Sep 24, 2018

Posted by in Istorie literara

Marian Victor BUCIU – Glose despre actualitatea lui Titu Maiorescu

 

Etnicitate şi naţionalitate

 

Etnicitatea este în gîndirea lui Maiorescu obligatorie pentru scriitorul – caz generic – naţional român, care face operă în limba naţională română, este exponent al poporului român, scrie din(spre) el, adică au împreună o limbă comună, pe care scriitorul, în această concepţie, o împrumută şi o restituie. Lexical, scriitorul nu este creator. Nu-şi formează un idiom, dar un stil, iar acest stil înseamnă adecvarea scrisului şi respectul faţă de proprietatea lingvistică populară, mai recunoaşte Maiorescu în studiul Neologismele. „De aceea vedem că scriitorii cei mai buni şi cei mai «români» ai literaturii noastre de astăzi fug de neologisme şi aleg acele cuvinte, în care se află încă toată măduva înţelesului popular.”

Etnicitatea, naţionalitatea, potrivit lui Maiorescu, nu sînt decît efectele unor merite mereu de cucerit şi depăşit. Maiorescu urmează un naţionalism activ, marcat exclusiv de adevăr şi realitate, dincoace de imaginarul propagandistic sau mitic. „Adevărul ne pare a fi în propoziţia că un popor are dreptul de existenţă naţională şi teritorială nu în urma naţionalităţii sale brute, ci numai în măsura contribuirii la cultura omenească…”, atrage atenţia în Contra şcoalei Barnuţiu (1868). Om te naşti, român devii, pare a spune, fără a pune naţionalismul deasupra umanismului. Doar naţionalismul extremist şi xenofob i s-ar putea opune modului acesta de gîndire, într-adevăr modern, actual. De altfel, astăzi, de-a dreptul (a)probat. Germanul, mult hulit de Barnuţiu, Carol I, devenit rege al României, se cere sprijinit să nu ajungă un anume român, acel român care pretinde ceva fără muncă şi merit, un tip antimodel persistent. „Şi dacă e vorba de temut, ne cerem voie să spunem că singura noastră temere ar fi astăzi nu că noi vom deveni vreodată germani, lucru imposibil, dar că principele german ar putea deveni prea român.” Acesta este în fapt naţionalismul brut, evident că şi brutal. Maiorescu îl cunoaşte, dar important e mai ales faptul că îl recunoaşte.

Privind într-adevăr la prezent, Maiorescu dovedeşte că inevitabil prinde ceva fundamental din mecanismul istoric şi ajunge totodată un anticipator al viitorului. „Ceea ce nimeni n-ar fi crezut cu putinţă în secolul al XIX-lea la noi s-a întîmplat. S-au găsit profesori din învăţămîntul public şi bărbaţi din aşa-numitul partid liberal care să se facă agenţii motori ai persecuţiei, s-au găsit preoţi creştini care să se fălească în adunări publice cu ura ce o poartă în contra deaproapelui (sic!) lor de altă credinţă politică sau religioasă. Şi unii, şi alţii au uitat raţiunea existenţei lor, au uitat că ştiinţa şi libertatea sînt focarul toleranţei umanitare, au uitat că religia creştină este iubirea necondiţionată a tuturor oamenilor fără excepţie.” Poate că datele nu sînt riguros exacte cînd scrie el la 1868 Contra şcoalei Barnuţiu, dar ceva similar s-a petrecut nu doar în contemporaneitatea, dar şi în posteritatea sa. Aspectul rămîne în latura sa politică, din unghi critic, de netăgăduit.

Naţionalismul bun al lui Maiorescu este urmarea unui principiu al competiţiei universale şi al acceptării oneste, într-adevăr cunoscătoare, a unei ierarhii a culturii lumii în integralitatea ei. Din această direcţie critică adevărată dezaprobă cel aflat în dispută cu „şcoala Barnuţiu” „o carte de şcoală deşteptînd (…) ura în contra culturei (sic) a două naţiuni (germană şi franceză, n. m.), care ne sînt superioare în toate privinţele şi de la care avem încă multe de învăţat”.

 

Modernul

 

Titu Maiorescu are conştiinţa unui modern, a unui actual, la vremea sa (iar în unele aspecte nu numai), circumspect faţă de menţinerea raportului cu trecutul, mai cu seamă cu acela foarte îndepărtat. În Contra şcoalei Barnuţiu (1868), aşadar la început de drum, el îşi reprimă, spre deosebire de cei cu care polemizează, utopia deopotrivă a învierii şi a fixării exacte a istoriei, compusă din date contradictorii, într-o capricioasă şi oscilantă diacronie. „Dar ce să descriem noi cu o pană modernă (s. m.), bănuită de parţialitate, acele timpuri romane?”, se întreabă, deşi dovedeşte o cunoaştere superioară şi o înţelegere adecvată, ambele fiind categoric detaşate de propoziţiile reale şi gramaticale ale lui S. Barnuţiu şi continuatorilor lui. Cu toţii, aceştia, trecuţi, eretici, deloc contemporani, moderni. Spre deosebire de T. Maiorescu, orientat în contemporaneitate, „pană modernă”, cum îşi spune, uneori privind prin fereastra viitorului.

Dar T. Maiorescu este şi un critic al modernului, al falsului modern, care actualizează forţat trecutul tendenţios, mistificator, simili-reconstituit. Modern, de exemplu, în drept, înseamnă un  eclectism arbitrar, pretinde el în Contra şcoalei Barnuţiu.

