Sep 24, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Hegel, filosofie și literatură

Una este să comentezi Platon, şi alta să povesteşti Hegel. Una este să înlănţuieşti argumente într-un text eseistic şi alta să transpui abstracţiuni în convenţie ficţional narativă. Să desfăşori ideile într-o succesiune argumentată şi ordonată logic este, fără îndoială, o artă şi un meşteşug. Tot o artă şi un meşteşug este şi să traduci plastic într-un scenariu narativ plin cu personaje, cu situaţii şi chiar cu conflicte dramatice o construcţie ideatică de mare complexitate. Constantin Noica s-a exersat în ambele deprinderi cu mult talent şi originalitate.

Anticul grec îşi pusese el însuşi ideile în pagină în forma unor povestiri dialogate, ambientate în Atena vremii lui. El procedase, tehnic vorbind, ca un romancier sau ca un prozator, netemîndu-se că acest tip de abordare l-ar putea diminua ca filosof sau că l-ar face să rateze scopul principal al scrisului său, acela de a transmite conţinuturi filosofice. Hegel însă a scris un volum de teoretizare filosofică, astfel încît, atunci cînd se pune problema traducerii lui, căile ce stau în faţa celui care îşi încearcă priceperea sînt cel puţin două: conform primei, traducătorul are de transpus conceptele într-o altă limbă, cea în care traduce. Conform celei de a doua, tălmăcitorul se cuvine să facă accesibil textul scoţîndu-l din starea de abstracţiune şi mediind înţelegerea lui cu alte mijloace. Ele pot fi, la rîndul lor, mai multe. Se poate, de pildă alege, repovestirea într-un limbaj mai apropiat de cel comun, asigurîndu-i-se transparenţa prin „îmblînzirea” cuvintelor (noţiuni, concepte, sintagme specializate) în forme la îndemînă, care provin din sfera cotidiană. (Aşa şi-a scris D.D. Roşca Existenţa tragică, pariind pe valorificarea cuvintelor uzuale şi ocolind obstinat stilul subliniat filosofic, cel orgolios în inaccesibilitatea lui.) Există însă şi o altă formulă, prestigioasă şi veche: cea folosită de Platon şi, după el, şi de alţii (de Lucian din Samosata, de exemplu): exprimarea ideaţiei abstracte într-o convenţie a prozei artistice care include prezenţa unor personaje, reconstituirea unei ambianţe şi dialogul nemijlocit. Convenţia artistică a prozei beletristice nu a fost prima în istoria filosofiei. Unii dintre primii presocratici au preferat să îşi exprime ideaţia prin intermediul unor poeme, dînd prioritate formei versificate (poate şi pentru a face mai uşor memorabile conţinuturile). Iar alţi gînditori au preferat folosirea mijloacelor artistice în proze care au aspectul unor descrieri etnogeografice şi politice (aşa au procedat Thomas Morus şi Francis Bacon, care, şi ei, imitau modelul platonic al dialogurilor în care se vorbeşte despre Atlantida, Timaios şi Critias). Pariind pe formula beletristică a lui Platon, chiar dacă nu în forma ei dialogală, Noica a socotit că poate servi mai bine frumuseţea Fenomenologiei spiritului transpunînd-o într-o proză artistică, mai uşor de urmărit, mai expresivă, mai ademenitoare pentru cititor.

