Sep 24, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – „Tovarăși Stalin, pînă vei trimite mila de la Moscova, Basarabia moare” sau despre demnitatea lumii țărănești a Basarabiei în fața urgiei bolșevice

 

Motto: „Nu vă lepădaţi de blândul norodul vostru”

(Făclia ţării, no. 1, 1912, Chişinău)

 

Ţăranii români din Basarabia au fost deportaţi de două ori: o dată fizic, în timpul regimului comunist, şi a doua oară discursiv, după instaurarea democraţiei. Aidoma tuturor ţăranilor români pe care regimurile comuniste din varii ţări „frăţeşti” au căutat să-i strivească, ţăranii basarabeni au fost prima dată smulşi fizic din rostul lor: din gospodăria lor, din familiile lor, din satul lor, din microcosmosul lor rural. Spre deosebire de ţăranii români trimişi în Bărăgan, basarabenii nu au fost deportaţi printre oameni de aceeaşi seminţie, vorbind aceeaşi limbă, ci au fost răspândiţi şi abandonaţi prin stepele Asiei, printre oameni cu alte limbi şi obiceiuri sau printre ruşi sălbăticiţi de traiul în pustietate. Dacă universitarii de azi discută despre „alteritate” şi alte fantasme şi oglindiri în termeni a căror totală ştiinţificitate nu reuşeşte să mascheze o agendă ideologică anti-identitară extrem de precisă, ţăranii basarabeni au devenit antropologi calificaţi la locul de muncă, forţaţi de istorie să parcurgă fără centură de siguranţă, cu riscul vieţii, cele trei stadii ale procesului de elucidare antropologică enunţate cândva de Charles le Coeur: 1. „ceilalţi” sunt total diferiţi de noi (şocul cultural); 2. „ceilalţi” sunt la fel ca noi (vagul umanism acultural care alimentează şi globalismul consumerist de astăzi); 3. „ceilalţi” sunt în anumite feluri diferiţi şi în anumite feluri asemănători cu noi şi trebuie să aflăm care sunt motivele, explicaţiile şi semnificaţiile acestor diferenţe şi asemănări. Ţăranii basarabeni semănaţi prin diferite colţuri ale taigalei au avut timp cu vârf şi îndesat să treacă prin toate cele trei faze ale contactului „total ştiinţific” cu „celălalt”.  Uneori, chiar era doar un „celălalt”, era un singur om, vreun paznic de depozit sau şef de canton sau şofer de camion peste care dădeau deportaţii scoborâţi din vagoane la capăt de drum şi de lume.

Prejudecăţile academice cu care operăm azi în condiţii controlate, de laborator – şi nu mă refer la metodele inductive sau deductive legitime, şi nici la conceptele bine cumpănite şi folosite onest, ci la scenariile discursive a căror premisă conţine deja concluzia, la care totuşi ajungem explicit abia la capătul a trei sute de pagini de raţionamente false sau tendenţioase sprijinite pe note de subsol care nu sunt altceva decât un medieval recurs la autorităţi, care nu mai sunt sfinţi sau patriarhi, ca în Evul Mediu, ci doar diverse „femei cu barbă” ştiinţifice –, nu au cum să nu se fărâmiţeze la contactul cu aerul tare al unor orizonturi atât de îndepărtate.

După această deportare fizică, a urmat deportarea discursivă a ţărănimii române operată de diverşii experţi în anticomunism care au scris istoria rezistenţei şi opresiunii lumii ţărăneşti în termeni universali, în concepte academice care nu reprezentau lumea ţărănească şi care i-au lăsat pe dinafară, exilaţi, pe ţărani. Istoricii fără pregătire sau sensibilitate antropologică, experţii în ştiinţe politice şi alţi varii ideologi au scris istoria rezistenţei ţărăneşti depersonalizându-i protagoniştii, văduvindu-i de motivaţii, de context, de rost, de semnificaţiile lor, nu de cele atribuite lor. Rezistenţa lumii ţărăneşti la comunism a fost una a unor microcosmosuri organice ale căror idiomuri culturale nu puteau fi traduse în limbajul universal comunist. Erau bucăţi de realitate refractare la transpunerea în cheia ideologiei comuniste. Evaporarea lor în ideologie universal-democratică este la fel de ilegitimă şi nu face decât să obtureze miza confruntării dintre ţărani şi comunişti: miza nu era confruntarea dintre o ideologice şi alta, ci confruntarea dintre un mod de viaţă organic şi o ideologie care avea pretenţia să se substituie realităţii sau să constituie ADN-ul unei noi realităţi, modificate genetic. Era confruntarea dintre două moduri de viaţă: unul, tradiţional, cu parametri stabiliţi de natură, tradiţie culturală şi empirism agricol/natural, şi altul cu parametri stabiliţi de un rudiment de cultură, de utopism şi de propagandă. Dacă ne uităm cu atenţie, constatăm că şi marea majoritate dintre lucrările scrise în noul idiom, al democraţiei-globale, dedicate rezistenţei la comunism împărtăşesc aceşti parametri, deşi pseudo-ştiinţa şi utopismul sunt tehnologic-consumeriste mai degrabă decât pălmaş-spartane, aşa cum era în comunism.

