Sep 24, 2018

Posted by in Istorie literara

Vasile DIACON – Avatarurile pămîntului românesc la conferințele de pace de la Paris și ulterior (IV)

La 2 mai 1919, trupele române au atins Tisa pe tot frontul, iar trupele cehoslovace se aflau în înaintare spre sud pentru a ocupa linia provizorie de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace, la 15 februarie 1919, între Ungaria şi Cehoslovacia pînă la stabilirea definitivă a frontierei între cele două state.

În aceeaşi dată de 2 mai 1919, în zona Muncaci-Csap s-a realizat joncţiunea între armata cehoslovacă şi trupele române, iar linia de demarcaţie între acestea, propusă de mareşalul Ferdinand Foch şi comunicată cu cîteva recomandări şi precizări de către Conferinţa de Pace la 7 mai 1919, era următoarea:

„Cursul Tisei, din amonte de Tokai şi pînă la cotul CSAP.

Calea ferată CSAP – Sighetu-Marmaţiei, pasul Jabloniţa.

– cu ocupaţie ceho-slovacă exclusiv pînă la Sighetu-Marmaţiei,

– cu ocupaţie română în Sighetu-Marmaţiei, după vechea graniţă a Austro-Ungariei.

Indicaţie: Cu ocuparea de către o armată sau alta a aproximativ 4 km din traseul liniei de demarcaţie:

– la sud de calea ferată pentru cehi,

– la nord şi vest pentru români.

În secţiunea cuprinsă între Kiraly-Haza şi pasul Jabloniţa, calea ferată ar trebui să fie întrebuinţată concomitent de români şi ceho-slovaci, potrivit unui regim care să fie fixat de cele două comandamente interesate.

Drept urmare, generalilor Pelle şi Graziani li se va recomanda, la Praga şi respectiv la Bucureşti, adoptarea acestei sugestii.

V-aş rămîne îndatorat s-o sprijiniţi cu toată influenţa dumneavoastră. Intervenţia noastră este motivată de prietenia faţă de cele două ţări interesate şi de dorinţa vie de a contribui la îndepărtarea celei mai mici fricţiuni potenţiale dintre ele. Soluţia preconizată, trebuie să aibă, bineînţeles, un caracter provizoriu. Ea porneşte de la consideraţii de ordin militar şi să aveţi grijă să specificaţi faptul că ea nu poate influenţa în nici un fel deciziile care vor fi luate de Conferinţă în privinţa atribuirii de teritorii situate de o parte şi de alta a liniei înfăţişate.

Se impune încheierea rapidă a acestui acord pentru că deja s-au produs contestaţii între detaşamentele cehe şi româneşti la Csap şi Munkacs”[1].

La 10 mai a fost declanşată campania ungară împotriva cehoslovacilor, iar la 20 mai armata maghiară a trecut la ofensivă pe tot frontul, obligînd trupele cehoslovace să se retragă. Situaţia creată a lăsat descoperit flancul drept al armatei române, deschizînd armatei maghiare drumul spre est punînd astfel în pericol legătura dintre armata română şi cea poloneză. Dacă ungurii ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre munţii Maramureşului şi Tisa, în direcţia Csap – Tisza Uilak – Hust legătura dintre Transilvania şi Galiţia ar fi fost compromisă. Pentru a evita acest pericol, Marele Cartier General a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania, la 7 iunie 1919, să ia măsurile necesare pentru a-i împiedica pe maghiari să se stabilească între munţii Maramureşului şi Tisa. Între 19 şi 21 iunie 1919, trupele române au ocupat întreg sector între Korosmezo şi Csap şi au introdus administraţia românească în întregul Maramureş. Ulterior, mareşalul Prezan, împreună cu comandamentul cehoslovac, va stabili în vara anului 1919 o linie de demarcaţie care ţinea seama de situaţia geografică, strategică şi economică a ambelor ţări. Aceasta dădea Românei „întregul teritoriu locuit de Români, cu proprietăţile lor, şi o mică fîşie din teritoriu locuit de Ruteni şi Români”[2].