Nu trebuie uitat că Noica însuşi a fost, pe întreaga durată a creaţiei lui, un talentat şi iscusit scriitor, dacă prin aceasta se înţelege că a ales să îşi scrie paginile într-un limbaj pregnant, expresiv, cu o frumoasă coloratură, fapt care îl situează în tradiţia filosofiei româneşti artiste (precum este şi cea a lui Lucian Blaga, a lui Mircea Eliade în tinereţe şi a lui E.M. Cioran). Totodată, el a manifestat încă din perioada tinereţii o pasiune pentru narativitate. Pe atunci traducea romane de mare tiraj, precum Valentine Williams[1], Șchiopul (1934); H.G. Wells, Omul invizibil (1935); Joseph Delmont[2], Cetatea moartă (1935); Fergus Hume[3], Un omor în trăsură (1936); Cecil Lewis[4], În zodia Săgetătorului (Sagittarius rising, 1936; în română: 1938); Stuart Cloete[5], Caravana morţii (1943); Franz Otto Wrede, Furnalul american (1945). Cum în această activitate specifică ar fi superficial să se vadă numai rezultatul unei tentative de a-şi cîştiga existenţa ca traducător, şi nu şi dorinţa de a alimenta piaţa literară de la noi cu nişte romane cu priză la marele public[6], se poate conchide, cu bune şanse de a nu greşi, că interesul lui Noica pentru traducerea de romane are şi o motivaţie mai profundă. Pentru aceasta pledează şi felul lui general de a fi, nu frivol, ci mai curînd serios, echilibrat şi ceremonios.

În Jurnalul filozofic (1944), gînditorul notează, la un moment dat: „Pentru Stendhal, un roman «e o oglindă care se plimbă pe stradă». Poate să fie aşa pentru un roman, dar nu e pentru o filozofie. Mă gîndesc, chiar, la un mit în genul lui [Oscar – n. O.P.] Wilde, mitul oglinzii:// «Ce frumoasă e lumea, şi-a spus spiritul într-o zi. Mă voi face cît mai impersonal, mă voi dizolva şi aşterne ca o apă limpede şi liniştită, voi fi numai aşteptare; întocmai unei oglinzi, iar lumea se va reflecta în mine aşa cum este ea». Din ziua aceea spiritul n-a mai văzut nimic”[7]. Ideea de a compara statutul romanului cu cel al textului filosofic caracterizează încă de pe acum înţelegerea dublă, la Noica, a filosofării, ca act literar purtător de viziune cosmoidală asupra existenţei (romanul, prin excelenţă, are acest atribut), şi ca text teoretic, reflexiv, care îşi propune cu alte mijloace aceeaşi reflectare a ansamblului lumi şi vieţii. În această privinţă el se asocia unei viziuni asupra filosofiei care a fost ilustrată cu brilianţă şi de Lucian Blaga, dar şi de unii congeneri ai lui Noica, precum Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Dan Botta şi Mircea Vulcănescu. Nici Nae Ionescu sau Nichifor Crainic nu şi-au dezvoltat ideaţia într-un sens „pur” abstract, ci au apelat la convenţia expresivităţii literare cu un firesc şi o consecvenţă care face din ei reprezentanţii unei filosofări sensibile la discursivitatea de tip literar.

O confirmare a ataşamentului lui C. Noica pentru roman este dată şi de a doua versiune a interpretării Fenomenologiei spiritului[8], cea rezultată în urma organizării la domiciliul său din cartierul bucureştean Berceni, după 1964, a seminariilor private la care au participat Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Vasile Dem. Zamfirescu. Folosind rezumatele pregătite pentru aceste întîlniri, Noica a dat la iveală în România literară (1969 – 1970) interpretarea care se referă doar la capitolele hegeliene despre conştiinţă, conştiinţa de sine şi raţiune, intitulată – ca primă parte a volumului ce reuneşte ambele tentative – Neobişnuitele întîmplări ale conştiinţei după Fenomenologia spiritului[9]. Aici, autorul remarcă faptul că Hegel a scris „o carte cum nu se mai putuse scrie”, o carte unicat în cultura universală. Nu rezultă din spusele autorului român dacă el socotea că o asemenea lucrare nu mai putuse fi concepută pînă atunci pentru că un geniu de talia lui Hegel nu apăruse mai înainte sau pentru că, pur şi simplu, stadiile anterioare de cunoaştere a lumii făceau imposibilă conceperea unei astfel de cărţi. Se poate, de aceea, socoti că, în mod difuz, în conştiinţa lui Noica ambele motive justificau afirmaţia consemnată mai sus. Ceea ce tălmăcitorul ideaţiei lui Hegel într-o naraţiune românească spunea expres era că Fenomenologia spiritului era o construcţie „în care întîmplările sînt idei, sau mai degrabă ideile sînt întîmplări”. Se înţelege de aici că fie Hegel, fie Noica, fie amîndoi – fiecare în felul său – descoperise(ră) arta de a transmuta „alchimic” ideea în peripeţie[10], în eveniment sau proces pretabil la tratare narativă, dar reversibil, la rigoare, înspre formularea chintesenţială, sintetică, abstractă a ideii.

