Sep 24, 2018

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Un alt fel de Illich (II)

 

Responsabilizarea cetăţeanului, în urma diminuării ponderii dictatoriale a instituţiei, se traduce, în cazul educaţiei, printr-o responsabilizare a elevului şi a tutorilor săi, faţă de problema şi traiectoria instruirii proprii. Elevul nu trebuie să se dea sau să fie dat pe mâinile şcolii, ci trebuie să-şi administreze singur educaţia şi să folosească oferta şcolii în acest scop, după măsura şi la momentul pe care-l decide el însuşi, beneficiind, desigur, de serviciul unor consilieri avizaţi. Comportamentul abuziv al instituţiei şcolare actuale, cu pretenţiile sale la atotştiinţă în domeniu, contribuie la subminarea încrederii în sine a tânărului care se instruieşte, la iresponsabilizarea lui şi implicit la subminarea libertăţilor sale cetăţeneşti şi a maturităţii lui ca om. Din această cauză, susţine autorul, „şcoala are un efect anti-educaţional asupra societăţii” (p. 5). Şcolarizarea se întemeiază pe iluzia că cineva ştie mai bine ce trebuie şi ce putem învăţa noi înşine. Aceşti dictatori ai şcolarizării trebuie reîncadraţi pe funcţii de consilieri. La fel ca în religie, în şcoală se atribuie ierarhiilor un har pe care nu-l au, instituţia fiind confundată cu valoarea pe care pretinde că o reprezintă.

Pe lângă faptul acesta, şcoala absoarbe o cantitate tot mai mare de fonduri, a căror cheltuire nu se reflectă proporţional printr-o creştere echivalentă a nivelului de educaţie al elevului, în pofida artelor magice ale cuantificării necuantificabilului. Aceasta înseamnă că resursele sunt cheltuite, în mare parte, nu pentru educaţie, ci pentru perpetuarea unor structuri care parazitează pe trupul fragil al educaţiei. „Nicio ţară,” afirmă autorul, „nu e suficient de bogată, pentru a-şi permite un sistem şcolar care să acopere cererile pe care sistemul acesta le creează prin simplul fapt că există, dat fiind că un sistem şcolar de succes instruieşte în aceeaşi măsură părinţii şi copiii în privinţa valorii supreme a unui sistem şcolar şi mai mare” (p. 6).

Tot astfel, se cuvine abandonat şi mitul egalităţii oportunităţii educative prin intermediul şcolii, pentru că educaţia nu are loc integral la şcoală, ci ţine în mare măsură de mediul familial, de cărţi, discuţii, vacanţe şi chiar de imaginea de sinea elevului (p. 5). Pentru a progresa în direcţia egalităţii educative, ne învaţă Illich, monopolul şcolii asupra instruirii trebuie desfiinţat, lăsându-se fiecăruia libertatea de a identifica surse alternative de instruire. În locul acestei libertăţi însă, şcoala îşi sporeşte ineficienţa prin faptul că ataşează unui anumit tip de instruire alte sarcini, care sunt irelevante pentru scopul propus. Ea nu prezintă oferte, ci impune pachete instructive, răpind elevului putinţa de a-şi construi propriul său traseu educativ. Se confundă astfel egalitatea şansei de a te educa cu uniformitatea procedurii educative. Mai mult, a confunda educaţia cu şcoala seamănă leit cu confuzia dintre biserică şi mântuire (p. 6). Comparaţia nu este complet gratuită, în situaţia în care societatea abia acum începe să-şi dea seama că şcoala a fost şi continuă să fie, într-o oarecare măsură, religia falsă a proletariatului consumerist modern, această instituţie dobândind în perioada modernă importanţa pe care biserica o avea în Evul Mediu. La rândul său, statul modern şi-a asumat misiunea de a impune religia şcolară cu un interes şi o eficacitate vrednice de inchiziţia medievală, fapt care ne obligă să suspectăm că şcolarizarea obligatorie ascunde în spatele ideii egalităţii oportunităţii educative programe de îndoctrinare destinate să consolideze tocmai existenţa statului modern. La urma urmei, importanţa socială acordată instituţiilor, în detrimentul persoanei, este expresia directă a cultivării de sine a statului.