Alexandru Filipaşcu indică drept culpabili de situaţia în care s-a aflat Maramureşul istoric pe diplomaţii Vechiului Regat, care, călăuziţi de lozinca „De la Nistru pîn’ la Tisa”, nu ştiau că în Maramureşul de peste Tisa avem români şi moşie istorică românească. „Cu ocazia încheierii tratatului secret din 17 august 1916, Ion I.C. Brătianu, preocupat numai de frontiera Banatului integral, a abandonat problema frontierei Maramureşului. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de pace a luat de bază tratatul din 1916, care nu stabilea nimica privitor la frontiera nordică a ţării. Greşeala aceasta au ştiut să o exploateze în favoarea lor cehii, care, bucurîndu-se şi de o mare trecere în faţa Areopagului mondial, şi-au împins frontierele pînă la hotarele Ardealului istoric. Raporturile dintre delegaţiile cehă şi română nu erau prea bune, iar retragerea de la Conferinţă a lui Brătianu (2 iulie) a provocat o tensiune latentă între guvernul român şi Consiliul Suprem. În răstimp, trupele române salvează armata cehă de ofensiva distrugătoare a bolşevicilor unguri şi, ca urmare, generalul Prezan, de acord cu comandantul ceh, a fixat o linie demarcaţională, care ţinea seama de situaţia geografică, strategică şi economică a ambelor ţări, linie care ne dădea întregul Maramureş. Delegaţia română, voind să utilizeze avantajele zonei Prezan, a aşteptat zadarnic instrucţii şi împuternicire de la şeful guvernului pentru a trata în acest scop”[3].

În momentul alipirii întregului Maramureş la România, oficialităţile române nu aveau cunoştinţă de linia de frontieră ce urma să fie trasată între România şi Cehoslovacia. Abia la 8 august 1919 i s-a comunicat României linia de demarcaţie între statul român şi cel cehoslovac. Această linie de demarcaţie nefiind inclusă în decursul anului 1919 în nici un tratat internaţional, „fapt ce i-a determinat pe politicienii români să continue negocierile pentru obţinerea frontierei cît mai avantajoase statului român şi după retragerea lui Ion I.C. Brătianu de la Conferinţa de Pace şi demisia guvernului său”[4].

După înlocuirea, la 12 septembrie 1919, a guvernului Ion I.C. Brătianu şi venirea guvernului Văitoianu, conducerea delegaţiei a fost preluată de Alexandru Vaida-Voevod, care a continuat tratativele pentru includerea întregului Maramureş la România. Avînd în vedere faptul că la sfîrşitul lunii septembrie 1919, Consiliul Suprem urma să ia din nou în deliberare frontiera României cu Ungaria precum şi cea din Maramureş, Alexandru Vaida-Voevod a înaintat un raport documentat asupra frontierei Maramureşului, în care cerea toate comunele româneşti de peste Tisa împreună cu hotarele lor (cele trei Apşe – de Sus, de Mijloc şi de Jos –, Peri, Biserica Albă, Ocna şi altele), propunînd o frontieră care începea la Vest de Teceu şi continua pe culmea munţilor spre Nord, care ne-ar fi dat plasele Sighet, Tisa, Taras şi jumătate din Teceu[5].

După primele alegeri generale parlamentare libere care au avut loc în timpul guvernării Văitoianu, în octombrie 1919, la care a participat şi populaţia întregului Maramureş astfel încît, în primul Parlament al României întregite, rutenii au fost reprezentaţi de către Gh. Bilaşcu, G. Iuga, V. Chindriş, V. Pop, T. Bocotei şi Orest Ilniczki, ca deputaţi, iar ca senatori de către Al. C. Anderco, Simion Balea, I. Boroş şi I. Pop senior[6]. Deputatul Orest Ilniczki a declarat în şedinţa Adunării Deputaţilor din 13 decembrie 1919 că poporul rutean din Maramureş doreşte să se păstreze linia demarcaţională existentă în acel moment şi să fie integraţi statului român. În integralitatea sa, declaraţia este următoarea:

„Sîntem încredinţaţi din partea alegătorilor noştri ruteni a exprima sentimentele de nemărginită mulţumire şi loialitate Maiestăţii sale regelui Ferdinand (aplauze prelungite) şi toată recunoştinţa Consiliului Diligent pentru respectarea atît de corectă a dreptului minorităţilor cu ocaziunea alegerilor (aplauze).

Poporul rutean din Maramureş, de cînd există, prima dată acuma, la aceste alegeri, şi-a putut manifesta liber voinţa sa şi a putut alege reprezentanţii săi (aplauze).

Avem toată încrederea că Parlamentul român va respecta totdeauna principiile democratice şi va aduce legi bune şi folositoare pentru toţi cetăţenii care ajung între graniţele României Mari (aplauze).