Pentru Noica, faptul că Hegel trecea în revistă întreaga dinamică a conştiinţei în istorie, cu ambiţii exhaustive şi cu un sens de totalitate, ca şi altitudinea discursivă şi inventivitatea (originalitatea) întregului proiect valorau, dacă nu cît o Divină comedie, cum spuseseră alţii, atunci cît o Comedie umană[11]. Diferenţa între opera lui Dante şi cea a lui Balzac, în cazul de faţă, ar fi cea dintre o reprezentare artistică a totalităţii ce include şi planul metafizic – sau mai cu seamă pe acesta –, nu doar ansamblul social al unei epoci (cum se întîmplă la Balzac). Pe de altă parte, Noica afirmă aici că Hegel a folosit filosofia pentru a crea o epopee sau, dacă nu o epopee, cel puţin o operă romanescă de mare valoare, precum ciclul prozastic al lui Balzac[12]. Mai departe, povestitorul numeşte de-a dreptul roman Fenomenologia spiritului; nu pentru a o diminua, ci, dimpotrivă, spre a-i sublinia caracterul de creaţie originală de excepţie, dincolo de nivelul exegezelor filosofice erudite[13]. Susţinînd că „… Fenomenologia spiritului este o vînătoare a universalului…”[14], Noica defineşte mai precis romanul hegelian ca pe o aventură cinegetică – metaforic vorbind –, una dintre cele ce se regăsesc în miturile de origine ale unor popoare şi state (legenda maghiară despre Hunor şi Magor, legenda despre Dragoş Vodă a românilor), în epopeile antice (în Odiseea) etc.; în fapt, aventura prin excelenţă, care poate fi înţeleasă şi ca o telemahiadă, pînă la urmă, în căutarea universalului înţeles în calitate de categorie filosofică, dar şi ca nivel calitativ al excelenţei.

Rostul rescrierilor platoniciene şi hegeliene în economia operei lui Noica poate fi descifrat pe mai departe şi conjunctural, circumscris din punct de vedere istoric, ca modalitate de a polemiza de pe poziţii idealiste cu oficialitatea comunistă rigid ancorată în marxismul obligatoriu al vremurilor postbelice. Pentru fostul arestat politic era un mod demn, subtil şi nobil de a arăta cui era capabil să o vadă că în România anilor respectivi filosofarea nemarxistă este cu putinţă, că filosofia română nu a murit odată cu condamnarea ei la Gulag sau la conformism şi că operele şi autorii de excepţie pot învinge istoria chiar şi ăn condiţii de adversitate. Spre deosebire de ceea ce se afirmă adeseori în legătură cu dezinteresul total al lui Noica faţă de actualitatea politică opresivă, rîndurile cu care începe capitolul al VII-lea al repovestirii secunde din Povestiri despre om afirmă chiar o critică neechivocă a dictatorilor[15]. „…Suveranii aceia din istorie care nu vor să ştie de supuşii lor, şi atunci se prăbuşesc, sau care îşi închipuie că tot ce e al supuşilor este al lor, şi iarăşi se prăbuşesc…”[16]. În versiunea completă a repovestirii lui Hegel, cea din anii 50, în capitolul al XI-lea, vorbind despre adevărul omului ca toţi oamenii, el găseşte prilejul să îi apostrofeze pe tirani: „Pe cînd la voi, huligani ai idealului, şi la voi tirani? Dacă măcar aţi putea învăţa de la el cum să curgeţi…”[17]. Puţin mai departe, Noica glosează: „Ce straniu lucru: abia după ce dobori o tiranie vezi că ea nu era o tiranie pînă la capăt. Victimele ei se solidarizau, undeva, cu ea şi începuseră să pună ceva de la ele în rînduiala cea nedreaptă. Încetul cu încetul aceasta devenise lumea lor, iar pe dinăuntru ceva venea să surpe stăpînirea cea nedreaptă mai bine şi mai sigur decît toate eroismele”[18]. Critica lui Noica continuă în aceeaşi notă: „… dai vina pe alţii şi porneşti nebuneşte contra lor. Vezi peste tot fanatism îngrădit, despotism şi slugărnicie. Perversiunea care e în tine o vezi în afară: denunţi individualismul, interesele meschine, egoismele de castă ori ambiţiile personale, ca fiind în lume, dar nici tu nu te pui în joc decît pe tine şi inima ta. Ordinea aceea pe care o doborîseşi, măcar rezistase la lumina zilei. Pe cînd a ta? Și încă o dată, ce ţi-e adevărat: domnia ta personală, ori domnia ordinei aduse de tine?”[19] S-ar zice că aici autorul îl somează să răspundă pe dictatorul însuşi, convins cum este acela că tirania lui personală este calea de urmat.

