Sep 24, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Denisa Crăciun – Incipit vita nova

 

Denisa Crăciun este o poetă care trăieşte în afara ţării de origine, România, şi anume în Franţa. Am mai scris despre acest fenomen, să-l numesc aşa, care întoarce acasă, prin cărţile lor, tineri care scriu, fie poezie, în cele mai multe cazuri, fie proză, teatru, eseu. Ceea ce dovedeşte că limba maternă, româna, îi urmăreşte în rătăcirile lor prin afară, după căutarea fericirii, poate în găsirea unui loc de muncă, în consolidarea unei profesii la o şcoală mai bună sau într-o aventură, cum am mai văzut în anumite cazuri. După 1990 acest fenomen, al emigrărilor, a luat amploare, încît acum am ajuns pe locul doi în lume la emigrări, deşi România nu se află în război, ci dimpotrivă este considerată, măcar din acest punct de vedere, un loc sigur. Pe primul loc la emigrări se află Siria, ceea ce este explicabil. Dar nu despre asta vorbim aici.

Deci, din ce în ce mai mulţi tineri români, aflaţi în Occident, scriu. Scriu poezie. Publică apoi cărţi. Revin în spaţiul literaturii române vii. Cei mai mulţi nu aduc noutăţi în cărţile lor, ci dezvăluie o preocupare care le asigură liniştea sau contactul cu limba română, o alinare poate sau un vis pe care şi l-au putut împlini de acolo. Exigenţele editurilor care-i publică nu sunt atît de mari, încît să-i respingă sau să le sugereze o decantare a trăirilor lor poetice. Aşa este cazul poetei Denisa Crăciun, care locuieşte în Franţa, Cum am spus mai sus, într-un mediu literar, să-i zic, implicată în diverse activităţi culturale, traduce din poezia franceză, scrie eseu.

Cartea cu care debutează la Editura Timpul din Iaşi – Incipit vita nova – în 2018 justifică în oarecare măsură dorinţa poetei de a menţine un contact viu cu limba română, pe care, după cum am spus, o foloseşte în diverse ocazii pentru promovarea altei literaturi, cea franceză, sau în promovarea literaturii române în spaţiul în care activează. Ceea ce este evident din prima la Denisa Crăciun este ştiinţa sau stăpînirea mai curînd a unei sintaxe proprii, cum remarcă şi Cassian Maria Spiridon în cuvîntul înainte al cărţii. Acest lucru este firesc, avînd în vedere că se foloseşte de subtilităţile limbii în diverse ocazii. Dacă din acest punct de vedere lucrurile sunt la locul lor, în ceea ce priveşte realizarea poetică a textelor ei nu se ridică la ceea ce ne-am fi aşteptat, deşi stările poetice sunt dense, trăite, exprimate într-o manieră ce-i poate asigura o evoluţie spre bine. Iată un poem frumos, diluat de o sensibilitate excesivă, ce scade din tensiunea lirică aşteptată: „cu faţa arsă de umbră/ tu nu mai eşti/ decît o briză uşoară// peste o infinitate de puţuri/ de cuvinte prea pline de un gol fin de numai o clipă/ o pasăre s-ar opri deasupra lor/ s-ar ivi scări cu punţi/ spre a fi// tu priveşti luna de dincolo/ cu privirea întoarsă o priveşti/ cum de pe trupuri ori ziduri de cuvinte/ tot cade spre un sol nici ceresc nici terestru/ rostogolindu-se ca o ninsoare de seminţe// te scalzi în stropii de lumină/ şi faţa arsă de o umbră îţi este/ neînchipuit de necunoscută// un final dintr-un fluviu/ de apă vie ori oglinzi/ bucăţi din cuvintele tale revin la viaţă/ odată cu ecoul unei păsări// şi eu văd/ luna de dincolo acum/ povestită de cuvintele tale reînviate” (Cu faţa arsă de o umbră, p. 9). Prea mult loc comun, o densitate ce aruncă poezia cu ceva timp în urmă. Nu asta ar fi rău, ci poetizarea care face ca totul să devină surd, neauzit, fără transmiterea aceea pe care împlinirea estetică a unui text o face. Paradoxul, dus pînă la oximoron din punct de vedere stilistic, ar putea fi o cale de salvare a textului poetic, cum se poate lesne vedea în poemul bine sintetizat, pe care-l citez: „vreme de trei uitări( cu ochiul lipit de un ceas încoace/ şi încolo cu un fel de ţîrîit/ de greieri ori de semeni de-ai lor/ învăluit de ceaţa secundelor cu plete/ lungi latente învăluindu-se doar în puterea amiezii (sic!)/  să-ţi pierzi capul nu alta/ părea că un şarpe sufla văpăi de culoarea naramzei/ în loc să cînte fără încetare înghite/ orice anotimp coada în cale-afară de frumos/ se învîrte în juru-i ca tu să crezi în clipele de somn în patul cu speteze de ploaie/ tu şi omul-elefant/ cu cîte o pălărie de paie în inimă (În patul cu speteze de ploaie, p. 12). Sintagme cum este „ceaţa secundelor” ţin de un alt timp al poeziei, depăşit, care aruncă textul în categoria poeziei leneşe.

