Sep 24, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Dana Raluca SCHIPOR – Ștefan Aug. Doinaș în lectura lui George Vulturescu. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității

 

            Întrebat în urmă cu patru ani, cu ocazia unui interviu original acordat și publicat în paginile revistei „Convorbiri literare”, despre importanţa experienţei din viaţa unui scriitor (relevanţa educaţiei, autodidaxiei, intuiţiei etc.), remarcabilul poet George Vulturescu făcea o confesiune asupra căreia merită să ne oprim cu interes: „Eu cred că opera se naşte din întîlniri energetice, acele cercuri magice în care intrăm «prin alţii»… Eu am avut şansa acestor didaxii «prin alţii spre sine», cum fericit zicea Monahul de la Rohia […]. Apoi, m-au ajutat să-mi provoc propriile mele «intuiţii» oameni care m-au fascinat – precum Ioana Em Petrescu (la care am susţinut o lucrare de absolvire la Universitatea din Cluj), Laurenţiu Ulici, Şt. Aug. Doinaş, Romul Munteanu, Marin Mincu, Cezar Ivănescu….” („Convorbiri literare”, aug. 2014). Azi cu o voce poetică matură, avînd în spate recunoaștere, printre alţii, pentru apariţia revistei „Poesis”, George Vulturescu revine, de data aceasta, pe scena criticii literare cu un semnificativ studiu dedicat chiar poetului Ștefan Aug. Doinaș, de a cărui fascinantă prezenţă (biografică și prin scris), autorul vorbește nu doar cu mintea criticului distant și riguros, ci și a cititorului pătimaș, a partenerului de breaslă, dar nu în ultimul rînd, a celui care l-a cunoscut îndeaproape și care a găsit în acesta, printre alţi cîţiva, fascinantul magnetism necesar, întocmai declaraţiei pe care autorul o făcea cu ceva timp în urmă.

Proiectat în primă fază ca lucrare de doctorat, de altfel și susţinut cu succes în 2010, eseul critic Ștefan Aug. Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalităţii (Eseu) se publică anul acesta la Editura Școala Ardeleană, ca prim volum dintr-o serie de două (așa cum prefigurează autorul), în colecţia Școala ardeleană de critică și istorie literară. Cercetarea monografică substanţială, care își propune o abordare chiar exhaustivă a operei autorului din cadrul Cercului literar de la Sibiu, urmărește integrala poetică a scriitorului, păstrînd pentru o următoare apariţie editorială, paginile privitoare la proza, teatrul și eseistica acestuia. Alăturîndu-se altor cîtorva studii dintr-un portofoliu monografic totuși restrîns și insuficient (primul dintre ele, Virgil Nemoianu – Surîsul abundenţei. Cunoaștere lirică și modele ideologice la Șt. Aug. Doinaș, din 1994), volumul lui George Vulturescu pornește în explorarea poeticii doinașiene cu o lectură critică și teoretică semnificativă, pe care autorul o valorifică într-o analiză personală, chiar inedită, distanţîndu-se de antecesori, în primul rînd, printr-o asumare neașteptată a operei doinașiene în integralitatea sa, cu un accent deosebit pe volumele scriitorului de după 1990, volume care, au rămas în umbră sau au fost repede incluse de istoriile literare mai recente în categoria expeditivă „și altele”. Pe lîngă rolul recuperator semnificativ al studiului, ideea pilon a volumului, născută dintr-o lectură îndeaproape a textelor, aduce în lumină problematica cunoscută a „deficitului de biografism” la Doinaș, postulată nu de puţine ori de critici și susţinută de poet în mărturiile sale repetate, unde blocarea accesului spre biografic ţine să se explice prin acea „înclinaţie spre impersonalizare” care „bîntuie” pe poet în întreaga sa operă și care îl conduce pe acesta spre o serie de concepte clare, ce îl ghidează și în procesul său critic. Însă sondarea unei biografii „la un scriitor care nu s-a vrut decît operă” (p. 9), în chiar cuvintele autorului, întoarce de această dată lectura fidelă a lui Doinaș, înspre o identificare a poetului printr-un „anti-Doinaș”, care se refuză pe el însuși printr-o poetică distantă, a tăieturilor precise și a abundenţei culturale. În acest refuz al poetului, criticul caută și identifică acele „însemne ale locului privilegiat” și experienţe care îi marchează biografia, pe urmele unor teoreticieni însemnaţi, ca Gaston Bachelard ori Georges Gusdorf, spre exemplu. Identificarea modului de raportare a poetului la spaţiul originar se întemeiază în studiul de faţă prin apel la acele „tipare eterne” pe care criticul le semnalează prin intermediul „poeticii orizontalităţii”, cu cele două extreme ale sale, cîmpia și marea, dar și bucla burgului, ca încifrări afective ale toposului arădean, de obîrșie, în primă instanţă, și ale celui sibian, de climat intelectual formativ, în cea de-a doua.

