Sep 24, 2018

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – O știință neutră?

 

A încerca să cunoşti – în oricare dintre  manierele  cunoaşterii – iar, în actul acestei  experienţe se promite, eventual, a rămîne cu totul neutru, nefavorizînd nicio variantă a unei poziţii orientate filozofic, ori ideologic, politic, poziţie semnificativ aliniată unei modalităţi de a vedea existenţa, lumea, printr-o aliniere la una din variantele de atitudine, care dă existenţei o poziţie, o culoare, o înclinare lipsită de subiectivitate – pare să fie oare posibilă realizarea unei astfel de condiţii? Se practică filozofia, studiul, cercetarea pentru altă raţiune decît aceea de a face dintr-un act de cunoaştere sau înţelegere diferit, suportul unei poziţii pragmatice, susţinînd, oferind, o cale a politicului, o funcţie a economiei, a societăţii, un fapt de înregimentare? Probabil că în faţa unor astfel de întrebări răspunsurile nu pot fi decît negative. Dacă ne vom întreba, de exemplu,,,ce este viaţa?” vom căuta un răspuns a cărui punere în practică să ne dovedească faptul că modul de viaţă la care aspirăm în mod specific, pe care îl dorim, căruia îi simţim nevoia, astfel încît respectiva formă existenţială să ajungă a demonstra că ea este autentică, aceea care descrie viaţa însăşi, în adevărul ei integral. Pentru Erwin Schrodinger, personalitate de enormă şi superbă anvergură, viaţa – o spune în volumul, „Ce este viaţa?” – nu reprezintă  nimic altceva decît anti-entropie. Viaţa, în versiunea  lui Schrodinger este impunerea ordinei împotriva şi, mai presus de orice formă a dezordinii. Să stea oare lucrurile chiar atît de simplu? Ar trebui să ne obişnuim cu gîndul că oricare dintre marile realităţi ale lumii sau gîndirii nu pot primi definiţii univoce – că, invariabil modalităţile definirii acestora vor fi multiple şi, poate, numai o largă însuşire a acestor definiţii are a spune ceva,  totuşi incomplete, despre un foarte limitat, dar  enorm, foarte larg, compartiment al lumii.

Mai există încă o posibilitate: a ajunge la o definiţie de o extremă stringenţă, de o concentrare ultimă, dar acest lucru nu se poate realiza decît prin raportarea la un concept la fel de vast, ori încă mai vast decît acela care se cere definit. Formal, logic, a defini înseamnă a stabili pentru un concept, genul proxim şi diferenţa specifică, dar cum se află genul proxim al celor mai generale concepte şi în ce va mai consta diferenţa specifică? Dacă afirmaţia viaţa este, după Schrodinger, antientropie devine evident că nu avem o definiţie, căci nu aflăm o diferenţă specifică, precum nici nu ştim dacă antientropia poate constitui un gen proxim pentru conceptul de viaţă. În zona celor mai vaste încercări de cunoaştere a realităţilor procedăm nu la definiţii, ci la prezentarea unor paralelisme cognitive, a unor similitudini conceptive.

Această paralelă viaţă-antientropie este o descriere inteligentă, superioară, a unui fenomen, respectiv o descriere a „vieţii” Lucrurile totuşi nu se aşează foarte bine cu o astfel de variantă a descrierii vieţii: un obiect viu nu este pe de-a întregul un obiect în care se manifestă antientropia. În corpul viu, ori fie şi doar în celula vie au loc simultan fenomene entropice şi alte fenomene antientropice – o vreme cele antientropice prevalează asupra entropiei; ulterior entropia va domina evoluţia antientropică.

Îmi permit să descriu viaţa într-o manieră diferită celei a lui  Erwin Schrodinger şi să spun  că viaţa, este ceea ce rezistă morţii. Moartea este un fenomen mai amplu, mai exact, mai larg dominator, mult mai puţin condiţionat decît viaţa, dar reuşeşte totuşi să i se opună, în limite care pot fi definite specific, limite diferite pentru fiecare fiinţă vie în particular.

În sine însăşi, ce este totuşi viaţa? Fiinţa vie este, în acelaşi timp spirit şi materie – cu toate acestea materia, ca atare, nu poate fi socotită purtătoarea vieţii, chiar considerată în cea mai fabuloasă complexitate – or înseamnă că atribuim viaţă unui computer  de o suficientă complexitate. Spiritul, în sine considerat şi acesta, este forma in care se poate exprima viaţa – dar viaţa, unde se află aceasta?