„Religia civilă” a comunismului nu a surpat o lume raţional-secularizată, nu a fost o explozie de iraţionalitate metodică într-o lume raţional-laică. Ţăranii au perceput-o în moduri care nu au nimic de a face cu paradigma în care se încearcă a fi circumscrisă acum discursiv rezistenţa lor la „religia” marxist-leninistă/comunistă/stalinistă. Ţăranii au descris comunismul în termeni de explozie a subteranei, a răului. Ideologia drepturilor omului are printre postulatele sale şi pe acela că alteritatea e bună, că diferenţa nu e ceva de speriat. Istoria regimurilor comuniste ne arată cum ţăranii percep corect şi precis natura ontologic diferită, pentru că profund criminală, a alterităţii comuniste. Iată, de exemplu, cum îşi explicau ţăranii basarabeni practicile comuniste de a interoga oamenii noaptea. Scena, desprinsă din paginile formidabilului volum editat de monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi: Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, se petrece în anul scurs între prima ocupaţie sovietică a Basarabiei, în 1940, şi dezrobirea ei din 1941: „Preotul din Mândâc, Ion Goreaev, a fost chemat la cercetări şi l-au prevenit să nu umble mai mult prin sat îmbrăcat în haine preoţeşti. Unii spuneau chiar că noapte de noapte îl chinuiau activiştii ca să se lepede de cruce şi de credinţă. Un lucru nu le era clar oamenilor: de ce comitetul lucra noaptea şi nu ziua. Multă vreme s-au chinuit ei să afle răspuns, până ce moş Ion Cojocaru le-a spus, mai cu fereală, taina pe care a descoperit-o el tot citind cărţile sfinte. Cică împărăţia asta rusească nouă care a pus stăpânire peste lume nu-i de la Dumnezeu, ci de la cel rău, de la necuratul. Iar necuratul se teme de lumină, fiindcă lumina vine de la Dumnezeu, iar întunericul de la ucigă-l crucea. Vestea asta nemaiauzită s-a răspândit cu iuţeală pretutindeni şi oamenii au început să privească cu teamă şi neîncredere noua orânduire.”[1] Cheia interpretării ţărăneşti a comunismului nu e, în acest caz, civică, ci mitică, tolkiniană, pogorârea bolşevicilor asupra satului fiind văzută ca o năpădire de orci.

Percheziţiile efectuate de agenţii stăpânirii comuniste prin gospodăriile oamenilor sunt percepute în termeni evanghelici. Activiştii sunt sutaşi ai imperiului care împung cu suliţa coasta lumii ţăranului român: „Dacă vedeau că nu găsesc nimic, umblau cu o suliţă mare şi împungeau metru cu metru toată gospodăria, să afle ascunzătorile. Că ţăranii începuseră să dosească de-ale gurii în pământ, în iesle, în beci, care pe unde putea. Activiştii băgau suliţa ceea unde potriveau că s-a dosit ceva şi tot ce găseau luau fără milă. Bieţii oameni strigau, boceau. Noi eram numai patru guri cu totul, dar unii aveau câte opt-zece copii, cu ce să-i hrănească? Însă ei nu se uitau la nimica, măturau până la ultimul fir.”[2] În timpul secetei din 1946-1947, autorităţile sovietice confiscau grâul oamenilor, ceea ce îl face pe Ion Moraru să afirme că „pâinea ca şi chip al lui Hristos, cum o socoteau ţăranii, era în permanenţă urmărită şi arestată”[3]. Tot diabolică, pentru că şchioapă, strâmbă, contorsionată, e şi dialectica bolşevică pe care o folosesc activiştii comunişti pentru a-şi justifica crimele, după cum se vede din această discuţie a lui Ion Moraru cu NKVD-istul Kaşirin, care îl interoga sub tortură: „Apoi mi-a zis că oriunde m-aş plânge, tot la el voi nimeri şi va face să fiu împuşcat ca un câine. I-am spus: – Eu am văzut cum în 1941 nemţii au împuşcat o evreică din convoi, fără nici o vină. – Drept, mi-a răspuns el, ei împuşcau oamenii fără vină, iar noi ne străduim să le găsim vina şi apoi îi împuşcăm…”.[4]