Poezia care dă titlul cărţii sare uşor din tipar şi poate şi datorită faptului că exprimă o stare concretă, de trăire a spaţiului din care vrei să fugi, deşi eşti liber, vrei să stai, dar miza altei lumi te face să pleci, dorul de acasă te animă spre o întoarcere, dar traiul de acolo te reţine, începutul unei noi vieţi devine miza totală: „ liber să pleci ori să rămîi/ nu izbîndeşti a-ţi reconstitui tîmplele/ cu o disperată indiferenţă şi fără de tine/ incipita vita tua” (Incipita vita nova, p. 17). Tocmai această incipta vita tua nova, la care visează tot emigrantul, tot veneticul altui loc creează un balans sufletesc care poate fi mîngîiat doar în cuvintele limbii materne, în care sufletul vibrează, inima tresaltă, mintea ţine trupul în loc. Şi de aici un uşor tragism al poeziei pe care o scrie Denisa Crăciun, tragism ascuns în stări uşor confuze, în ambiguităţi de stil şi exprimare, ca într-o indecizie sugerată în versurile citate.

Un vag spectacol ne oferă poeta în titlurile date, uneori doar extrase din versurile textului în fruntea căruia au fost puse, fără a acoperi şi tema sau ideea poetică, precum: Înger cu pălărie de cocoş, Cu patul morţii atîrnat de spinare, Felinar cu labirint, Două umbre în mîini alergînd cu umbra soarelui, Plîngi ochi fără genunchi, Soarele-i o mămăligă dogoritoare şi multe altele.

Cartea este o sumă de texte, cele mai multe ţinînd de poezia interioară, a unei lumi izolate în spaţiile cuvintelor, ca într-o carceră din care ies mici raze de lumină, izvorîte din chiar inima celui încarcerat. Plecarea în lume ţine de acest mod de viaţă, frustrant, dar, paradoxal, de acceptat, chiar dacă limba şi gîndurile îţi sunt legate, pe care, cu o voinţă de fier, cum pare a avea Denisa Crăciun, le poţi descătuşa şi crea lumea ta care să armonizeze cu lumea în care te afli. Iluzia întoarcerii pare a fi o obsesie pe care o hrăneşti zilnic cu alte şi alte iluzii: „Cu umblet de stea polară/ Te întorci pe pămînt/ Cu aripi de tăcere adîncă/ Acum ai vîrstă de stîncă// Îmi pare rău mîinile-mi sunt tot de humă/ Şi tot pline de seminţele somnului dar intră/ în curcubeul inimii mele/ Poţi să-ţi naşti puii liniştită” (Întoarcere, p. 50). Iată şi cum arată, în acelaşi poem, împlinirea iluziei: „ Să-ţi revăd puii mişunînd cu ochii de-abia dezlipiţi/ în iarba albastră a inimii mele/ Învaţă să latre la stele”. Dar, aşa cum spune titlul poeziei următoare, „întruparea” se face „sub semn de întrebare”. Totul este sub auspiciul îndoielii, nesiguranţei, numai fericirea unei libertăţi închipuite  transpare în spatele trăirilor.

Poezia Denisei Crăciun, care are un doctorat în literatură comparată, nu se lipeşte cu nimic de o comparaţie cu cea a congenerilor ei. Ci mai curînd ea sondează într-un spaţiu al esenţelor pierdute şi redescoperite, redate unei poezii pe care au abandonat-o cei care o caută acum în tot felul de nimicuri ale lumii mizere, înscriindu-se în curente sau mize perisabile sau, în cazuri fericite, în crearea unor noi spaţii poetice şi a unui limbaj poetic din sterilul aruncat, dat afară de poezie, pe vremea cînd poezia locuia doar în suflete şi inimi alese. Denisa Crăciun are de aruncat niscaiva locuri comune şi se poate instala, cu talentul pe care negreşit îl are, în propria-i cale poetică, pentru că ştiinţa acesteia o deţine, dar la asta mai trebuie şi acel dram de nebunie, acea scînteie, nervul care să o facă incomodă şi de căutat.

Revista indexata EBSCO