Aceste observaţii nu fac, desigur, parte dintr-o pledoarie orientată împotriva statului ca atare, ci dintr-un rechizitoriu orientat împotriva masivităţii strivitoare de oameni a unei instituţii a cărei eficienţă şi creativitate nu par să mai existe decât în domeniul colectării impozitelor. Dacă şcoala este un monolit autoritar, statul modern a ajuns să fie un munte de o mie de ori mai mare, un balaur hulpav în mâinile căruia se află astăzi şi cuţitul şi pâinea, date fiind tehnicile de manipulare ascunse în spatele unei democraţii făţarnice. Prin aceste mijloace, consumerismul materialist, încuscrit cu pseudo-democraţia, a produs mafiotizarea societăţii. Pe de altă parte însă, statul minimal şi cultura naţională sunt elemente de identitate personală cu statut peren, a căror eliminare nu poate conduce decât la dezrădăcinarea fundamentală a sufletelor, rămase astfel fără cotor şi transformate în victime lipsite de apărare în faţa aşa-zisului stat global, molohul tuturor molohilor. Nicio instituţie sau formă de organizare umană nu poate pretinde persoanei mai multe sacrificii decât avantajele pe care i le aduce. Orice instituţie care trece peste pragul acesta devine nelegitimă. Dincolo de această limită, pătrundem pe teritoriul tiraniei. În astfel de condiţii, pentru ca şcoala să susţină dezinstituţionalizarea cetăţeanului, ea trebuie „să detaşeze competenţa de curriculum” (p. 7) şi să nu facă din istoria şcolară a cuiva sau din certificatele pe care ea le distribuie un merit în sine, atunci când este vorba despre ocuparea unui post sau despre accesul la surse de învăţare superioare. Singurul criteriu de departajare trebuie să fie existenţa cunoştinţelor necesare postului vizat şi, desigur, disponibilitatea lui. Discriminarea întemeiată pe motive de pedigri şcoalar face parte din aceeaşi categorie cu discriminarea rasială sau religioasă.

În acelaşi timp, insistenţa şcolarizatorilor asupra identităţii dintre instruire şi certificare nu slujeşte decât intereselor de perpetuare a birocraţiei şcolare. Instruirea este rezultatul împrejurărilor care o facilitează, din categoria cărora face parte şi şcoala, desigur. În ciuda predominanţei sale sociale şi a locului pe care-l ocupă încă în mentalitatea oamenilor, eficienţa educativă a şcolii nu se compară totuşi cu eficienţa educativă a vieţii, respectiv, cu învăţarea care decurge din interesele şi înclinaţiile reale ale celui care se instruieşte, interesele născându-se din aspiraţii, iar aspiraţiile din posibilităţi. Şcoala condiţionează însă instruirea de respectarea măsurilor de control social. Ea distribuie roluri sociale, indiferent de condiţia reală a persoanei în cauză, înlocuind educaţia cu proprietatea abstractă de a fi parcurs anumite traiecte curriculare. Astfel, în loc să ofere o egalitate a şanselor, şcoala şi-a asumat monopolul distribuirii şanselor (p. 7). Fără îndoială, obţinerea unor deprinderi specializate presupune deţinerea în prealabil a altor deprinderi, însă nimic nu justifică condiţionarea dobândirii de noi deprinderi de locul şi modul în care deprinderile prealabile au fost obţinute. Mai mult, nevoia certificării şcolare reduce drastic numărul persoanelor de calitate care ar putea transmite deprinderi dezirabile, dat fiind faptul că cei care le practică le cunosc mai bine decât cei care doar vorbesc despre ele. Nu fără motiv, şcolile de medicină respectă principiul competenţei obţinute prin confruntarea cu realitatea medicală. „Certificarea”, afirmă Illich, „constituie o formă de manipulare a pieţei şi nu este plauzibilă decât pentru o minte şcolarizată” (p. 8).