Pentru ţăranul român, lipsa de sens e semnul clar al diabolismului comunist. Stalin e considerat ”căpetenia demonilor”[5], iar bunicii şi părinţii îşi îndeamnă nepoţii să nu cumva să îmbrăţişeze ideologia noului regim, după cum relatează şi Teodosia Cosmin: „Când încă era cu noi, tăticu’ ne spunea şi nouă ce înseamnă Uniunea Sovietică, ce înseamnă comunismul şi aşa ne pregătea. Ne-a spus că lumea se va schimba şi ne-a mai zis să nu ne facem pioneri, să nu intrăm la Comsomol. – Pentru că antihriştii ăştia or să vă pună să călcaţi pe icoane, să vă lepădaţi de credinţă… Cât de greu ar fi, să fiţi tari, să nu vă faceţi pioneri şi comsomolişti! Şi mie mi-a intrat asta în cap pentru toată viaţa”[6].

Schimonosirea diabolică a lumii e confirmată şi de înjosirile şi chinurile la care erau supuşi invalizii în lagăr: „Într-o seară, tot acolo, la Spask, am văzut o altă scenă
dramatică, ‚drumul crucii’ pe care-1 făceau invalizii de la cariera de piatră, în care erau siliţi să lucreze pentru o bucată de pâine, şi până în lagăr. Plecarea la muncă şi venirea de la muncă erau pentru ei mai chinuitoare decât însăşi munca, fiindcă majoritatea se mişcau foarte greu. Unii n-aveau un picior, alţii n-aveau o mână, ori un ochi, ori nas… Se ţineau câte doi, iar unii se mai sprijineau şi în beţe. Făceau un drum de un kilometru şi jumătate în două ore, timp care li se socotea în afara programului de lucru. Când nu mai puteau să se târască, unii se dădeau pur şi simplu de-a rostogolul, alţii îşi puneau o piatră sub cap
şi dormeau aşa, pe marginea drumului, până a doua zi dimineaţă. Munca lor în carieră nu aducea mare contribuţie. Cei care aveau două mâini spărgeau piatra cu barosul, cei cu o singură mână o răscoleau cu ranga. Dar cât puteau face nişte oameni invalizi? Scopul adevărat era să-i tortureze. Iar colonelul Cecev, şeful Direcţiei Lagărelor, când venea în inspecţie o dată pe lună, le amintea batjocoritor că ‚mişcarea este viaţă’, după cum învaţă doctrina marxist-leninistă.”[7]

Ion Moraru nu are cum să vadă în regimul comunist decât ceva străin şi duşmănos fiinţei sale. Ca atare, fondează organizaţia subversivă „Sabia dreptăţii”: „Starea de lucruri de atunci – bunelul nevoit să doarmă în grajd de frica deportărilor, unchiul fugărit cu arma de Kaşirin, verişorii bătuţi noaptea de activişti – a făcut să fiarbă în mine revolta cum fierbe magma în adâncul pământului. Şi nu numai eu fierbeam, ci mulţi ca mine în Basarabia. Familiile ne erau deportate, religia interzisă, jefuiala de postavkă ne lua pâinea de la gură, foametea şi dispreţul faţă de noi nu mai conteneau… Toate astea apăsau asupra noastră ca nişte plăgi nemiloase şi ne-au făcut să izbucnim. Mai mult decât atât: dacă eu am crescut cu Capra cu trei iezi şi ei mi-au dat-o în foc, dacă eu am crescut cu Făt-Frumos din lacrimă şi ei mi l-au dat în foc, dacă mi-au interzis categoric să mai pun mâna pe vreo carte unde era scris Eminescu sau Goga, zicând că au fost scriitori care au lăudat orânduirile burgheze, iar burghezia e duşmanul clasei muncitoare, atunci eu ce trebuia să fac…?!”[8]