Generaţia lui Maiorescu este însă într-adevăr modernă prin apropierea de fizică şi psihologie, cum însemnează el în Din experienţă (1888). Incontestabil, în latură ştiinţifică, dar numai atît. În artă, în literatură, în critica literară, fizica şi psihologia au efecte pe care, însă, nu el le va descoperi şi analiza. Iar dacă va încerca să o facă, va da exemple nepotrivite. Iată unul: personajul Ienachi, din romanul Lascăr Viorescu, tradus de Ana Maiorescu din Kotzbue, „este o creaţiune ce poate sta alături cu cele mai însemnate produceri ale romanului modern” (Literatura română şi străinătatea, 1882). Se va spune că nu existau exemple semnificative în roman. Dar se mai poate spune şi că Maiorescu le-a fost ulterior contemporan şi le-a ignorat, dacă nu e plauzibil că a renunţat la a fi informat. Mai plauzibil este că a fost un modern autocritic, ceea ce numeşte A. de Compagnon un modern antimodern.

 

În imediata actualitate

 

O expresie neaşteptată la critic, deopotrivă prin fond şi formă, îmi reactualizează cu violenţă o lectură a recentului roman al lui N. Breban, Jocul şi fuga. Ea apare ataşată, surprinzător, dacă nu şi nepotrivit, de autorul dialectal, bănăţean (spaţiul comun, pe linia maternă, deopotrivă a lui Maiorescu şi Breban), stins de foarte tînăr, Victor Vlad Delamarina. Pentru că pe el îl descoperă Maiorescu „aruncat dintr-un cerc de viaţă în altul”, asemenea protagonistului din romanul amintit al contemporanului nostru. Cititorul marelui roman (în orice sens) îi poate testa şi atesta expresiei respective adecvarea. Nu exclud deloc ipoteza că subconştientul romancierului, în dimensiunea sa bănăţeană, l-a exprimat ori l-a „trădat” aşa zicînd experienţial şi existenţial pe autor. Iar Banatul este de-a dreptul un topos epic, unul dintre ele, şi în recentul roman. Cercul apare central în Jocul şi fuga. E, de altfel, prefigurat în epigraful din Friedrich Nietzsche. Filosof, iată, înţeles nu doar de I. L. Caragiale, dispărut cu cinci ani înaintea lui T. Maiorescu, dar şi de aceasta. Cît priveşte sensul expresiei, el este mai restrîns la critic. Are două accepţii: cerc de viaţă terestră, cerc de viaţă celestă. Însă devine comun, la un autor, totuşi, privit de critic într-un orizont de profunzime ireală, favorabilă, obţinută prin atribuire, nu ca o constatare de contribuţie creatoare. Cercul este mult mai extins, aprofundat, complex, la romancierul care accentuează îndeosebi spectrul cercului existenţial mundan şi egotist. Contează, însă, gîndirea şi expresia străpungătoare peste timp, a lui T. Maiorescu, şi la aceasta mă refeream.

Un nou punct, era să adaug central, dar să-i spun doar tangenţial, pe care îl introduc, poate părea nu întîmplător, ca cel anterior, dar cu totul hazardat. T. Maiorescu apropiat de „transdisciplinarul” român Basarab Nicolescu!

Transdisciplinaritatea este primordial metodologie, dar şi epistemologie, întemeiate pe unitatea în diversitate, dar în perspectiva exclusivă a unei logici ternare. Nu spun că ea ar fi, la modul protocronist, cum ar spune Edgar Papu, afirmată sau intuită de criticul „junimist”, convins, după ce-şi dăduse măsura în operă, că „între adevărata ştiinţă şi  între viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie, din contră,  continuă înlesnire reciprocă.” (Din experienţă, 1888). Într-o epocă de prelungire sau întîrziere romantică, la noi, sinteza eludează antiteza în gîndirea lui Maiorescu, fapt evident semnificativ, dar, se poate spune, pe drept, irelevant pentru unitatea dialectică, în logică binară. Dar să avem puţintică răbdare, un bob zăbavă, în profitul gîndirii deschise, anume pe un arc temporal mai larg decît cel aparent dezvăluit. Citim astfel tot aici că omul este definit de ideile, dar şi, sau mai ales, de simţirile sale, de „adevăratele sale simţiri”, iar prejudecata sau aspiraţia stabileşte unitatea dintre idei şi simţiri. Titu Maiorescu, însă, atrag acum atenţia, nu eludează o anume condiţionare tainică, aş spune că şi trainică, în acest dublu raport.  Ceea ce cutez a spune că poate corespunde terţului inclus, potrivit logicii lui St. Lupasco, respectiv terţului tainic ascuns şi desigur inclus, pentru Basarab Nicolescu. A scris Maiorescu tot în acest veritabil eseu: „Ce e drept, o consecinţă trebuie să existe în ascunsa (s. m.) rădăcină a creaţiunii sufletului omenesc cu toată felurimea manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism vital. (…) trebuie să fie în ultima instanţă o adîncă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet… (…) Dar această concepţie generală este prea vagă pentru a avea în starea actuală a cunoştinţelor noastre vreo valoare practică, tocmai fiindcă acea rădăcină unitară a rămas ascunsă în întunericul formărilor anteconştiente şi inconştiente.”

Gîndirea organicistă, unitară, e drept că în perspectivă psihologică, îl face pe T. Maiorescu să aibă intuiţia unei rădăcini unitare tainice sau ascunse conştiinţei revelante, nu şi conştiinţei relevante. Fapt posibil doar într-o altă ordine logică, dincolo de teritoriul monodisciplinar, al psihologiei. Enigma unei înrădăcinări aduce raţiunea logică pe calea intuitiv verificabilă de metodologia transdisciplinarităţii, care dezvăluie realitatea multinivelată şi cunoscută prin logica terţului tainic ascuns. Cei care văd în ceea ce tocmai constat o mostră sau o monstruozitate de supra-interpretare sînt liberi să o facă pe propria răspundere ori replică.

Revista indexata EBSCO