De altfel, întreaga idee de a face înţeleasă de orice cititor român de romane Fenomenologia spiritului are un substrat subversiv în raport cu îngrădirile dictaturii comuniste, căci ea propune un liber şi simplu, eficace acces la modul cum conştiinţa creşte şi se maturizează printr-o mişcare triadică proprie, în aşa măsură încît ajunge să reflecte sau/ şi să împrumute chipul ei generic întregii istorii. Nu mai insist asupra faptului că anumite capitole, cum este acela al dialecticii raporturilor dintre stăpîn şi slugă, ofereau un model de meditat pentru orice ins oprimat dintr-o societate restrictivă şi ideologic discriminatorie (în pofida declaraţiilor ei de principiu), cum era cea comunistă[20]. Desigur, însă, toate acestea se făceau subtextual, aluziv şi nu declarativ, neavînd chipul unei evidenţe; drept care au şi putut învinge cenzura regimului.

Noica spune că „… Hegel nu vorbeşte despre cine ştie ce conştiinţă savantă, care ar aspira să capete certitudinea adevărurilor ei. Vorbeşte despre cineva simplu (subl. O. P.), cum ar fi omul tînăr sau conştient de totdeauna, în care se trezeşte, după o amară dezamăgire în ceea ce priveşte lumea imediată, conştiinţa de sine deschisă către lumile mai depărtate”[21]. El subliniază astfel că o cunoaştere a Fenomenologiei spiritului este destinată oricui, fiindcă se potriveşte oricui; că un public predilect al ei ar putea fi tineretul. Dar mai adaugă şi că lectura respectivă dă roade în condiţiile unei crize existenţiale prilejuite de dobîndirea convingerii că lumea înconjurătoare este dezamăgitoare. Numai că „după o amară dezamăgire în ceea ce priveşte lumea imediată, conştiinţa de sine deschisă către lumile mai depărtate” poate însemna şi o reflecţie amară referitoare la existenţa istorică şi terestră, în general – altfel spus, la condiţia umană, la finitudinea ei şi la dezamăgirile de parcurs pe care ea le rezervă –, cum poate însemna, mai strict contextual, şi un răspuns la dezamăgirile care au dus, în anii cincizeci (odată cu „tinerii furioşi”) şi în anii 60, prin mişcarea flower power din Occident şi prin revoltele tineretului apusean din 1968, ca şi ale celui cehoslovac solidar cu „Primăvara de la Praga”. Dezamăgită acasă, în răsăritul sovietizat ori, cel puţin, totalitar, tinerimea putea visa la „lumile mai depărtate” puse sub genericul comun de „Lumea liberă”.