Încă de la primul contact cu armata sovietică, ţăranii sesizează că duhul care stăpânea pe aceşti ruşi de modă nouă e unul străin de tot ce ştiau ei despre vechea Rusie. Iată, de exemplu, cum descrie Ion Moraru reacţia consătenilor şi a bunicului lui, care altminteri făcuse armată pe vremea ţarilor şi ţinea portretul lui Nicolae II înfipt în pioneze pe horn, la întâlnirea cu ostaşii sovietici eliberatori în 1940: „Bunelul, Pintilie Oloinic, făcuse armată în Rusia ţaristă şapte ani de zile. […] Bunelul era complet devotat Ţarului. Pentru dânsul, Ţarul era al doilea pe pământ, după Tatăl Ceresc […]. În fiecare duminică scotea portretul Ţarului cu familia sa şi îl înfigea cu nişte pioneze pe horn […] şi apoi ne citea în glagoriţă, bâiguind pe silabe, din Sfânta Evanghelie pe care o adusese, împreună cu un Ceaslov vechi, din Rusia. La urmă spunea oftând: – Ei, dragul tatei, Ţarul o fost om gospodar, dar golanii l-o dat jos! Da’ mare-i Dumnezeu, mare, şi s-a întoarce vremea… […] Era în anul 1940 când s-a zvonit că Basarabia a fost cedată Rusiei. Învăţătorul din sat a alergat la bunelul, l-a chemat în fundul grădinii şi i-a zis: – Bade Pintilie, vin ruşii! Moşneagul a intrat în casă şi i-a spus babei: – Alixandră, are să vie ruşii! […] Pe ţar l-a pus iar pe horn, la arătare, cu o bucurie nemaipomenită, că nu ştia ce-l aşteaptă. N-au trecut nici trei zile şi vin vreo doi omuleni la dânsul: – Bade Pintilie, dumneata ştii bine ruseşte, hai, te rugăm, şi-am întâlni ruşii cu pâine şi sare! – Apoi staţi, bre, să mă rad! Bunelul nu se bărbierea decât la zile mari. S-a ras deci cu briciul pe care-1 avea din armată, de pe vremea Ţarului […]. A luat bunelul un ulcior cu vin, pâine coaptă şi şervet
vărgat din tort subţirel de in şi am plecat. Noi, copiii, când am văzut că vin ruşii înspre sat cu tancul, ne-am suit toţi pe gard, cu gurile căscate […] Maşina verde-întunecată s-a oprit lângă noi, scoţând un fum greu de benzină. S-au coborât dintr-însa vreo trei soldaţi şi au venit spre mulţime, care stătea grămăjoară: – Zdravstvuite, mujiki! Noi am venit să vă eliberăm! Oamenii s-au uitat miraţi împrejur: – Dar de cine să ne eliberaţi? – Cum de cine?! De români! – D-apoi noi ce suntem?!.. […] Bunelul a ieşit înainte şi a întins pâinea, dar rusul i-a întors-o: – Nu trebuie, moşnege, la noi pâine este! – Ba nu, că aşa este lăsat de la Dumnezeu la noi, când vin oaspeţii să-i întâlnim cu pâine şi sare! – Ce Dumnezeu? Pâinea o face omul, nu Dumnezeu! Gata, bunelul meu s-a făcut mai mititel oleacă. El a înţeles că ceva nu era curat, iar prin mulţime s-a răspândit un murmur. Cineva a zis tare: – Aiştia-s fără Dumnezeu! Pe urmă ei au început a vorbi cu oamenii, le-au spus că la dânşii tot satul lucrează la un loc şi toamna cele agonisite se împart la toţi la fel, că oamenii bogaţi la ei nu-s în cinste, că lumea trebuie condusă de cei săraci. Auzind aşa, lumea a început uşurel a se trage prin ogrăzi şi prin uliţe, iar lângă tanc au rămas doar copchilărimea curioasă şi golanii satului, cărora bunicul le traducea în continuare ceea ce spuneau ruşii. Când s-a mântuit toată „întâlnirea oficială”, ei i-au zis bunelului: […] – Hai să vedem cum trăieşti tu! […] Ajunşi în casă, bunelul a strigat bunicii: – Alixandră, adă nişte brânză cu smântână şi o bucăţică de pastramă! Între timp, el s-a dus repede, a scos o tocitoare de vin şi le-a pus pe masă. Ruşii au început a gusta şi s-au plâns că vinul e acru, iar moşneagul le-a adus miere de albine să-l dreagă. În tot timpul ăsta, portretul ţarului şedea pe horn, cu tobultocul de bani acolo, aproape, ca să se laude bunelul, să le arate el ruşilor că uite, a păstrat banii lor şi de acuma are să fie bogat. Deci au mâncat ruşii, au mâncat, iar la urmă ofiţerul a zis: – Ei, moşnege, dar tu trăieşti bine! Vei fi ridicat în Siberia numaidecât! Bunelul s-a întunecat la faţă: – Cum?!… D-apoi eu cu mâinilea istea am făcut tot ce vedeţi aici, n-am năimit pe nimeni! Şi le-a întins mâinile sale mari, brăzdate toate de crăpături, aşa cum e pâinea coaptă pe vatră. Apoi a zis iar: – Eu cu copiii mei am făcut toate, iaca, cu aiştia! Şi a arătat spre noi, care stăteam într-un colţ, abia îndrăznind să suflăm. Ofiţerul s-a uitat spre noi şi ochii i-au căzut pe horn. N-a stat mult să socoată: s-a sculat iute, a apucat portretul Ţarului de un colţ şi – pârrrrrrrr! – l-a rupt în două. Bietul tătuca s-a făcut parcă mai mititel. Aha, şi-a zis el, înseamnă că aiştia-s golanii care l-au dat jos pe Ţar. […] La plecare, ofiţerul a lămurit că el este politruk, cuvânt pe care nu l-a înţeles nimeni. Bunelul i-a petrecut, s-a întors în casă, a strâns masa, a pus toate la loc, apoi s-a uitat la babă zicând: – Alixandră, aiştia nu-s ruşii! Aiştia-s puiţi cu dracul! […] Din ziua aceea tătuca a devenit foarte tăcut şi căuta să se întâlnească cât mai rar cu oamenii. Glumele şi voia bună i le luase politrukul, iar el, pe unde mergea, tot ofta adânc şi din greu.”[9]