Poporul rutean din părţile Maramureşului doreşte şi cere să se ia toate măsurile necesare pentru a fi anexat definitiv, conform liniei demarcaţionale de azi, pentru totdeauna la România Mare (aplauze prelungite şi repetate)”[7].

În urma acestor alegeri, la 30 septembrie 1919, guvernul Văitoianu a fost înlocuit de guvernul Vaida, care a numit pe lîngă delegaţia română, ca expert pentru Maramureş, pe dr. G. Iuga. Acesta, în timpul şederii sale la Paris, a întocmit mai multe memorii, documente şi hărţi, dovedind caracterul românesc al Maramureşului de peste Tisa, precum şi drepturile istorice incontestabile, pe care România de facto le şi exercita.

Raporturile dintre cele două delegaţii s-au îndulcit, iar la Conferinţă s-a creat României o atmosferă favorabilă, arată Alexandru Filipaşcu în lucrarea sa despre istoria Maramureşului. Faptul era încurajator pentru România deoarece, la 16 decembrie, Alexandru Vaida-Voevod declara în Cameră că speră să găsească remediul pentru salvarea integrală a Maramureşului. După aceasta încep tratative între cele două delegaţii şi se fac intervenţii cu succes la bărbaţii de stat ai Aliaţilor. Ca urmare, delegaţia cehă a acceptat punctul de vedere românesc, încît la 15 martie 1920, şeful delegaţiei cehe, încunoştinţa pe Alexandru Vaida-Voevod că frontiera Maramureşului este pe cale de a fi rezolvată în scurtă vreme. După acordul ce s-a stabilit între delegaţii primeam întregul Maramureş, cu excepţia plasei Dolha.

Acordul urma să fie semnat la Londra, dar cînd delegaţii români au prezentat documentele spre semnare, delegaţia cehă a refuzat semnarea lor, sub pretextul că în urma demisiei guvernului Vaida, delegaţia română nu mai dispune de împuternicirea legală pentru a putea să semneze acordul încheiat.

Schimbarea de guvern[8], în momentul culminant al stabilirii definitive a frontierei nordice a României, a fost fatală Maramureşului. Guvernul Averescu, în loc să continue tratativele şi să ducă la bun sfîrşit lucrările guvernului Vaida, la finele lunii iulie 1920 a ordonat cu o grabă nejustificată retragerea trupelor române dincoace de Tisa. Dispoziţia aceasta a fost considerată de cercurile diplomatice internaţionale ca o renunţare de bună voie din partea României la teritoriul Maramureşului de peste Tisa, care în scurtă vreme a şi fost ocupat de trupele cehe. Astfel, „printr-o hotărîre grăbită, s-a aplicat Maramureşului o operaţie mortală, care nu ţinea seamă nici de configuraţia sa geografică, nici de interesele sale economice şi nici de dorinţele categorice ale locuitorilor săi”[9]

La începutul anului 1920, Ungaria înaintează forumului păcii opt note însoţite de anexe voluminoase cu care îşi susţinea pretenţiile sale, ţările afectate fiind Cehoslovacia, România şi Regatul Sîrbo-Croato-Sloven. Acestea au răspuns şi au contracarat acţiunea maghiară[10].

Simultan cu acţiunea diplomatică declanşată de către Ungaria, guvernul Alexandru Vaida-Voevod antrenează noi negocieri cu delegaţii cehoslovaci la Londra, condiţionînd încheierea unui acord mai strîns cu Cehoslovacia de aplanarea diferendelor litigioase din Maramureş[11].

Pe lîngă delegaţia română la Conferinţa de Pace, ca expert pentru Maramureş, a fost numit Grigore Iuga, deputat de Maramureş, care a redactat mai multe memorii, documente şi hărţi dovedind caracterul românesc al Maramureşului de la nord de Tisa. În memoriul din 9 decembrie 1919, Grigore Iuga arată pierderile pe care le-ar înregistra România în cazul în care frontiera nu s-ar menţine pe linia de demarcaţie de la acea dată[12].

În cadrul acestor tratative, iniţial, cehii s-au arătat dispuşi să facă concesii teritoriale în Maramureş în schimbul unei alianţe militare. La 16 decembrie 1919, Alexandru Vaida-Voevod declara în Camera Deputaţilor că „speră să găsească remediul pentru salvarea integrală a Maramureşului”[13]. Şi şeful delegaţiei cehe, Osusky, îl informa la 15 martie 1920 pe şeful guvernului român că, frontiera Maramureşului este pe cale de a fi rezolvată în scurtă vreme. Conform acordului stabilit între delegaţii, Maramureşul, cu excepţia plasei Dolha, revenea României, tratatul urmînd să fie semnat la Londra. Negocierile sînt însă întrerupte de demiterea lui Alexandru Vaida-Voevod iar partea cehă nemaivoind să amîne evacuarea teritoriului atribuit prin deciziile luate în cadrul Conferinţei de pace[14].

