Sep 24, 2018

Posted by in Ex libris

Geo VASILE – Dumitru Nicodim-Romar: Psalmi – Omariada – Romariada sau jocul postmodern cu forme codificate

 

Eleganta carte de versuri însoţite de sugestii grafice  Romaiate ediţia a III-a (Libris Editorial, Braşov, 2016, 214 p.) se adaugă celor 22 de volume de poezii (incluse fiind şi ediţiile bilingve  româno-franceză, engleză, italiană) semnate pînă acum de prodigiosul autor Dumitru Nicodim-Romar, n. 1951, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov. Bucurîndu-se de o prefaţă în versuri (10 catrene, între cuminecare şi desfătare!!!), semnată de Adrian Lesenciuc, ponderea cărţii este asigurată de cele trei secţiuni intitulate Psalmi, Romariada, Omariada, urmate de o binevenită postfaţă a autorului.

Aventura lirică a lui Dumitru Nicodim-Romar poate fi pusă pe seama jocului postmodern cu forme deja codificate. Faţă de un text-model preexistent, de tipul baladelor de căpătîi ale românismului, catrenul persan, armean, hairenul, rubaiata, romaiata, sonetul renascentist sau romanul victo­rian, scriitorul de azi poate avea un comportament diferenţiat, de la divergenţă sau reverenţă, la ireverenţă radicală pînă la competiţie, de la omagiere off limits la resemantizare, recontextu­alizare ironică, ruptură sau, dimpotrivă, asumare cvasiereditară.

Cei 50 de psalmi ce introduc cartea sînt de o rară frumuseţe plastică şi prozodică, venind dinspre lectura celor originali, dar şi din credinţa şi smerenia creştină a poetului ce riscă un dialog cu Cel Atotputernic, legitimîndu-se astfel: „P 5: Robul Tău Romar Îţi scrie: Doamne vezi ce faci şi iartă-l/ că a îndrăznit să fie Cuvîntului Tău o poartă./ S-a smerit precum se vede are-n cap numai cenuşă/ şi numai în Tine crede. Te rog, îi deschizi o uşă?.” Cam toate aceste catrene sînt o tentativă a Căutătorului de Dumnezeu de a se apropia de viaţa şi opera lui Dumnezeu, eternă, în paralel cu destinul vremelnic al creaţiei poetului. În numele nestrămutatei sale credinţe, nu conteneşte să-l slăvească cerîndu-i iertare, chiar dacă Tatăl nu i se arată, lăsîndu-l pradă sorţii lui de om „mirosind a moarte şi blestem”. Recunoscînd că-i datorează totul lui Dumnezeu, cel al Infinitului, al Ubicuităţii, al Luminii, al Milosteniei, al Tăriei şi Iertării, al Cuvîntului, şi că de-o viaţă îl caută slăvindu-l, poetul, conştient totuşi de obştescul sfîrşit al omului, imploră să mai fie îngăduit pe pămînt întru scris. Imploră  chiar şi  mîntuirea, fie ea  doar a numelui cu care semnează: „P 23: Te măream prin gura mamii înainte de a mă naşte…/ Doamne cum trecură anii, iată moartea-n preajmă paşte/ i-aş mai scrie Romaiate, n-aş vrea să mă-nghită groapa/ Deci trimite-o mai departe că prea mi se zbate pleoapa”.

Mai cităm un psalm ce se nevoieşte a-l defini pe Dumnezeu, de o profunzime duhovnicească unică, cum n-am citit decît la marii teologi şi monahi, vestiţi în România şi în lumea creştină: „P 41: Doamne, tu eşti Pestetotul, Înlăuntrul şi ‘Nafara/ Timpul lumii şi Pivotul Cel ce-mi iei mie povara/ Nu cunosc altă iertare, nu cunosc mai blîndă mînă,/ nu cunosc stîncă mai tare, nu cunosc altă lumină”.

Dacă romanul contemporan, conform lui Michel Serres, se ambiţionează să fie o rescriere, o epură simplificată a Scrierilor sfinte (vezi Faulkner), de ce oare Dumitru Nicodim nu s-ar fi angajat ca uşier, copist sau lustruitor al oglinzilor lui Omar Khayyám? Aşa se face că textele poetice din Omariada pot citi un alt text, scris acum aproximativ o mie de ani, ceea ce pare a fi o mediere textuală sau, cum însuşi autorul spune, o seamă de „exerciţii de admiraţie“. Este vorba de o raportare la lume prin medierea unui text celebru, arhetipal, altfel spus o reciclare de semne, de „gîndiri şi imagini“, în cazul poetului nostru şi o automărturisire-expiere.

