Sep 24, 2018

Posted by in Istorie literara

Ion AGRIGOROAIEI – O pagină mai puțin cunoscută a Războiului de Întregire

 

În urma eşecului înregistrat în campania din a doua jumătate a anului 1916 şi a refugiului în Moldova s-a trecut, în primele luni ale anului 1917, la opera de refacere a armatei care suferise pierderi de mari proporții. Prin eforturi deosebite, efectivele au fost reorganizate şi completate  prin încorporarea a două contingente. S-a îmbunătățit substanțial capacitatea de luptă prin dotarea cu armament venit din Franța şi Anglia, printr-o instruire corespunzătoare. Materialul de război necesar înzestrării trupei sosea cu întârziere şi adesea cu descompletări, parcurgând un drum lung prin Rusia. Misiunea Militară Franceză condusă de H. M. Berthelot a participat direct la instruirea armatei române, la refacerea capacității sale de luptă.

Au intervenit modificări în compunerea comandamentului. Regele Ferdinand a devenit conducătorul frontului român, având două ajutoare, pe generalul rus Șcerbacev şi pe generalul C. Prezan, noul şef al Marelui Cartier General (pentru comanda armatei ruseşti, respectiv a celei române de pe frontul din Moldova).

Cu toate dificultățile care au persistat, trupele Armatei a II-a erau reorganizate la sfârşitul lunii aprilie, iar cele ale Armatei a I-a către sfârşitul lunii iunie 1917. S-a ajuns ca armata de operații să atingă 460 000 de oameni din totalul de 700 000 al întregii armate.

Refacerea armatei în condițiile date a fost o operă de mare amploare, cu multe componente de ordin material şi moral. Încadrarea batalioanelor de voluntari transilvăneni şi bucovineni venite din Rusia în armata română,  începând cu data de 8 iunie 1917, a contribuit la întărirea capacității de rezistență, subliniind în acelaşi timp unitatea de acțiune a românilor de pe ambele versante ale Carpaților în vederea menținerii statului român şi a realizării idealului național.

Modificarea Constituției României în iunie 1917, prevăzându-se exproprierea a peste 2 milioane de ha din marile proprietăți funciare, în vederea împroprietăririi țărănimii a reprezentat un fapt de importanță covârşitoare pentru îmbărbătarea oştirii compusă în majoritate zdrobitoare din țărani. Statul român se pregătea pentru rezistența hotărâtoare din iulie-august 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.

 

Pe lângă acțiunile de acest fel s-au adoptat, în condițiile purtării războiului, timp de o jumătate de an, măsuri de pedepsire a celor vinovați sau considerați vinovați de încălcarea gravă a legilor şi regulamentelor militare. Fenomenul a fost mai general, fiind constatat şi „utilizat” pe mai multe teatre militare, atât pe frontul de vest cât şi pe cel de est, ca mijloc de întărire a disciplinei militare, prin combaterea defetismului, limitarea cazurilor de dezertare, de automutilare, de pactizare cu inamicul etc. Au fost şi cazuri reale, mai ales în primele luni ale participării la război, după cum altele au fost inventate pentru a se deplasa atenția de la principalele cazuri ale eşecului. Astfel, generalul Al. Socec a fost învinuit de părăsirea postului în timpul bătăliei Bucureştilor şi condamnat la 21 ianuarie / 3 februarie 1917 la cinci ani de închisoare şi degradare militară. După formarea guvernului Al. Marghiloman în martie 1918 a fost rejudecat, achitat şi repus în drepturi în octombrie 1918.

La începutul anului 1917 a produs vâlvă cazul colonelului Al. Sturdza, al locotenentului C. Wachman şi al locotenent-colonelului C. Crăiniceanu, acuzați de înaltă trădare (trecere la inamic, instigare de trecere  la inamic) şi condamnați la moarte primii doi în contumacie, ultimul executat la 31 martie / 13 aprilie 1917[1]. A fost judecat la Iaşi şi condamnat la moarte, în contumacie, la începutul lui august 1917, Victor Verzea, pentru conlucrarea cu Puterile Centrale şi afaceri veroase, în calitate de director general al Poştelor şi primar al Bucureştiului.

Presa a făcut publice mai multe hotărâri ale Curții Marțiale de condamnare a militarilor (menționându-se numele şi prenumele, gradul ş.c.l.) care săvârşiseră încălcări, uneori grave, ale obligațiilor ostăşeşti. Au fost şi condamnări ale unor persoane „civile” acuzate de speculă sau „defăimare a armatei şi a guvernului prin elogii aduse inamicului”.