La 23 martie 1920 şi 1 aprilie 1920, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului său cererea de evacuare a teritoriului de la Nord de Tisa de către trupele române, care „nu trebuie să fie efectuată mai tîrziu decît evacuarea teritoriului maghiar ocupat de trupele române” şi transmitea că „Evacuarea teritoriului odată efectuată, Ministerul cehoslovac al Afacerilor Externe se declară dispus să intre în tratative privind o rectificare a frontierelor”[15].

La 5 aprilie 1920, Consiliul de Miniştri a autorizat Ministerele de Externe şi de Război să ia măsurile cuvenite pentru evacuarea teritoriului de la nord de Tisa, care, conform prevederilor Tratatului de Pace cu Austria, revine Cehoslovaciei, precum şi începerea tratativelor pentru obţinerea unei rectificări de graniţă[16]. Urmare acestei hotărîri, la 5 mai 1920 are loc la Satu-Mare întrunirea Comisiei mixte româno-cehoslovace care stabileşte modalitatea concretă de evacuare a Maramureşului de la Nord de Tisa[17] iar la 6 iunie 1920, la Uzhorod, aceeaşi comisie constata stadiul derulării acţiunilor de evacuare.

Problematica Maramureşului va fi din nou integrată în sfera mai largă a raporturilor diplomatice, aceasta regăsindu-se pe agenda discuţiilor ce au avut loc la 19 august 1920, la Bucureşti, între Take Ionescu şi Eduard Benes, cînd s-a convenit ca Cehoslovacia să asigure României „o frontieră mai bună la sud de Tisa”[18].

Pe baza acestei convenţii, negocierile se reiau în ianuarie 1921 la Sighetul Marmaţiei fiind finalizate în 4 mai 1921 cînd se încheie Protocolul privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia[19].

Frontiera româno-cehoslovacă a fost definitiv fixată şi trasată pe teren de comisia internaţională instituită prin Tratatul de la Sèvres, articolul 2, paragraful 6[20], care şi-a terminat lucrările printr-un Protocol final încheiat la Brno în 19 iulie 1926, iar statutul frontierei româno-cehoslovace a fost adoptat la Satul Mare la 25-30 noiembrie 1929[21].

Referindu-se la modul în care a fost reprezentată problema Maramureşului istoric la Conferinţa de Pace de la Paris, Take Ionescu într-o cuvîntare ţinută în şedinţa din 17 august 1920 a Senatului României, afirma:

„Frontiera Maramureşului este aceea pe care am pus-o noi în tratatul de alianţă de la 1916. În această privinţă Congresul de la Paris a primit întocmai frontiera din tratat, afară de o bucată de la apus de Sighet şi ne-a mai privat astfel de două comune. Dar, încolo, frontiera este absolut aceea din 1916. D-lor, de ce la 1916 s-a fixat aşa frontiera. La 1916 s-a tratat şi cu Rusia şi în chestiunile rutene, evident că Rusia a susţinut pe ruteni. De aceea tratatul de la 1916 nu ne da Bucovina întreagă pe care o avem astăzi şi tot de aceea şi frontiera din Maramureş nu s-a tras la nord de Tisa, ci chiar pe Tisa.

Nu acuz pe nimeni, la 1916 era greu să fie altfel.

Vina noastră începe mai tîrziu. Greşeala României nu a fost la 1916, ci la Paris în 1918 şi 1919.

Politica urmată de România, aceea de a nu ieşi nici un minut din litera Tratatului de la 1916, era fatală în chestia Maramureşului.

Dacă România, la Paris ar fi înţeles că nu era posibil să se pună numai pe temeiul tratatului, mai ales din cauză că intrase în război şi America, şi America era dominantă în conferinţă şi nu iscălise tratatul nostru; dacă România înţelegea atunci, cînd Italia, cu 40 milioane de locuitori, nu reuşea să îşi valorifice tratatul lor nu putea să se valorifice integral al nostru, mai ales că noi luam şi Basarabia, care nu era cuprinsă în tratatul din 1916; dacă România, la Paris, ar fi avut înţelepciunea să pună în subsidiar, cum se zice în drept, în a doua linie, alte argumente decît ale tratatului, să discute frontierele noastre punct cu punct şi pe alte merite decît ale Tratatului din 1916, sînt sigur că ar fi obţinut pentru Maramureş alte frontiere”[22].

