Sep 24, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Jidi MAJIA

 

Jidi Majia (care, după ani de zile în care şi-a dorit acest lucru, a vizitat recent România) este un scriitor chinez cunoscut în ţara sa, dar şi peste hotare, poemele sale fiind traduse în mai multe limbi străine. S-a născut în anul 1961, în Munţii Marele Liang, din provincia Sichuan, în cadrul unei comunităţi yi, etnie din sud-vestul Chinei.

Despre Jidi Majia am publicat în revista „Convorbiri literare”, la „Cartea străină”, două texte, unul în iulie, despre două volume ale sale de versuri (Flacără şi cuvânt şi Culoarea paradisului ambele traduse din limba chineză de Adrian Daniel Lupeanu şi Constantin Lupeanu), şi, luna aceasta, despre un altul, de texte critice şi eseuri (În numele pământului şi al vieţii, traducere de Maria-Ana Tupan), toate apărute la Editura Ideea Europeană, Bucureşti, în ultimii ani. Sunt în aceste texte mai multe detalii şi despre viaţa şi despre opera sa, şi despre etnia din care provine.

 

Naşterea şi moartea unui vultur

— naşterea şi moartea ta sunt egale în măreţie

 

Unu: Semne ale eclozării în curs

 

Sus în cel mai înalt loc

Singurul loc

În care o stâncă salută zorii

Nu e nimic de văzut

Doar un ou, incapabil să se rotească,

Poartă a fără de număr urechi ale acului.

Nu există „trecut”; totul e un început

Aerul şi amintirile sunt suspendate

Uitate înainte de viitoarea reîncarnare

O piatră neted şlefuită

Inima apei uşoare, moi,

Acest haos placentar;

Un alt ocean şade într-însa;

Timpul îşi agită apele sale doritoare,

Până ce prind formă cele patru membre,

Pumnul unei inimi bătând,

Viitorul piept umflându-se cu încredere.

 

O, da, acela e cosmosul nostru; în afara lui,

E macrocosmosul; în josul bolţii cereşti

Cerne lumina culorilor mătăsoase,

Gura poate rosti fără nici un înţeles.

O cascadă fără culori, fără miros poate fi percepută,

Deşi fără vreun sunet, de deasupra spre dedesubt

Ea pătrunde marginile gândului.

 

Respiraţia ta nu e interioară;

E în fibrele saturate de lumina soarelui;

Pătrunde o venă albastră, pulsândă,

O abstracţie a unul, ori a şapte — [1]

Nimeni altcineva, însă ei ar fi putut fi tatăl tău.

 

[1]

Un mit al originilor al poporului e prezentat în Hnewo Teyy (cartea originilor/ Începuturilor): Femeia precursoare a poporului stă ţesând în faţa uşii ei în timp c priveşte un vultur zburând pe deasupra sa. După ce picături din sângele sacru al vulturului cad pe bluza sa, ea rămâne gravidă şi dă naştere eroului culturii, Zhyge Alu. Într-o variantă a acestei legende, femeia Pumo Hniyy e vizitată de câţiva vulturi de diverse nuanţe. Diferenţa privind numărul vulturilor — unu sau şapte — nu e importantă: ce contează este descendenţa solară a vulturului/ vulturilor sacri. Vezi versiunea din Hnewo Teyy tradusă de Mark Bender şi Aku Wuwu, în care sunt menţionaţi câţiva vulturi. (Mark Bender, „triburile zăpezii” în Asian Ethnology, Volume 67, Number 1 • 2008, 5–42). Versiunea tradusă de Qubi Shimei, în 1978, menţionează doar un vultur.

(Liangshan yiwen ziliao xuanyi, Le-e te-yi [traducere selecţie din Liang Mountain Yi-Language Materials, Vol. 1, Hnewo Teyy], Xinan Minority Institute Printing House, Chengdu, 1978)

 

Cinci: Funerar [1]

Odată ce ora sosirii morţii e ştiută

Viteza ei e mai grăbită decât un blestem.

Ochii tăi sunt plini cu totul de marele salt;

Legăturile strămoşilor îţi învăluie coloana.

Acesta e un dar, făcut ca ofrandă

Unui viitor îndelungat, şi e

O apologie şi un salut vieţii.

Nu pedepsi creaturile cu sensul vieţii;

Ceea ce ele ştiu ar putea cuprinde chiar mai mult.

 

Oh, drumul spre cer a fost revelat

Drumul lui către puritate

Ce duce spre palatul morţii.

Scriptura Plecării Sufletului va fi incantată repetat.

În vremurile astea, ritualul morţii

A depăşit pe cel al naşterii în grandoare,

Toate acestea vin de la sine.

 

Cât privirea cuiva e îndreptată spre apusul soarelui

Cam pe acolo viteza vântului schimbă

Direcţia veşniciei, în vreme ce într-un loc mai înalt

Norii violet sunt tot ca sticla.

 

O, iată!! Eşti tu îndreptându-te spre locul soarelui,

Căpătând rapid altitudine, desenând ca un fascicul de lumină,

Penele tale emit un sunet aidoma unui bâzâit, durere în azvârlire

Ca sângele fără culoare în aerul despicat.

 

Încă mai capeţi altitudine, ca o săgeată scăpată din control,

Epuizându-ţi ultimele puteri, forţându-te să ajungi

La apogeul distrugerii şi neantului.

Da, l-ai atins — un hohot de tunete bubuie:

În mijlocul unei aure orbitoare tu desăvârşeşti actul

Pe care toţi strămoşii tăi l-au împlinit.

În clipa asta, cerul întins se dispare în tăcere,

Doar câteva pene rătăcite plutesc în derivă în jos [1]

 

2018.5.25

 

[1]

Spre deosebire de vulturi, trupurile vulturilor morţi rareori găsite în sălbăticie. Cesta este un mister al zoologiei: când vulturii mor ei, aparent, dispar, lăsând doar câteva pene rătăcite. De ce?

 

 

La locul mormântului lui Nichita Stănescu

 

Putea să fi fost un minut mai târziu

Poarta acestui cimitir în care trupul tău se odihneşte

Ar fi fost închisă de întunericul care se înstăpânea.

Datorită aşezării tale a somn sub noroi

Axa timpului a devenit scutul tău.

La acest moment, braţul tău e un flaut de os;

Cuvintele vor deveni cântecul unei alte umbre,

Ochii aţintiţi vor trece prin stânca întunericului,

Privirea gândului urcă aidoma viţei de vie

În jurul coloanei vertebrale a veşniciei,

Un oaspete în trecere înghite şinele de oţel ale limbajului;

El înghite stelele înfometate şi stâlpii neantului.

Când viaţa se transformă într-o trăsură întunecată

Când moartea îţi defineşte starea

Şi craniul tău neclintit se înalţă deasupra stelelor,

Doar poemele tale sincere, ca o pasăre măreaţă

Vor pluti tăcute pe cer pe deasupra României.

 

Revista indexata EBSCO