Curtea Marțială a Diviziei a 10-a a condamnat trei soldați la câte cinci ani de închisoare pentru dezertare în țară şi pe alt soldat la moarte, pentru mutilare şi părăsire de front în prezența inamicului; tot pentru părăsirea postului erau condamnați la moarte patru soldați[2].  În unele cazuri se anunța şi executarea sentinței.

La 8 martie 1917, Curtea Marțială a Armatei I a pronunțat următoarele sentințe: un căpitan, doi locotenenți, trei sublocotenenți din Regimentul 54 Infanterie, vinovați de crima de capitulare pe câmpul de luptă, condamnați la moarte, în contumacie; un sublocotenent, pentru crimă de dezertare la inamic, la moarte; un sublocotenent pentru aceeaşi crimă, la zece ani de detenție[3]. Curtea Marțială a Armatei a II-a a pronunțat în zilele de 14-16 martie 1917, condamnări la moarte pentru un soldat, trei caporali, un sergent şi un şofer vinovați de dezertare la inamic, iar pe doi soldați, pentru dezertare în țară la 20 de ani şi, respectiv, 10 ani de închisoare[4].  La aceste exemple se pot adăuga şi altele.

Dincolo de caracterul acestor condamnări, al scopului urmărit în desfăşurarea războiului, asemenea situații şi cazuri nu puteau lipsi din armata română, angajată într-o campanie prelungită, de-a lungul mai multor luni de toamnă şi iarnă, cu grele pierderi în morți, răniți şi prizonieri. Dezbaterea chestiunii dezertărilor s-a prelungit, încercându-se rezolvarea unor cazuri speciale în iunie 1917, pe fondul întăririi capacității de luptă a trupei în preajma anunțatei ofensive a generalului Mackensen în sudul Moldovei.

Printr-un Ordin circular dat de generalul C. Prezan, reprodus de ziarul guvernamental, se anunța: „Înaltul comandament a fost informat că un număr mare de soldați şi grade inferioare, pierzându-şi dreapta judecată pe timpul retragerii au fugit de la corpurile şi serviciile lor şi acum de teamă că vor fi maltratați sau vor suferi rigorile legii, pribegesc prin păduri sau se dosesc prin diferite comune”. Cei care până la 15 iunie 1917 se vor prezenta la unitățile lor, deşi vor fi supuşi judecății şi poate condamnați, nu vor executa pedepsele ce li se vor aplica. Executarea lor va fi suspendată până după război, iar cei care vor fi dovedit bravură în luptă vor fi supuşi Înaltei Clemențe Regale, pentru a fi grațiați  de pedepsele ce li se pronunțaseră[5]. Nu ştim câți au răspuns acestui apel special. Reținem recunoaşterea faptului că mai existau mulți militari care nu se reintegraseră în armată nici după atâtea luni de la încheierea campaniei din 1916.

O cercetare specială a acestei probleme în arhivele noastre militare ar aduce precizările necesare.

 

În cadrul campaniei din 1916, armata română în retragere, prin lupte îndârjite purtate cu deosebit eroism şi spirit de sacrificiu a reuşit, cu grele sacrificii să oprească ofensiva Puterilor Centrale la porțile de sud ale Moldovei. Dintr-un efectiv combatant de 500 000 de militari, pierderile armatei române s-au ridicat la 310 000 militari. „Bilanțul general era foarte trist. Pierdusem aproape 3/4 din țară şi 2/3 din armată. Moralul poporului şi al armatei scăzut de tot, fără a fi anihilat”[6].

Aspectele aduse de noi în discuție reprezintă în fond o expresie a acestui bilanț foarte trist. A fost nevoie de aproape o jumătate de an, de mari eforturi materiale şi morale, pentru a se ajunge la refacerea armatei capabile să zădărnicească încercarea Puterilor Centrale de a ocupa în întregime statul român.

 

 

[1] Petre Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Bucureşti, 2011, p. 145-147.

[2]  „Opinia”, 14 martie 1917.

[3] „Opinia”, 31 martie 1917.

[4] „Mişcarea”, 23 martie 1917.

[5] „Mişcarea”, 16 iunie 1917.

[6] G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918),vol. III, Bucureşti, 1928, p. 642.

Revista indexata EBSCO