*

O altă mare iluzie a sistemului şcolar este ideea că „cea mai mare parte a învăţării e rezultatul predării” (p. 7), în ciuda faptului evident că cei mai mulţi oameni îşi obţin cunoştinţele în afara sălii de clasă şi nu din cauza vreunui program de instruire standardizat. Şcoala impune prezenţa profesorului, ca şi cum învăţătura acumulată în prezenţa lui este superioară învăţăturii obţinute altfel. Prezenţa profesorului trebuie să asculte însă de principiul cererii venite din partea elevului. În acest context, profesorul nu-l învaţă pe elev, ci îl asistă în procesul de învăţare, iar elevul nu trebuie să creadă că educaţia este o activitate desfăşurată de profesor, când de fapt ea îi revine lui însuşi. Adevărata educaţie are loc printr-o relaţie de parteneriat cu cadrul didactic, dar în contextul deciziilor educative luate de elev sau tutore. Călăuzirea profesorală a elevului trebuie să pornească de la întrebările şi curiozităţile lui şi trebuie să includă asocierea sa cu alţi elevi cu interese similare. Astfel, continuă autorul, elevii „ar trebui să se poată aduna în jurul unei probleme alese de ei şi definită prin iniţiativa lor” (p. 10), dat fiind faptul că învăţarea prin explorarea în grup este eficientă şi rezolvă, în mare parte, problema motivaţiei. Aşa cum stau lucrurile în prezent însă, pentru mulţi dintre copii, sala de clasă este un loc al groazei, al muncii forţate şi al stresului produs de prezenţa directă a inchizitorului şcolar. Lucrul acesta nu poate fi străin de faptul că majoritatea adulţilor nu pot afirma că au învăţat ceva remarcabil de la profesorii lor. Cele mai multe lucruri pe care le ştiu le-au învăţat din cărţi sau prin întâlnirea cu oameni remarcabili ori cu diverse situaţii de viaţă.

Adevărata pregătire are loc în cadrul unui sistem capabil să stabilească legătura reală şi umană dintre un instructor adevărat şi un student interesat, fără povara unui curriculum impus şi fără cerinţa absurdă de a motiva un elev lipsit de interes şi poate chiar de posibilităţi. Aşadar, cel mai important principiu de care educaţia are nevoie în prezent este „restituirea iniţiativei şi a responsabilităţii învăţării către cel care învaţă sau către tutorele său nemijlocit” (p. 9). În prezent însă, chiar în universităţi, se cheltuiesc resurse semnificative pentru motivarea studentului obligat să se confrunte cu un set de probleme prestabilite, într-un cadru oficial, ritualizat şi steril. Fără îndoială, prezenţa specialistului este necesară, atât în tratarea problemelor, cât şi în alegerea lor. Cu toate acestea, el nu trebuie să impună un curriculum, ci doar să prezinte oferta competenţelor sale, lăsând studenţilor putinţa de aşi alege traseul şi modul în care vor utiliza competenţele profesorului. Altfel, contactul educativ cu realitatea este redus la minim, în ciuda faptului că realitatea este marele nostru educator. Profesorul şi mijloacele sale educative nu trebuie să se substituie funcţiei educative a realităţii, ci mai degrabă să intermedieze relaţia de învăţare dintre elev şi realitate. În şcoala de astăzi se operează însă tocmai o astfel de substituire, printre consecinţele ei numărându-se aşteptarea, din partea viitorului cetăţean, ca toate soluţiile să vină din direcţia instituţiilor şi autorităţilor şi nicidecum prin contribuţia şi sacrificiul său personal. În felul acesta, şcoala contemporană contribuie masiv la subminarea spiritului civic şi la transformarea cetăţeanului în resursă umană.

În contextul acestor idei, afirmaţia autorului că „educaţia pentru toţi înseamnă educaţia de către toţi” (p. 11) nu mai pare una radicală. Ceea ce Illich propune este înlocuirea înregimentării elevilor într-o instituţie monolitică şi autoritară cu mobilizarea educativă a întregii populaţii şi pe parcursul întregii vieţi a celui care se instruieşte. Instruirea trebuie să devină în mod oficial un element peren al vieţuirii sociale. Fiecărui deţinător de cunoaştere trebuie să i se recunoască dreptul de a învăţa pe alţii ceea ce ştie, generalizarea învăţământului conducând la generalizarea educaţiei. Acest drept la instruirea de sine şi la instruirea altora este însă limitat, în prezent, de practica certificării instructorilor, adică, de birocratizarea nejustificată pedagogic a educaţiei. Singurul certificat al unui instructor ar trebui să fie rezultatele obţinute. În şcoala actuală, chiar talentul profesorilor certificaţi este trunchiat de cerinţe curriculare şi birocratice care le împiedică activitatea. Aşa cum arată lucrurile în momentul de faţă, concluzia că birocraţia caută sugrumarea educaţiei este greu de ocolit. Simpla ignoranţă a cuiva sau chiar a mai multora nu poate produce pagube strategice. Se impune, aşadar, în interesul celor care se instruiesc, o debirocratizare a şcolii, urmată de o demonopolizare şcolară a educaţie. Nu cred că şcoala trebuie eliminată, însă monopolul ei asupra educaţiei, ca orice monopol, trebuie desfiinţat. Oricum, sistemul orelor particulare demonstrează deja din plin incapacitatea şcolii de a pregăti pe elevi până la nivelul cerut de aceştia şi, de asemenea, faptul că există deja o reţea educativă alternativă, lipsită de constrângerile şcolii şi mai eficientă decât ea. Ca societate, ne confruntăm, în prezent, cu obligaţia de a oficializa modalităţi alternative de învăţare şi predare.