Analizînd harta Maramureşului istoric, urmărindu-i văile (Bîrjava, Neagu, Hust, Săclînţa, Talabîrjava, Taras, Ungului, Repedea, Rusului, Rîului, Săpurca, Tisa Neagră şi Tisa Albă) care despart munţii cu denumiri româneşti (Turbatu’, Plosca, Cucu’, Tîmpa, Tătăruca, Oprişa, Carpenu’, Plaiu’, Păpădia, Bustu’, Strînsu’, Neamţu’, Groapa, Pietrosu’, Muncelu’, Turcu’, Strungu’, Rîpa, Gamba, Călinu’, Guşatu’, Crainicu’, Tomnaticu’, Măgura, Şerbanu’, Paltinu’, Petriceaua, Vinderelu’, Corbu’, Copilaşu’, Lutoasa’, Prislopaşu’, Făgetu’, Băiţa, Păpădia, Ciarcănu’, Geamănu’, Vîrfu’ Omului, Bălţatu’ şi multe altele) şi de-a lungul cărora s-au înfiripat din cele mai vechi timpuri aşezări a căror toponomastică trimite la acelaşi spaţiu lingvistic românesc (Rotunda, Crăiniceni, Horneţ, Săliştea, Boureni, Deluşor, Făget, Izvoru’, Livada, Moşneni, Poiniţa, Prepeliţa, Răchita, Răstoaca, Recea, Vălcele, Ariniş, Brustura, Crăsnişoara, Delureni, Strîmba, Domneşti, Şesu’, Voineşti, Peri, Iapa, Slatina, Cărpiniş, Frasin, Lunca, Tăietura, Arşiţa, Ocna, Coliba etc.), se va putea constata cu uşurinţă spaţiul etnic căruia i-a aparţinut întotdeauna respectivul teritoriu.

Ţinînd seama de aportul Maramureşului la cultura românească, ştiind că primul traducător al Apostolilor, Evangheliei şi Psaltirii a fost un român maramureşean şi că în secolul al XVII-lea, la Mănăstirea Peri[23], a existat o tipografie unde au fost tipărite în limba română Molitvelnicul şi Evanghelia[24], găsim justificat apelul la rîndurile publicate de către Al. Filipaşcu, drept concluzie la epopeea maramureşeană: „Redus la o treime şi lipsit de legătură feroviară cu Polonia şi cu restul ţării, Maramureşul a devenit un judeţ deficitar şi un colţ mort din trupul viu al României. În vara anului 1921 s-a ţinut la Sighet congresul general al «Astrei», la care a participat elita intelectualităţii române din Transilvania, precum şi reprezentanţii mai multor societăţi culturale din străinătate. În faţa acestora, dr. V. Filipciuc a ţinut o conferinţă documentată despre situaţia etnografică, economică şi culturală a întregului Maramureş, pe care a încheiat-o cu următoarele declaraţii testamentare: «Noi, strănepoţii lui Dragoş şi Bogdan, nu vom recunoaşte niciodată graniţa nedreaptă dinspre Cehoslovacia şi vom pretinde mereu drepturile noastre strămoşeşti asupra patrimoniului românesc de peste Tisa, unde avem fraţi români dintre cei mai buni, precum şi alţi fraţi, care s-au slavizat din vitregia timpurilor! Vom blestema mereu o graniţă care ne desparte de un pămînt sfînt, presărat cu altare româneşti, sub care zac oasele sfinte ale atîtor strămoşi, cucernici egumeni şi vlădici, viteji voievozi, cneji şi magistri maramureşeni»”[25]

După Conferinţa de pace de la Paris, la care România, după unele păreri, a înregistrat un insucces[26], vecinii noştri apuseni au început o amplă campanie revizionistă. Prin urmare, la 16 decembrie 1934, Liga Antirevizionistă din România organizează la Timişoara o mare adunare populară, la care participă zeci de mii de locuitori din oraş şi din satele timişene, ocazie cu care sînt combătute intenţiile revizioniste ale vecinilor.

În anul 1938, imediat după dezmembrarea Cehoslovaciei, românii din dreapta Tisei au întreprins o energică acţiune în vederea revenirii la ţara Mamă, dar în primăvara lui 1939, trupele maghiare au ocupat întreaga regiune subcarpatică, iar după Dictatul de la Viena, la 5 septembrie 1940, au pus stăpînire şi pe Maramureşul din stînga Tisei.