Izvoarele arabo-persane îl pomenesc pe Omar Khayyám mai ales ca om de ştiinţă: matematician, astronom, filosof şi teolog, cu un caracter dificil şi mohorît. I se atribuie şi contacte cu cercurile ezoterice. Asemenea configuraţie relevă sufletul dublu al omului care, pe de-o parte, preferă divertismentul mărunt bucuriilor celeste, pe de alta, un maestru al simbolisticii poeziei sufite (mişcarea circulară, Dumnezeu însuşi este un cerc cu centrul pretutindeni, teză ce ne trimite la neoplatonicieni). Ne place să credem că în autorul rubaiatelor convieţuiesc ambele vocaţii, cea materialistă şi cea mistică şi, mai mult, tocmai convergenţa acestor duble chei de lectură creează simultaneitatea semnificaţiilor. Oricare ar fi adevărul, de aproape un mileniu catrenele lui Omar nu contenesc să seducă omenirea prin perfec­ţiunea lor, prin bucuria şi tristeţea implicită, prin nemîntuita sete de Absolut.

Dumitru Nicodim deschide (cu o vorbă a Iuliei Kristeva) textele lui Khayyám pentru a-şi înscrie acolo, în cel mai ecumenic chip, propriile sensuri şi valori creştine. Reinscripţia metaforelor „modelului“ se face în spiritul eternului uman, supralicitarea cuvintelor-cheie – tot atîtea categorii ale imagi­narului – precum vin, stele, moarte, dor, amăgire, iubire, înţelepciune, păcat, har, neant, cer, Valea Plîngerii, figurile păgîne şi motivele antice tip fugit irreparabile tempus, carpe diem, vanitas vanitatum vanitas: „Prin cuvîntul tău, Omare, spălaşi lumea de păcate/ fiindcă unde cîntă harul, se face curat în toate,/ de aceea cînt cu tine, lasă-mă în preajma ta/ şi voi fi cîndva ulcică din care alţii vor bea“.

Limbajul catrenelor lui Dumitru Nicodim este unul colocvial, familiar, smerit, ironic, grav, ludic, aforistic, ritmul şi rimele aproape perfecte fără a fi preţioase în melosul lor epic-, evocator, goliardic dar şi recules-aluziv. Ele nu uită nicicînd să focalizeze condiţia poetului în lume şi totodată caducitatea omului, pulvis et umbra sumus.

„Exerciţiile de admiraţie“ edifică o conştiinţă estetică în parteneriat, dacă putem spune aşa, o concatenare semiologică („ale lui din ale mele“) cu dublă identitate poetică, un contrapunct de retorică a modestiei contemporanului nostru cu apologia rubaiatelor persanului vizionar, mag călător printre stele şi fin băutor de licori (sinteză a luminii, a vipiei Orientului şi a cromaticii onirice): „Vinul tău e vechi Omare şi îl beau pe îndelete/ tot citindu-ţi din catrene însoţit de două fete;/beat să fiu de vorba-ţi mare, beat şi de iubirea lor,/ poate mîine cade floarea ca şi praful pe covor“.

Oscilînd între senzorial, autoreflexivitate şi abstracţiuni antitetice tip spirit-materie, carte-lut, neant-cer, Dumitru Nicodim speculează sensurile culturale şi ideale ale limbajului, practicînd intertextualitatea: „Doamne spune-mi că Omar-e haina ta de vreme bună/ S-o îmbrac pe dinăuntru fără teamă de furtună/ Şi să fim ca doi într-unul, întru lauda cărării/ de la naştere la moarte, de la cer la malul mării“.

Timpul şi spaţiul ce-i despart pe cei doi poeţi dispare ca prin farmec datorită descîntecului de Şeherezadă al autorului român, o Şeherezadă fragilă şi fără pic de trufie, ce se mîngîie cu leacul poetic al marelui persan, conştientă totuşi că poezia nu ne lecuieşte de obştescul sfîrşit: „Pentru inima ce doare, tu eşti leacul bun Omare,/ pentru omul ce greşeşte, tu eşti marea consolare,/ pentru cel care iubeşte, altul nu se potriveşte;/ dar de moarte nu ne scapă versul tău ce străluceşte“.