Din acest punct de vedere, cred că în Povestiri despre om se poate descifra un angajament civic al lui Noica în direcţia libertăţii şi al dorinţei de a oferi tinerilor soluţii la frustrările şi nemulţumirile pricinuite nu numai experienţe de lectură precum de filosofia existenţialistă în vogă pe atunci, de contactul cu literatura absurdului (scrierile lui Franz Kafka, romanele şi piesele lui Albert Camus şi Jean-Paul Sartre tocmai fuseseră sau erau traduse, la fel şi teatrul lui E. Ionesco), ci şi – ori mai ales – de prea limitata liberalizare din ţară, motivată mereu oficial de pericolul invaziei de către trupele sovietice. Aş crede, deci, că Povestiri despre om este una dintre cărţile contextului politic şi cultural de la sfîrşitul anilor 60, atît de promiţător de libertate, numit îndeobşte „mica liberalizare” a comunismului.

 

 

 

[1] Englezul George Valentine Williams (1883 – 1946) a fost jurnalist, actor, lector şi scenarist. He scris şi o carte, semnînd-o Valentine Douglas.

Lista autorilor şi a romanelor traduse de Noica din Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, ed. cit., p. 104.

[2] Joseph Delmont, (n. în 8 mai 1873 ca Josef Pollak în Loywein, Austria – 12 martie 1935 în Bad Pystian, Slovacia), austriac, a fost regizorul a circa 200 filme de scurt metraj. A fost şi cameraman, actor şi scenarist. În anii mai tîrzii a fost şi scriitor.

[3] Fergusson Wright Hume, cunoscut ca Fergus Hume (8 iulie 1859 – 12 iulie 1932) a fost un prolific romancier englez.

[4] Cecil Arthur Lewis MC (29 martie 1898 – 27 ianuarie 1997) a fost pilot de luptă britanic din primul război mondial. A fost co-fondator al BBC şi s-a bucurat de o lungă carieră scriitoricească, fiind autor al romanului classic de aviaţie Sagittarius Rising.

[5] Edward Fairly Stuart Graham Cloete (23 iulie 1897 – 19 martie 1976) a fost romancier, eseist, biograf şi povestitor sud-african.

[6] Romane, pentru că pe atunci piaţa literară nu îi era indiferentă, iar romane populare, cu siguranţă, nu doar fiindcă pe acestea i le solicitau editorii dornici de cîştiguri cît mai sigure şi mai uşoare, ci şi fiindcă acestea puteau educa gustul pentru lectură a unui public încă în destul de mare măsură insuficient educat. Oricum, nu este vorba aici de ceea ce Sorin Lavric expediază într-o explicaţie superficială ca fiind un „puseu de frivolitate tălmăcitoare” („îşi exersa pur şi simplu cunoştinţele de limbă engleză”, în op. cit., p. 104), ci de o vocaţie reprimată de romancier/ prozator şi de o extensie a interesului lui pentru educarea conaţionalilor. Este limpede că pentru Noica nu doar filosofia ori romanele complicate şi greoaie, dar prestigioase, puteau fi convocate pentru acest scop.

[7] C. Noica, Jurnal filozofic, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 30-31.

[8] Petru Dumitriu, Non credo, oro, Iaşi, Ed. Polirom, 2014, p. 212 citeşte, şi el, Fenomenologia spiritului a lui Hegel ca pe o carte fascinantă, chiar minunată, dar fără vreo importanţă practică, fără consecinţe asupra vieţii oamenilor precum întreaga dialectică a cărei încununare este. „Acum vreo 50 de ani, studiam Mysterium magnum. Acest, Marele mister, este titlul cărţii lui Jakob Böhme pe care am studiat-o timp de un semestru cu profesorul Grunsky, care mi-a dezvăluit măreţia pantofarului din Görlitz şi care m-a făcut imun la extraordinara, dar nula filosofie hegeliană (subl. O. P.) şi la abjectul Marx. Extraordinară, dar egală cu zero: aşa a fost aşa-numita dialectică din istoria metafizicii, începînd cu genialul Heraclit şi ajungînd pînă la Böhme şi la urmaşii săi. Fascinantă, dar inutilă, imposibil de aplicat cu folos la realitate, un fel de poezie filozofică, splendidă, dar mai mult o operă de artă decît de gîndire legată de realitate”. De altfel, autorul îşi aminteşte că în cadrul aceloraşi studii academice de filosofie din Germania tinereţii lui a aflat, în legătură cu un sistem filosofic, că „«Nu ne punem întrebări despre adevărul sistemului, ci despre frumuseţea arhitecturală a sistemului». Wir fragen nicht nach der Wahrheit des Systems, sondern nach der Schönheit seines Aufbaus”. Este vorba, deci, despre o viziune şi o procedură mai larg răspîndite decît s-ar putea crede. Ele privesc evaluarea sistemelor filosofice în termeni mai degrabă estetici, valoarea de adevăr a acestora neputînd fi stabilită. Lectura filosofică înţeleasă ca receptare estetică este deci mai larg practicată decît ar lăsa să se înţeleagă tentativa lui Noica.