Teritoriul a fost eliberat în timpul celui de-al doilea război mondial, odată cu întregul Ardeal.

 

 

[1] Apud Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 37.

[2] V.V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919-Martie 1920, Sibiu, 1925, pp. 149-150.

[3] Alexandru Filipaşcu – op. cit., p. 243.

[4] Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 6.

[5] V.V. Tilea, op. cit.; Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 207.

[6] Alexandru Filipaşcu, op. cit, p. 242.

[7] Apud Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 47.

[8] Desele schimbări de guverne au avut un efect negativ asupra modului de purtare a tratativelor. În perioada 1914-1921 s-au succedat următoarele guverne: Ion I.C. Brătianu (04.01.1914-11.12.1916), Ion I.C. Brătianu (11.12.1916-26.01.1918), Alexandru Averescu (29.01.1918-27.02.1918), Alexandru Marghiloman (05.03.1918-24.10.1918), Constantin Coandă (24.10. 1918-29.11.1918), Ion I.C. Brătianu (29.11.1918-12.09.1919), Artur Văitoianu (27.09.1919-29.11.1919), Alexandru Vaida-Voevod (01.12.1919-12.03.1920) şi Alexandru Averescu (13.03. 1920-13.12.1921).

[9] Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 208.

[10] Apud Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 7;Viorica Moisuc (coord.), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful Principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983, p. 388; Lucian Leuştean, op. cit., p. 156; Desăvîrşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. 1918. Documente interne şi externe – februarie 1920-decembrie 1920, vol. VI, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 9-23, 32-51, 85-98, 98-106, 106-116, 480485; 1920. Un act de justiţie. Documente, Ediţie întocmită de Corneliu Mihail Lungu şi Ioana Grigorie, Bucureşti, 2001, pp. 302-320.

[11] V.V. Tilea, op. cit.

[12]Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 50 seq.

[13] V.V. Tilea, op. cit., apud Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 8.

[14] Cristina Ţineghe, editor, op. cit., p. 8.

[15] Ibidem, pp. 48, 60.

[16] Ibidem, p. 63.

[17] Vezi ibidem, p. 80.

[18] Ibidem, p. 116.

[19] Ibidem, p. 167.

[20] Comisia a fost formată din cinci membri numiţi de către Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate, şi cîte unul de către Cehoslovacia şi România.

[21] Ibidem, p. 9.

[22] Ibidem, p. 111.

[23] Mănăstirea Peri, zidită înainte de 1391 de Sas Vodă, fiul lui Dragoş Vodă a fost primul locaş românesc închinat. Voievodul Balc şi Drag, fiii lui Sas o aşază, în 1391, sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol. Patriarhul Antonie, la cererea celor doi, face din egumenul stavropighiei Pahomie exarh al său. Jurisdicţia sa se întindea peste ţinuturile Avra, Bereg, Ugocea, Sălaj, Ciceu, Unguraş şi Bistriţa.

La Mănăstirea Peri, „în care lucrase o tipografie, tipărind cărţi”, sub influenţa curentului husit, în jurul anului 1500 au fost traduse în limba română, Psaltirea Şcheiană, Apostolul, Evanghelia şi părţi din Sfînta Scriptură. (Vezi Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, pp. 170-173; Idem, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, Editura Librăriei Arhidiecezane, 1935, passim; Const. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 149).

Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 63, arată că la 13 august 1381 [sic!], Patriarhul Antonie din Constantinopol a emis un decret de canonizare a Exarhatulului de la Peri (Exarhul reprezenta Mitropolitul delegat de Patriarhul din Constantinopol), cu o jurisdicţie quasi episcopală asupra Maramureşului, Sălajului, Mediaşului, Ugocei, Bîrjavei, Ciceului, Bolovăneţului şi Almaşului din Bihor (Vezi şi Radu Iloş, Mănăstirea Peri în destinul Maramureşului istoric, în „Mesager bucovinean”, Bucureşti, an IV, nr. 1-2 (13-14)/ ianuarie – iunie 2006, p. 14).

[24] Vezi Alexandru Filipaşcu, Maramureşul, Sighetul Marmaţiei, Editura „Echim”, 2002, p. 43.

[25] Al. Filipaşcu, op. cit., p. 245.

[26] Constantin Xeni, op. cit., p. 414.

Revista indexata EBSCO