten, Karmel Verlag, 2008). În pofida numeroșilor istorici care s-au aplecat în ultimele decenii asupra acestei perioade, „dramaticul secol VII n-a avut parte însă de istorii scrise de contemporani, observatori direcţi ai evenimentelor rapide din interiorul celor trei imperii: roman, sasanid sau arab […]. Absenţa istoriei în secolul VII bizantin se explică prin sentimentul apocaliptic al epocii că e martora sfîrșitului iminent al lumii, că traversează o criză eshatologică scandată de dezastre, epidemii, invazii și războaie neîncetate” (pp. 333-334). Sfîrșitul de lume, resimţit de oamenii secolului al VII-lea, a dat naștere unei alte lumi, pe care o cunoaștem mai bine odată cu renașterea carolingiană și ceea ce a urmat acestei epoci. „La capătul unui secol apocaliptic, secolul VII, inaugurat cu lungul război persano-bizantin din 602-628 […] Imperiul Persan era o amintire, Imperiul Roman, drastic amputat, era redus la dimensiunile unei puteri regionale, Imperiul islamului era singurul mondial, întinzîndu-se de la Perinei la Indus” (p. 316). De o cu totul altă lume, am fi vorbit, poate, dacă bizantinii nu ar fi rezistat eroic asediului arab din 717-718 (ajutaţi de „focul grecesc”), iar la celălalt capăt al Europei, Carol Martel nu ar fi oprit tăvălugul islamic în bătălia decisivă de la Tours/Poitiers (10 octombrie 732).

Pe lîngă sfinţii care dau titlul acestui volum, două personaje importante ale perioadei investigate sînt Ioan Moschos (Μό­σχος) și Sofronie al Ierusalimului, care, printre altele, au fost consilieri teologici (periti) ai patriarhului Ioan cel Milostiv. Ei aparţineau grupului eukratasilor (de la εὐκρατᾶς – care în textele latine apare eviratus –, termen care ar proveni de la εὐκρατον, o fiertură cu chimen și piper consumată de monahi (Ioan Moshu, Limonariu sau Livadă duhovnicească, 184, traducere şi comentarii de Pr. prof. dr. T. Bodogae şi D. Fecioru, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe de Alba Iulia (Colecţia „Izvoare duhovniceşti”), 1991, p. 175). În textul tocmai citat, p. 212, n. 1, se spune că „în vestul deltei Nilului exista o celebră mănăstire cu același nume, în care s-a refugiat și Sf. Maxim Mărturisitorul”. Într-adevăr, într-o epistolă către Ioan Cubicularul, Maxim amintește de o mănăstire a eukratasilor (cumpătaţilor), de lîngă Cartagina (Epistula 12: ad Ioannem cubicularium adversus Severum (datată noiembrie‐decembrie 641), PG 91, 461 A; trad. D. Stăniloae, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovnicești, Bucureşti, EIBMO, 2012, p. 99), unde este foarte posibil ca el să fi locuit în timpul șederii în nordul Africii (P. Sherwood presupune că Maxim a ajuns în nordul Africii undeva între anii 628 şi 630). Pe de altă parte, Charles Diehl apreciază că Maxim a trăit în nordul Africii cel puţin între anii 640‐646 (C. Diehl, L’Afrique Byzantine. Histoire de la domination byzantine en Afrique (533‐709), Paris, Ernest Leroux, 1896, p. 548). De această mănăstire, a „cumpătaţilor”, se leagă şi numele lui Ioan Moschos şi al lui Sofronie al Ierusalimului, ambii în mai multe manuscrise primind numele de εὐκρατᾶς (pentru această chestiune, vezi Christoph von Schönborn, Sofronie al Ierusalimului: viaţa monahală şi mărturisirea doctrinară, trad. Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Bucureşti, Anastasia, 2007, p. 69, n. 13). Un personaj care este posibil să fi trăit pentru o vreme în această mănăstire apare şi în actele procesului Sfîntului Maxim, Serghie Eukratas (Relatio motionis, 6, trad. Ioan Ică jr., p. 125). Date despre această mănăstire nu se cunosc, fiind probabil fondată în vremea lui Sofronie, care păstorea această comunitate, şi a lui Ioan Moschos, pe cînd se aflau în nordul Africii (Ioan și Sofronie ajung la Alexandria în 607). Importantă este precizarea lui Maxim, potrivit căreia şi el ţinea rînduielile acestor monahi rătăcitori (monachi gyrovagi), care au jucat un rol fundamental în acele vremuri.

Secolul al VII-lea – în care au fost activi Maxim, Sofronie, Ioan Moschos, Ioan cel Milostiv, Anastasie Persanul – „este cunoscut drept timpul cînd «s-a încheiat istoria dogmei în Biserica greacă, [aşa încît] orice reînviere a acestei istorii este greu de imaginat» (Harnack). Spiritul creştinătăţii răsăritene îşi începe istorisirea cu secolul al VII-lea”[7]. Fie doar și din acest motiv – fundamental, de altfel – se cuvine să așteptăm impresionantul op anunţat de Ioan Ică jr.

 

 

 

[1] Serghei Leontievici Epifanovici, Sfîntul Maxim Mărturisitorul și teologia bizantină, traducere din rusă şi prefaţă de Pr. Marcel Coja, București, Evanghelismos, 2009, p. 190.

[2] Marcel Doucet, „La volonté humaine du Christ, spécialement en son agonie. Maxime la Confesseur, interprète de l’Écriture”, în Science et Esprit, 37/2 (1985), p. 155.

[3] Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină: o istorie a dezvoltării doctrinei, vol 2: Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700), traducere şi note de pr. prof. Nicolai Buga, Iaşi, Polirom, 2005, p. 38.

[4] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II/1: De la Conciliu de la Niceea la începuturile Evului Mediu, trad. E. Caraboi, D. Cernica, E. Stoleriu și D. Zămoșteanu, Iași, Polirom, 2004, p. 26.

[5] Prima epistolă trebuie completată cu Robert Devreesse, „La fin inédite d’une lettre de Saint Maxime: Un baptême forcé de Juifs et de Samaritans à Carthage en 632”, în Revue des Sciences religieuses, 17 (1937), pp. 25-35; vezi și Gilbert Dagron, Empereur et prêtre. Étude sur le «césaropapisme» byzantin, Paris, Gallimard (coll. Bibliothèque des Histoires), 1996, p. 182.

[6] Ioan I. Ică jr., Studiu introductiv la Sfîntul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul. „Vieţi” – actele procesului – documentele exilului, trad. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2004, p. 50.

[7] J. Pelikan, op. cit., p. 29.

Revista indexata EBSCO