Ca de la rob la stăpîn dialoghează Dumitru Nicodim cu autorul rubaiatelor, însuşindu-şi scepticismul acestuia deghizat în hedonism. Astfel daimonul poetului nostru nu se poate abţine şi-i divulgă partenerului d’antan schimbările drastice din mileniul trei, începînd cu starea femeii, a banilor, a vinului, a poetului, terminînd cu rachetele atomice ca expresie a tehnicii invazive a dezumanizării: „Ai plecat şi-n urmă lumea s-a schimbat fără-ncetare:/ banii nu mai sînt de aur, vinul nu mai e din struguri,/ poetul cîntă-n pustie, Dumnezeu vorbeşte singur…/ Numai moartea dă cu coasa ca pe vremea ta Omare“.

Şi totuşi, poetul creştin nu pregetă să-şi afirme credinţa şi stoica resemnare, plecînd de la… vin: „Doar în vin e adevărul! Cine-i Adevărul? Domnul!/ Sîngele lui e-n pahare! Pînă-i vine vieţii somnul,/ beţi! Aşa I-a fost îndemnul; şi vom fi iertaţi de toate!/ Ăsta este adevărul: nu e trup fără de moarte!“.

Totul a început cu lectura fascinantă a rubaiatelor lui Omar Khayyám, căruia autorul român îi va dedica 92 de catrene (cîte unul pentru fiecare an ce l-a trăit între 1040 şi 1132). Pătrunse de spiritul rubaiatelor, versurile de cîte 16 silabe sînt scrise în forma hairenurilor, reperabile la confluenţa culturii arabe cu cea armeană, fondul ideatic fiind unul ezoteric creştin. Din acest mix s-au născut Romaiatele, prezente în volum, cum am amintit, sub titlul Romariada. Astfel, cele 362 de catrene sînt o doar aparentă desprindere de celebrativa Omariadă (ambele cicluri sub zodia unor simboluri ca de pildă anagrama lui Omar, Roma, logocentrul eternităţii şi a efemerului, grupul mantric OM/A, grai, iluminare etc.). O continuă invocare (din care nu lipsesc credinţa, tăgada, ba chiar şi revolta!!! ) a lui Dumnezeu, a iubitei, a morţii, a condiţiei şi rolului cvasi demiurgic al poetului în lume. Opera sa lirică nu este altceva decît o dovadă a legămîntului şi o închinare  întru Cuvîntul cu har al limbii române. Omniprezentă este boarea ironică izvorîtă din ambivalenţa condiţiei umane sub povara vieţii şi a morţii, – rîsu’ plînsu’, – ce nu exclude cu speranţa transmiterii peste veacuri a mesajului, a faptului că versul va învinge puzderia de veacuri ce vor să vină:” R362 Eu sînt cîntul de sirenă cea din urmă Romaiată/ şi păzesc viaţa eternă-a – lui Romar ce-a fost odată/ Mîna lui cînd era vie m-a adaos încheiere/ traversării prin pustie. Sînt aici pîn’ la’nviere”.

Construite pe schelăria unei graţioase gramatici contrastive, amintind cînd şi cînd de patosul sonurilor eminesciene, de Sfinţii Părinţi imnografi ai Bisericii, de revolta în genunchi a lui V. Voiculescu implorîndu-l pe Mîntuitor, de cugetările şi obsesiile amoroase tip François Villon, Pierre de Ronsard sau Emil Brumaru şi, totodată, de witz-urile consolator-ironice ale unui Marin Sorescu, Omariada şi Romariada lui Dumitru Nicodim sînt o predicţie manieristă a unui apropiat asfinţit biologic ce se înge­mănează cu o îndrăgostire a unui cărturar-truver dolcestilnovist.

Cine altul putea elibera lui Dumitru  Nicodim-Romar o legitimaţie de poet pe termen nedeterminat decît prof Al. Cistelecan. Iată cîteva fraze:”Ce sînt Romaiatele şi prin ce se deosebesc ele de Rubaiate ne spune chiar autorul. Cu siguranţă ele sînt un serial de bijuterii adaptate la cele mai diverse atitudini: de la cea de pietate şi fervoare psaltică la cea de voluptăţi mai senzuale, şi de la elegiacă, legată de trecere, la cea glumeaţă şi caustică. Dumitru Nicodim cîntă  – acum, în ediţia a III –a, mai pe larg, iubirea şi moartea, plăcerea şi tristeţea, toate gravate cu fineţe în versuri aproape sentenţiale“: Încheierea aparţine totuşi poetului: „Te-am zidit în Romaiată ca pe-o Ană-n plină floare/ să te ştie lumea toată naiadă nemuritoare/ Patru versuri infinite, plînsul meu în veşnicie/ pentru inimi despărţite. Romaiata este vie”.

 

Revista indexata EBSCO