Sep 24, 2018

Posted by in Ex libris

Arthur SUCIU – Ultima poveste

 

Puţini sînt aceia care-şi împlinesc pasiunile tinereţii; cei mai mulţi le abandonează imediat după ce-au intrat în viaţă. Să nu-i pierdem din vedere însă şi pe paşnicii damnaţi care, cel mai adesea din timiditate, continuă să le urmeze în secret ca pe un viciu. La suprafaţă, ei se ocupă cu altceva, mai onorabil, şi chiar vor să se convingă pe ei înşişi că o fac din pasiune. Dar pasiunea lor adevărată stăruie în ascuns, ani în şir, aşteptînd prilejul unei crize pentru a ieşi la lumină.

Născut în 1973, Mirel Taloş a făcut studii de filologie. Din 2007 pînă în 2016, Taloş a fost deputat şi a scris două cărţi de politică liberală. Către patruzeci de ani, a debutat cu proză scurtă, iar în anul acesta a publicat romanul „Colecţionarul de nuduri” (RAO). La lansarea cărţii, Taloş a mărturisit că urma să fie numit secretar de stat în Guvernul Grindeanu. Aşteptarea vană a acestei numiri i-ar fi prilejuit scrierea romanului, care însă nu are nimic politic în el (în sensul existenţei unei intrigi politice), ci este o ciudată şi, probabil, pentru mulţi neaşteptată mărturisire de ordin privat. La aproape 45 de ani, Taloş îşi dezvăluie în sfîrşit identitatea, vrea să spună public cine este el în primul rînd şi înainte de a fi un om politic. Aşadar, tînărul absolvent de filologie se întoarce sau, mai exact, iese în sfîrşit la suprafaţă sub chipul unui bărbat de 40 de ani. Prilejul este deci criza de la vîrsta a doua.

S-au scris nenumărate romane pe această temă. Romanul lui Taloş se distinge, între ele, prin ceea ce am putea numi bovarism absolut. De regulă, romanele crizei de la vîrsta a doua insistă asupra eşecului existenţial al naratorului aflat într-un context social ostil. Abordarea lui Taloş vine în direcţia contrară: colecţionarul de nuduri îşi găseşte împlinirea, inclusiv pe cea în dragoste, într-un context social ideal. Naratorul său are o existenţă materială asigurată şi o educaţie care-i permite să trăiască la un nivel estetic superior nicăieri altundeva decît la Paris şi cu nimeni altcineva alături decît cu o tînără de 20 de ani, superbă, nobilă şi cultivată. Dacă romanul ar fi tradus în franceză, nimeni nu şi-ar da seama că autorul este român. Contextul naraţiunii este deci complet cosmopolitizat. Spaţiul social de origine, spaţiul românesc al autorului este exclus, o abordare care poate fi întîlnită, de pildă, şi în romanul „Cutia neagră”, de Ilinca Bernea (Editura Timpul, 2015). Această ruptură radicală între contextul autorului şi cel al naratorului arată însă că nu avem de-a face cu o împlinire existenţială, expusă în limbaj, ci cu o proiecţie bovarică. Rostul acestei proiecţii este de-a sublinia, în primul rînd, caracterul axiologic al crizei şi, de asemenea, de-a împinge rezolvarea ei pe terenul imposibilului (inclusiv al imposibilităţii unei autodezvăluiri, autorul fiind o personalitate publică). Rezolvarea propusă de Taloş este una pur estetică şi analogică: „Nu fac nici o diferenţă între artă şi viaţă, între estetică şi ontologie. Spaţiul meu existenţial este analogia dintre artă şi viaţă.” (p. 32) În roman, el reuşeşte să cristalizeze un univers estetico-erotic ce corespunde fidel propriilor pasiuni, pasiunilor tinereţii sale în timp ce criza existenţială pare să fie doar amînată (sau pur şi simplu disipată estetic). Această soluţie discursivă este riscantă întrucît poate fi uşor confundată cu producţiile siropoase de poveşti de dragoste între personaje cărora nu le lipseşte nimic, nici măcar dragostea. Nu este cazul lui Taloş, a cărui educaţie estetică este una fără cusur şi care reuşeşte să transforme o soluţie bovarică într-o formă discursivă viabilă, prin exces. De altfel, tot prin exces funcţionează şi variantele discursive mizerabiliste, care stabilesc o relaţie directă între autor şi narator şi pornesc de la contextul social al autorului. Opoziţia a fost deja remarcată de Mircea Platon în prefaţa romanului.