[9] Informaţia din Sorin Lavric, „Un Hegel pe înţelesul oamenilor”, în C. Noica, Povestiri despre om, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009, pp. 12-13.

[10] Evit repetarea termenului de întîmplare, pentru a nu creea iluzia că ar fi vorba despre întîmplătorul înţeles ca aleatoriu, accidental, incidental, ocazional, sporadic, contingent, stocastic, cazual (vezi Dicţionarul de silogisme). Sensul conferit aici noţiunii este acela de desfăşurare evenimenţială, eventual cu configuraţie conflictuală, culminaţie şi deznodămînt (nu necesarmente, însă).

[11] C. Noica, Povestiri despre om, ed. cit., pp. 27-28.

[12] Comentarii filosofice la romane majore cunoştea Noica, fără îndoială, pentru că îl citise pe Miguel de Unamuno, cu cartea lui din 1905, Viaţa lui don Quijote, repovestire filosofică a unui roman de aventuri, fie şi înălţat, acesta din urmă, la nivelul capodoperei epice de talentul lui Miguel de Cervantes. Ceva în acelaşi fel urma să încerce, în anii 50, în timpul domiciliului forţat la Cîmpulung – şi în proximitatea lui Noica – Al. Paleologu, supunînd romanul lui Mihail Sadoveanu Creanga de aur unei hermeneutici esoteriste şi idealiste în flagrantă contradicţie cu rigorile materialismului ateu al regimului comunist. Cartea lui Paleologu a apărut însă abia mai tîrziu, în anii 1970.

[13] Ibidem: „În romanul acesta…” (p. 50), „… se va desfăşura romanul conştiinţei” (p. 53), „… în romanul conştiinţei…” (p. 53), „… să ne întrebăm, ca la sfîrşitul cîte unui capitol de roman, cum s-au legat şi cum s-au dezlegat lucrurile” (p. 72), „romanul conştiinţei” (p. 130). Sintagma prin care Noica desemnează Fenomenologia spiritului, „romanul conştiinţei”, trebuie înţeles atît ca identificare a dinamicii conştiinţei surprinse de Hegel ca avînd o evoluţie de factură epică (conflict, aventură, culminaţie, deznodămînt etc.), cît şi ca mărturie despre modul în care el însuşi, ca filosof, înţelege să încadreze lucrarea lui Hegel într-o ramă epică, datorită afinităţilor cu genul epic pe care le mărturiseşte textul.

După Noica, Aurel Codoban a socotit că filosofia se cuvine citită, pur şi simplu, ca literatură (vezi Filosofia ca gen literar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1992; ed. a II-a: Cluj-Napoca, Ed. Idea, 2006). După cum afirmă gînditorul, „Mişcarea discursului filosofic face aproape o figură coregrafică: filosofia se scoate din cîmpul discursurilor ştiinţifice prin proprie mişcare discursivă şi este parcă aspirată de mişcarea de retragere a literaturii din teritoriile sensului spre cele ale jocului de limbaj. În acest caz, chiar pragmatica discursului filosofic este cea care, ca iniţiere negativă şi ca deconstrucţie, situează în zona literară a culturii discursul filosofic. Eroziunea funcţiei sale pozitiv iniţiatice, retragerea rolului său de cunoaştere şi comutarea travaliului discursiv de la comunicare la semnificare favorizează etalarea mesajului ca obiect de limbaj şi reliefează funcţiile sale poetice. Întrucît trimite tot mai puţin la ceva din afara sa, mulţumindu-se să opereze deconstructiv în textul său, discursul filosofic atrage mai mult privirea asupra sa ca asupra unui obiect poetic. Întrucît nu mai iniţiază pozitiv, oferind o cunoaştere de felul unei «imagini asupra lumii», ci negativ, într-o activitate deconstructivă, discursul filosofic se etalează pe sine ca un joc semnificant”.