Din cele patru secţiuni distincte ale volumului (I. Conjuraţia „locului privilegiat” și „tiparele eterne”, II. Poetica lui Ștefan Aug. Doinaș, III. Nupţiile fragmentului și IV. Addenda), substanţa demersului critic și interpretativ este concentrată cu precădere în cel de-al doilea capitol al volumului, și cel mai extins, de altfel, dintre toate. După o scurtă introducere în problematica cercetării, autorul propune cinci zone germinative principale în poetica doinașiană: cele două toposuri principale, marea și cîmpia, identificate în întreaga operă a poetului, din capitolul Orizontalitate și imaginar; Spaţiul burgului, cu fascinaţia pentru galb; masca și problematica multiplicităţii, în capitolul Masca – etalon al fiinţei creatoare, dar și Psalmii și Elegiile, ca zone poetice mai puţin cercetate în cazul operei poetului și teoreticianului Cercului literar de la Sibiu. Cu toate că există în întreg volumul o anume tentaţie a totalităţii, pe care criticul nu o reprimă, dar nici nu îi îngăduie să dizolve pivotul de susţinere al tezei, două rămîn spaţiile în jurul cărora criticul își construiește demonstraţia și lansează problematicile adiacente: satul, ca spaţiu originar, cu valorile culturale tradiţionale arădene, și Sibiul, ca centru de cultură transilvănean, după 1940. Cele două spaţii de care se leagă cele două nașteri ale poetului, așa cum îi plăcea chiar lui să le numească, cea fizică și cea culturală, devin semnificative într-un demers interpretativ care mizează nu atît pe transferul în estetic a unor spaţii, cît pe transferul în artă a „liniilor de forţă, energetice” (p.82), pe care un spaţiu le impregnează conștiinţelor creatoare, prelungind în final geografia fizică, într-una spirituală, ce ţine de viziunea modelatoare a poetului. De aici, de fapt, deschiderea cercetării spre o serie multiplă de aspecte care încununează un imaginar poetic complex. Natura intelectuală a relaţiei cu „locurile privilegiate” și problematica conștiinţei scindate din poetica lui Doinaș aduc în lumină fenomenul acesta doar de „tentaţie a realului”, cum îl numește criticul, și accentuează particularitatea unei lirici care mizează pe forţa detaliului și pe întreaga încărcătură potenţială, latentă, a unui spaţiu, pe care îl refuză în text ca „înţeles localizant” (p. 28) ori doar ca referinţă identitară.