Această teamă de alteritate a ţăranilor, justificată cu asupra de măsură, nu încape între strâmtele limite conceptuale şi tendenţios moralizatoare ale ideologiei drepturilor omului care domină analiza istoriei regimurilor comuniste astăzi. Mentalitatea secularist-civică a zdrobitoarei majorităţi a istoriilor rezistenţei la comunism ignoră acest strat profund al realităţii, care de fapt a constituit principala ţintă a regimului comunist. Explicaţiile pe superficia ideologică nu explică de fapt nimic, ci doar confiscă suferinţa ţăranilor în folosul unei alte campanii propagandistice, la fel de anti-tradiţională ca şi cea bolşevică. Lipsa sensibilităţii antropologice a marii majorităţi a „experţilor” în istoria comunismului ne lasă, de fapt, cu subiectul încuiat afară, în Siberia de dincolo de uşa sălii de conferinţe.

Pretenţia de limbaj universalist a „drepturilor omului” nu poate ţine loc studierii concrete, la firul ierbii, a armăturii acestui conflict care a opus o lume himerică unei lumi organic-simbolice, mitice. Nu e vorba aici doar de expresia particulară a unui anume drept, ci de felia de realitate – livadă, casă, gospodărie, familie, sat – eradicată de agresiunea comunistă.

(fragment din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie)

[1] Monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi: Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia (Alba Iulia: Reîntregirea, 2012), 22-23.

[2] Mărturii, 22-23.

[3] Mărturii, 160.

[4] Mărturii, 160.

[5] Mărturii, 169.

[6] Mărturii, 270.

[7] Mărturii, 223-224.

[8] Mărturii, 168.

[9] Mărturii, 137-41.

Revista indexata EBSCO