*

Dictatura şcolară conduce la infantilizarea obligatorie a copilului. În viziunea lui Illich, societatea modernă împărtăşeşte trei prejudecăţi fundamentale referitoare la rostul şcolii în viaţa copiilor: „Locul copiilor este la şcoală. Copiii învaţă la şcoală. Copiii pot învăţa numai la şcoală” (p. 13). Datorită acestor prejudecăţi, pe care autorul nu le împărtăşeşte, „noi ne aşteptăm ca ei să-şi cunoască locul şi să se poarte ca nişte copii” (p. 13). În felul acesta, şcoala şi sistemul de relaţii şi mentalităţi pe care ea le impune contribuie la prelungirea şi accentuarea nenecesară a copilăriei, fapt care nu este tocmai pe gustul celor supuşi acestui regim.

Situaţia este agravată şi de faptul că copiii nu dispun de venituri proprii, interzicându-li-se prin lege participarea la activitatea economică. Li s-ar face însă, consideră autorul (p. 27), un mare serviciu, dacă li s-ar permite să lucreze, între opt şi paisprezece ani, de exemplu, câte două ore pe zi, în condiţii omeneşti. Avantajul ar consta nu doar în faptul că ar obţine un minim de autonomie financiară şi, deci, de maturitate, ci şi în faptul că ar dobândi o formă de educaţie transmisă direct de realitate. Pentru tânărul care se instruieşte, spaţiul muncii ascunde în spatele cortine impenetrabile a proprietăţii private o cantitate uriaşă de cunoştinţe şi deprinderi, care-i sunt negate sub masca protejării lui de pericolul unei asupriri care astăzi nu mai există. Privatizarea cvasi-totală a lucrurilor şi a locurilor contribuie, astfel, la îndepărtarea tânărului de realitate şi la prelungirea infantilităţii lui. El nu are acces liber decât la locurile destinate distracţiei şi educaţiei abstracte, în cazul bibliotecilor, continuându-se astfel izolarea lui de realitate şi prelungirea mediului artificial din sala de clasă.

După toate aparenţele, consideră autorul, „copilăria s-a dezvoltat doar recent, în Europa Occidentală” (p. 13), fiind un produs al evoluţiei istorice. Fără îndoială, copii au existat dintotdeauna, însă infantilizarea lor sistematică şi prelungită pare a fi un fenomen modern, apărut în urma organizării instituţiilor de învăţământ de tip şcolar. Infantilizarea copilului este un produs al acestui mod de organizare a educaţiei. Fenomenul infantilizării este mult mai slab în societăţile în care şcoala este mai puţin prezentă, fapt care constituie un argument suplimentar în sprijinul tezei enunţate. Dacă educaţia ar îmbrăca alte forme, „producerea copilăriei ar înceta” (p. 14), tinerii din ţările bogate ar scăpa de efectele sale distructive, iar cei din ţările sărace n-ar mai căuta să le imite. Diferenţa dintre realitate şi realitatea mimată şcolar ar înceta şi ea, împreună cu discriminarea educativă orientată împotriva copiilor şi discriminarea adulţilor, în favoarea copiilor.

*

Un alt aspect important este faptul că universitatea modernă îl pregăteşte pe tânăr în vederea consumului. Racordarea ei la sistemul economic îngăduie absolventului să-şi transforme cunoştinţele în avere şi să-şi gândească cunoştinţele în termeni finaciari. Nu contestă nimeni faptul că tinerii trebuie să se pregătească în vederea realităţii economice în care-şi vor duce viaţa, însă blocarea mentalităţii lor la acest nivel este o crimă comisă împotriva nobleţei naturii umane. Astăzi, absolventul de facultate este cel care stabileşte pretutindeni norma consumului. El reprezintă în societate omul realizat şi devine astfel modelul tuturor celorlalţi. Vechea universitate era gândită şi organizată după alţi parametri. Era „un spaţiu liber destinat descoperirii şi discutării ideilor mai vechi şi mai noi… Universitatea era atunci o cumunitate a cercetării academice şi un fervent endemic” (p. 17). În universitatea modernă însă, această preocupare a fost împinsă către periferie, atât la nivel administrativ, cât şi la nivelul mentalităţii. Mulţi dintre cei care au trecut de vârsta şcolarizării se întorc totuşi la vechea structură, folosindu-se în acest scop de mijloacele contraculturii. Rămâne însă adevărat că „o mare parte a populaţiei generale priveşte misticul şi ereticul modern cu îngrijorare. Ei ameninţă economia de consum” (p. 18). Cei care doresc totuşi depăşirea acesteia în direcţii mai consistente spiritual trebuie să înţeleagă că societatea consumeristă este pregătită de consumerismul educaţional, promovat de şcoală. Se poate chiar afirma că şcoala se menţine pe baza promisiunii tacite a fericirii consumeriste. Astfel, ea nu promovează nici învăţarea şi nici democraţia, ci sacrificarea acestora pe altarul câştigului pecuniar. „Numai o generaţie care creşte fără şcoli obligatorii va reuşi să recreeze universitatea” (p 18).