Mai mult, teza principală, aceea că un Doinaș saturat de livresc nu ar fi fost posibil fără un fond al „formelor originare” ale satului, se deschide progresiv înspre fundalul teoretic și cel de context spiritual și cultural, care fundamentează într-un mod indispensabil o teză ce urmărește profilul unui poet legat în mod esenţial și categoric de un fenomen cultural de referinţă pentru istoria noastră literară, cum este cazul Cercului literar de la Sibiu. Natura blagiană a lui Doinaș în multe dintre aspectele gîndirii sale poetice și filozofice, direcţiile manifestelor Cercului literar de la Sibiu, revendicarea membrilor Cercului de la estetica maioresciană și adeziunea acestora la programul estetic al lui Eugen Lovinescu, rolul formator al Cercului și al atmosferei culturale în care autorul cunoscutelor balade ia naștere spiritual, dar nu în ultimul rînd, poziţionarea lui Ștefan Aug. Doinaș în cadrul poeziei române contemporane, în ansamblu, sînt doar cîteva dintre cîștigurile unei lucrări care se angajează responsabil, cu toate forţele bibliografice și cultural-istorice necesare, în demersul său critico-interpretativ. În acest sens, rămîn semnificative și paginile despre Sibiu, ca locul amoenus pentru toţi cerchiștii, de care Ștefan Aug. Doinaș „se lasă înscris, încapsulat, evocînd – nu de puţine ori – fondul cultural al confreriei” (p.128), în atmosfera căreia poetul își desăvîrșește arta. Parcurgînd paginile care investighează Vraja burgului, cititorul descoperă, poate mai mult ca oriunde în cuprinsul acestui volum, că în spatele cititorului fin, vădit cultivat și bun cunoscător de poezie contemporană, cum se dovedește a fi autorul acestei teze, se află și un riguros cercetător, un critic competent, care investighează, pune cap la cap pagini de jurnal, scrisori și documente, nu fără să revină permanent la referinţele obligatorii, reper: Petru Poantă – Cercul literar de la Sibiu (1997), Ion Vartic – Privire asupra Cercului literar de la Sibiu ori Ovid. S. Crohmălniceanu și Klaus Heitmann – Cercul literar de la Sibiu și influenţa catalitică a culturii germane (2000), în acest caz.

Anunţînd deja importanţa și ineditul paginilor din acest volum despre poezia de după 1990 a lui Doinaș, cele două capitole Psalmii și Elegiile vin să contureze profilul complet al unui scriitor care a fost pus nu de puţine ori sub nota proteicului. Însă dincolo de abordările multiple și feţele mereu schimbate ale poeziei lui Doinaș, criticul identifică o anume coerenţă particulară, care mută pe autor din ipostaza „celor trei Doinaș” (N. Manolescu), în cea a „totalităţii active”, unde fiecare mască diferită, fiecare voce schimbată, devine „un bun conducător spre celălalt (om și absolut)” (p. 327). Dar poetica măștilor la Ștefan Aug. Doinaș, esenţial diferenţiată la un moment dat, în cîteva pagini deosebit de preţioase din acest volum, de heteronimia poetului portughez Fernando Pessoa, are un cîștig de nuanţă chiar prin intrarea în substraturilor unei interogaţii care merită toată atenţia: Ștefan Aug. Doinaș – „poet religios”? Revăzînd însemnările și interviurile din perioada psalmistă, revenind asupra textelor din volumele Aventurile lui Proteu (1995) și Psalmi (1997), George Vulturescu scoate pe Doinaș din sfera religiosului prin această formă a poeziei, plasîndu-l într-una ontologică, a cunoașterii prin limbaj: „Nu specificul creștin trebuie căutat în psalmii lui Doinaș, ci acela al exerciţiului de-a fi […] în slujba dialogului.”, iar „continuarea dialogului face să existe parteneriatul, ca și cum a vorbi îl învestește pe celălalt, îl provoacă la a fi.” (p. 252). Perspectiva criticului rezolvă astfel curioasa etapă religioasă la Doinaș, înscriind-o într-o direcţie generală a operei în integralitatea sa, definibilă prin acel „dramatism al problematicii omului doinașian”, cum ţine să puncteze autorul volumului. Nevoia înscrierii în tradiţia poetică și clarificarea locului pe care poetul îl ocupă în cadrul poeziei noastre sînt două dintre grilele prin care George Vulturescu operează permanent în demersul său critic, iar în cazul psalmilor, acestea le relevă, în final, originalitatea. Distanţîndu-se de modelele sale (Blaga, Arghezi, Voiculescu, în principal), psalmii devin, în viziunea criticului, repere pentru întreaga operă a autorului, fiind consideraţi „capodopere” ale lui Doinaș în multiple planuri: al expresiei poetice, al imaginaţiei lingvistice, al originalităţii gînditorului. De altfel, psalmii sînt și singurii care se bucură în acest volum de o lectură specială, foarte personală, ba chiar intimă, căci autorul oferă prilejul lecturii cîtorva pagini din jurnalul său de lectură, întinse pe cuprinsul a șase zile, și concentrate exclusiv asupra acestei problematici ale operei doinașiene. Paginile datate 20 aprilie 201626 aprilie 2016 sînt o cale originală de acces în laboratorul de lucru al criticului și un exemplu de lectură, în care traducem, o dată în plus, calităţile unui cititor asumat în toate privinţele.