Risc, încă odată, o ipoteză, o variantă de înţelegere a lucrurilor. Viaţa constă în sentiment, în trăire. Trăirea, în sensul sentimentului, este cel ce, (ori ceea ce) rezistă morţii – şi rezistă morţii ca individualitate. Viaţa înseamnă astfel, prin sentiment, individualitate iar ca individualitate revine acestei individualităţi a ştii că eşti şi cine eşti: fiinţa umană sau fiinţa vie, în general, îşi trăieşte propria individualitate. Omul este definit însă de sentimentul trăirii în unitate cu Divinul, cu Fiinţa Divină, cu Dumnezeu. Ca fapt, această trăire se relevă atunci cînd omul se relevă, compromis, în declararea stupidităţii  „morţii lui Dumnezeu”. Cel care declară „moartea lui Dumnezeu” nu afectează credinţa religioasă, credinţa umană în Dumnezeu, în schimb el însuşi înnebuneşte şi moare, astfel, într-o profundă demenţă. Friedrich Nietzsche îşi centrează filozofia pe idea „morţii lui Dumnezeu”. Evident, chiar pentru o stupiditate precum aceea susţinută de Nietzsche, ceea ce rezultă din respectiva declarare, aducere în afirmaţie, nu în gîndire, nu în cunoaştere – pentru că este vorba de o non prelucrare mentală în forma gîndirii, pentru că nu are nimic a face drept susţinere în planul cunoaşterii – totuşi, chiar şi astfel se nasc din metaforă, care se doreşte de către autor a fi un adevăr, ceea ce însă rămîne pură exprimare alienată şi alienată, o serie întreagă de idei discordante, mai exact de punere într-o formă degenerate de tratare a unei serii întregi de nonsensuri. Pentru un ateu – s-ar părea că   Nietzsche nu avea cum să fie ateu – o moarte a divinităţii ar trebui să însemne că tot ceea ce apare contestat în ideea de divinitate, mai exact de punere într-o formă degenerată de tratare a unei serii întregi de non sensuri. Pentru un ateu – s-ar părea că Nietzsche nu avea cum să fie ateu – o moarte a divinităţii ar trebuie să însemne că tot ceea ce apare constant în ideea de Divinitate a existat ca realitate autentică. Este evident că nu poate să moară decît ceea ce trăieşte şi deci subsecvent să moară. Cineva sau ceva înseamnă că acesta a trăit cu titlu deplin, a fost, a existat. În al doilea rînd – totuşi murind – cel care moare nu poate fi Dumnezeu, căci trăsătura prin care este caracterizat Zeul este imortalitatea. ( a se vedea  caracterizarea antică a omului „acest zeu muritor”). Metaforic, „moartea lui Dumnezeu” nu poate fi altceva decît declanşarea credinţei religioase, convingerea dobîndită tîrziu  a fi aparţinut unei profunde îndatoriri anterioare în existenţa unei mari Divinităţi. Moartea despre care vorbeşte   Nietzsche nu este, oricum şi în niciun fel moarte – moartea vine în lume ca un absolut cognitiv; moartea  cuiva despre a cărei existenţă nu este – pentru cel care se îndoieşte de credinţa sa religioasă – nu este moarte; aşa cum ai crezut în Zeu iar acum nu mai crezi sînt lucruri la fel de relative, şi care, oricînd, oricare dintre ele se pot dovedi false, ori se arată a nu aparţine domeniului certitudinilor cognitive în sens concret, precum ar fi un adevăr material.

Prin afirmarea „morţii lui Dumnezeu” cel care a făcut-o, ori toţi cei aderînd binevoitori la respectiva eroare – eroare dincolo de problema existenţei lui Dumnezeu intră într-o clară derivă a încercării de a se angaja într-o echilibrată manieră de a gîndi.

Poate fi concedat oricui dreptul de a nu crede într-o  Fiinţă atotputernică, dar ceea ce este  concedat în acest caz nu este nimic mai mult decît un mod de a vorbi despre sine. A considera inexistenţa lui Dumnezeu în orice situaţii şi condiţii, inclusiv consecutiv morţii Sale, nu înseamnă altceva decît a lua în consideraţie inexistenţa propriei tale fiinţe. Asupra a puţine lucruri filozofia a găsit o cale a  înţelegerii unitare, aşa cum a găsit falsităţii, neadevărurilor, constînd în considerarea fiinţării, la limita supremă a vieţii, înţeleasă prin simpla constatare empirică. Aici, mai sus, am luat în consideraţie posibilitatea fundamentării vieţii fie pe elementul material, fie pe spirit – ceea ce rămîne este, ca singură soluţie, intrarea în trăire, în sentiment, ceea ce oricum revine la depăşirea atît a materiei cît şi a spiritului. Cui poate fi adresată astfel de ataşare, un astfel de sentiment? Evident, exclusiv depăşirii simultane a ceea ce este materie, spirit şi tot ceea ce permite accesul cognitiv în forma sa orientată perceptiv, „Cuget deci exist”. Cuget deci sau fac un act irelevant, sau mi s-a dat ceva, am primit ceva existînd dincolo de simpla mea existenţă. Am putea spune „Cuget, deci Dumnezeu există” – dar astfel nu îndrăznim prea mult; ce anume ne dă dreptul să vorbim în termini concreţi despre El? Ce anume poate transcende simultan materia şi spiritul? Ni s-a spus că Dumnezeu este iubire. Sentimental are modestia unei declaraţii de simplitate, de incapacitate a concretului exact, fiind însă tocmai acel element de dincolo de lume prin care existăm. Avem uneori îndrăzneala să credem că am putea să înţelegem calea  creării noastre. Nu sîntem singuri, însă. Există, poate, ceva fratern în orice formă a credinţei – aceasta însă nu este o afirmaţie ci, în cel mai bun caz, o întrebare.

Dar  care va rămîne situaţia neutralităţii cunoaşterii, de la care am pornit? Neutralitatea cunoaşterii ce altceva ar putea fi dacă nu o trăire, o  coborîre în afectiv a lucrurilor cu care luăm legătura? Am putea însă trăi dincolo de ştiinţă, aşa cum este aceasta astăzi? Credinţa şi înţelegerea aparţin sentimentului – prin acestea, probabil, existăm; prin ştiinţa, asupra valorii căreia ne întrebăm, ne păzim de sentimente ca exces al frumuseţii şi al păcii care putea deveni cealaltă faţă a dominaţiei ce ne-ar putea supune.

Revista indexata EBSCO