După cum bine se ştie, consumerismul depinde de producţia de nevoi false. Nu producţia de bunuri se adaptează cererii, ci cererea este adaptată producţiei. Cu reclama corespunzătoare, se vinde aproape orice. Astfel, o parte considerabilă a forţei de muncă este agngajată astăzi în producţia de cerere, adică, în crearea de nevoi false şi în manipularea economică a societăţii, fără de care economia de consum ar sucomba imediat. Pe lângă produsele ei, fiecare companie trebuie să producă şi cererea pentru produsele ei. Acelaşi principiu funcţionează şi la şcoală. Mai mult, şcoala este o piaţă, ne spune Illich, care „oferă şansa risipei… nelimitate” (p. 21), pentru că limitele ei sunt limitele imaginaţiei. Existenţa programelor şcolare dă naştere nevoii de şcolarizare. Fiecare elev e condiţionat să consume una după alta ofertele şcolare. Pe această condiţionare se întemeiază escrocheria manualelor şcolare, un adevărat ritual al înşelăciunii. Acelerarea consumerismului şcolar nu produce însă maturitatea intelectuală a elevului, care va trebui totuşi, la un moment dat, să gândească pentru sine, ci dimpotrivă, obişnuinţa de a consuma ceea ce i se oferă îi interzice dezvoltarea organică.

Putem adăuga aici şi iluzia calităţii, aceasta din urmă fiind confundată cu titlurile obţinute. Este o iluzie pe care şcoala o induce elevului prin sistemul notelor şcolare. I se inoculează astfel tânărului dorinţa de a se investi în titulaturi vane şi o falsă imagine de sine, care nu are un echivalent la nivelul pregătirii sale reale pentru viaţă. Este adevărat că nota bună îi stimulează pe unii elevi, dar nu la învăţătură, ci la obţinerea de alte note bune. Nu dorinţa de a se educa îi este stimulată, ci imaginea de sine şi orgoliul. În viaţa socială reală, această obişnuinţă va avea un impact mult mai mare decât modul în care i s-au predat materiile.

Revenind la dictatura producţiei de nevoi, putem observa că aceasta transformă relaţiile sociale normale în relaţii clientelare între specilişti şi nespecialişti, ceea ce face ca „orice activitate non-profesională să devină suspectă” (p. 18), adaugă Illich. Odată ce omul acceptă nevoia şcolarizării, el devine o pradă uşoară pentru pretenţiile clientelare ale celorlalte instituţii, fapt care asigură impotenţarea lui. „Acest transfer al responsabilităţii dinspre sine către instituţie garantează regresul social” (p. 19), pentru că elimină conştiinţa responsabilităţii cetăţeneşti. Dictatura şcolară îl instrueşte pe tânăr în arta slugărniciei faţă de autorităţi, în loc să-l înveţe despre suveranitatea pe care o deţine în calitate de cetăţean al unei democraţii. Ideea contractului social, aceea de a ceda în favoarea statului dreptul de a ne face singuri dreptate, s-a metamorfozat în convingerea că trebuie să transferăm instituţiilor tot ceea ce trebuie făcut în societate. Cetăţeanul îşi sacrifică astfel fiinţa civică, în favoare instituţiei, în spatele căreia tronează cu orăznicie birocraţia. Societatea supusă mentalităţii şcolarizării acceptă drept justificată represiunea misionaristă a torturii pedagogice, destinată să aducă pe lume împărăţia mesianică a binelui dictat de sus. Şcolarizarea societăţii, aflăm în continuare, înseamnă „zdrobirea integrităţii întregii populaţii, care devine astfel un material maleabil pentru învăţăturile inventate de tehnocraţi” (p. 23).

 

Revista indexata EBSCO