În aceeași notă personală sînt reproduse și reasamblate, acolo unde a fost cazul, articolele din ultima secţiune a volumului. Addenda, ca prelungire a studiului, are rolul nu doar de a surprinde relaţia poetului cu revista „Poesis” în diferite împrejurări festive, așa cum se recomandă capitolul pentru început, dar ea vină să suplinească, acolo unde are prilejul și acolo unde circumstanţele îi permit, biograficul, prin mărturii directe, experienţe personale și impresii nemijlocite. Însă cîștigul însemnat pare să îl semnaleze criticul odată cu publicarea inedită a cîtorva mărturii pe care poetul cerchist le realizează cu prilejul acestor întîlniri organizate la Satu Mare, o dată în 1993, apoi în 1997, cînd are loc celebrarea lui Ștefan Aug. Doinaș, la 75 de ani. Natura amoroasă a traducerii și importanţa acestei practici pentru orice creator, rolul salvator al discursului poetic în comunism, refuzul etichetelor în discursul critic, dar și condiţia poeziei văzută ca „o construcţie în auz” (p. 373), toate sînt idei care se regăsesc spre finele volumului, idei care pe alocuri nuanţează mărturii vechi, iar în alte privinţe aduc un plus inedit de perspectivă unei poetici ajunse, la acea dată, la maturitate și desăvîrșire.

Venind din aceeași direcţie, aparţinînd aceleiași lumi, George Vulturescu, el însuși poet de referinţă, se apropie de opera cerchistului Doinaș cu sensibilitatea și vigilenţa pe care doar un spirit îngemănat le poate avea. Intuind coerenţa unei poetici complexe, proteice, ce lasă permanent senzaţia că scapă oricărei ierarhizări precise, autorul volumului iniţiază un proiect recuperator important pentru opera scriitorului, membru al Cercului literar de la Sibiu, posibil doar prin revenirea conștiincioasă la text, în integralitatea sa. „Doinaș excelează într-o scriitură pe care o putem numi a cununiei fragmentelor” (p.349), conchide, într-un final autorul. Cu toate acestea, măștile sale, preaplinul operei, pluralitatea vocilor ei, traduc, în acest studiu, chiar „ritmul biografiei sale” (p. 327), căci prin ele criticul compensează lipsa, așa-zisul „deficit” al operei doinașiene. „Tiparele eterne” și „poetica orizontalităţii” devin chei de acces spre un imaginar provocator, răsturnînd puncte de vedere, avansînd altele, inedite. E meritul unei monografii care îndrăznește și provoacă, distanţîndu-se, acolo unde găsește de cuviinţă, de predecesori, dar ocupîndu-și locul său de merit între celelalte monografii necesare.

Revista indexata EBSCO