De unde vine această dorinţă de confirmare estetică şi, în aceeaşi măsură, erotică? În roman, criza de la 40 de ani abia dacă este recunoscută, naratorul autoprezentîndu-se ca un bărbat total, ajuns la vîrsta maximei „expansiuni existenţiale” (formula îi aparţine lui Taloş). Descrierea nu poate fi considerată nerealistă. Caracteristica principală a crizei de la vîrsta a doua este suprapunerea unei maxime împliniri a fiinţei cu o dezvrăjire de sine deprimantă şi o nouă conştiinţă a fragilităţii. Şi Paul Manet, personajul-narator principal simte că lucrurile încep să se dezvrăjească. El nu este sigur pe femeia de 20 de ani, de care s-a îndrăgostit şi, pentru a-şi putea „salva bilanţul de la 40 de ani” (p. 30), are nevoie de „amintiri asiguratorii” (p. 96), altfel spus are nevoie de o relaţie pe cît posibil împlinită şi nu doar de o „colecţie de nuduri”. Toţi avem o colecţie de nuduri în spate, dar numai puţini au şi o mare iubire, singura care face din bilanţul vieţii unul cu adevărat pozitiv.

Lucrurile stau, de fapt, şi mai rău. Nevoia sa estetico-erotică apare sau reapare în urma unei rătăciri, a unei pierderi de sine: „Îmi doresc atît de mult prezent, numai prezent în cantităţi nemărginite.” (p. 61) Iar prezentul pe care şi-l doreşte Paul Manet are două trăsături principale: este frumos şi este plin de dragoste. Împreună, dragostea şi frumuseţea sînt singurele care mai pot garanta accesul la un prezent pe cale de a fi pierdut. În mare parte, romanul lui Taloş prezintă, într-o formă eseistică, ceea ce el numeşte o „epistemologie a emoţiilor” şi, de asemenea, o ontologie platonică, în care „Numai ceea ce este frumos este real…” (p. 32). Un platonism instrumental stă la baza viziunii sale estetice şi este o urgenţă în roman, care-i permite autorului (autorul şi naratorul comunică bine la nivel filosofic) să revrăjească lumea şi să-i confere, din nou, sensuri. Dar, ce spun eu platonism? Toată istoria artei este conjurată să răspundă prompt acestei solicitări presante. În universul literar al lui Taloş, impresionismul şi art-nouveau-ul sînt la fel de necesare ca aerul şi apa, ba chiar sînt mobilizate şi dincolo de această viaţă de vreme ce paradisul e văzut ca o galerie de artă.

Romanul realizează cîteva asocieri simbolice sau împletiri dialectice interesante. Din colecţia lui Manet, singura pictură care nu era un nud (dar care se va dovedi cea mai valoroasă dintre toate) ajunge să definească relaţia cu iubita sa. Tabloul este înstrăinat şi, apoi, practic furat, prilej pentru a afla care este adevăratul său autor, dar şi de a-i redefini statutul de proprietate. Cei doi îndrăgostiţi se situează la capătul a două ascendenţe opuse ce merg, în timp, pînă la Revoluţia Franceză. O ascendenţă nobiliară, în cazul ei; una burgheză, în cazul lui, fapt care pune relaţia lor de dragoste într-o lumină istorică şi chiar filosofică. Împăcarea dialectică a contrariilor şi luarea în proprietate comună a picturii îi plasează pe cei doi iubiţi într-un loc postmodern, care – în viziunea lui Taloş – pare să fie nu un loc vid, ci unul al împlinirii estetico-erotice. Din această perspectivă, „Colecţionarul de nuduri” e văzut ca poveste ultimă. Cele două personaje vor avea, dincolo de ea, o existenţă pur estetică, de consistenţa ontologică a unei picturi postmoderne.

Este un stereotip adînc înrădăcinat că lumea parlamentară românească nu poate să producă decît corupţi, plagiatori, personaje detestabile sau cel puţin îndoielnice. Mirel Taloş contrazice flagrant această reprezentare. El este capabil să treacă cu uşurinţă din sala de plen a Camerei Deputaţilor în sala Muzeului Naţional de Artă Contemporană, aflate – mai mult ca sigur nu numai pentru el – în aceeaşi clădire. Preocupările sale deopotrivă politice şi artistice, literare, à la Benjamin Constant, dezvăluie acel tip de spirit viu şi rafinat pentru care experienţele importante şi în special crizele sînt prilejuri de a scoate tot ce-i mai bun din el.

Revista indexata EBSCO