[14] Ibidem, p. 94.

[15] Unul dintre cei mai consecvenţi şi mai radicali critici ai lui Noica a fost Adrian Marino. Pentru motivele acestei atitudini, vezi, de pildă, Viaţa unui om singur, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, p. 394: „[Noica – n. O.P.] chema imediat la ordine pe cei ce aveau totuşi unele «îndrăzneli» (Andrei Pleşu), sub motiv că un gest eroic singular poate frînge un destin cultural… «Iar dacă pornesc de la un primat al culturii pot să fiu întrebat ce prefer? Un destin cultural împlinit? Sau unul ce se frînge în sublimul unei demonstraţii de o clipă?» Deci mereu egoismul realizării şi salvării individuale, declarat net superior catastrofei colective din jur. Egocentrism, apolitism, inconştienţă socială, dezinteres colectiv? «Primatul culturii» este într-adevăr superior exigenţelor «societăţii civile», democratice, sub totalitarism, primatului ideologic antitotalitar, superior pe plan colectiv? Atît de necesar purităţii morale a unei întregi societăţi? Dilemă? Conflict axiologic sau capitulare pur şi simplu? A face «cultură» (şi, în definitiv, ce fel de cultură: doar de tip iraţionalist, metafizic, ontologic) chiar cu orice preţ? A fi total insensibil, orb la formidabila diversiune: «Băieţi, ocupaţi-vă de problema fiinţei, de ontologie şi lăsaţi în grija noastră politica, o ocupaţie cu totul impură, nedemnă de spirite elevate ca voi». Rar diversiune mai evidentă, dar şi mai abilă în acelaşi timp! Iată de ce eram, din acest punct de vedere, pe o poziţie ideologico-politică «anti-Noica» pînă la capăt”.

După cum rezultă din demersul de faţă, însă, alegînd, în loc de Marx, Platon şi Hegel, analizîndu-l pe Goethe, şi nu, să zicem, pe Lenin, C. Noica demonstra că monopolul marxist oficial poate fi sabotat şi spart. Iar rîndurile lui despre dictatori – puţine şi nereluate mai apăsat nicăieri, este drept – îl prezintă pe filosof nu doar ca pe un critic al dictaturii, ci şi ca pe un prevestitor al ei. Căci atunci cînd le scria, în 1969 – 1970, Ceauşescu încă nu se autoproclamase preşedinte (urma să o facă abia în 1975), şi nici nu virase încă radical spre dictatură (ceea ce urma să se petreacă după 1980), fiind, deocamdată, după protestul împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în august 1968, la apogeul popularităţii lui reale în ţară.

[16] C. Noica, Povestiri despre om, ed. cit., p. 83.

[17] Ibidem, p. 200.

[18] Ibidem, p. 202. Sintagma „rînduiala cea nedreaptă” îl trimite pe cititorul român, fără greş, la fragmentul din poemul lui M. Eminescu Împărat şi proletar unde se aude îndemnul: „Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă/ ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi…”, ceea ce induce ideea unui dialog cu socialismul cu a cărui voce a înscris clasicul român versurile citate. Altfel spus, cei care răstoarnă tirania, muncitorii înşişi, au devenit deja parte a ei, afirmîndu-se ei înşişi ca tirani.

[19] Ibidem.

[20] Lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” era, de fapt, completată şi contracarată de „dictatura proletariatului” asupra celorlalţi cetăţeni din societate, ne-proletarii.

[21] C. Noica, Povestiri despre om, ed. cit., p. 56.

Revista indexata EBSCO