Sep 24, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Dacă ai noroc să aprindă în tine Dumnezeu lumina

,,Orice carte scrisă e o boală învinsă”… Cuvintele lui Lucian Blaga răsună astăzi atât de bizar, într-o lume în care atât de puţini oameni mai cred în terapeutica lecturii şi a scrisului. Printre aceştia, Gabriela Chiran, aflată acum la al cincilea volum de poezie după Bruiajul frunzei de cireş, Triunghiuri captive, Negru duios şi Efectul de real, caută răspunsuri la una din întrebările atât de dureroase ale vârstei la care te redescoperi complet singur, în absenţa celor dragi pe care i-ai pierdut fizic, şi eşti nevoit să te reinventezi sisific, acceptând faptul că fiecare zi devine o detestabilă corvoadă. Prin scris, te vindeci, par să spună poemele cuprinse în cele două cicluri ale volumului Peste gură un crin (Editura Timpul, 2018), transformând cuvintele, oneste vocabule ale solitudinii, în candele… Te vindeci de propriile temeri, de nocturnul etern care vine o dată cu sacrul în care eşti nevoit să vieţuieşti o dată încheiat ritualul funebru, de demonii îndoielilor care îţi subminează constant încrederea în forţa de a împinge lucrurile înainte. Tematizând pierderea fratelui căruia îi este dedicată cartea, poeme precum proba tăcerii, parte respinsă, vindecare sau semnul de linişte circumscriu un de-abia întrezărit orizont al suferinţei în care lacrimile nu-şi mai au rostul, în urma lor rămânând nevoia acută de înţelegere, de surclasare a deznădejdii prin fantezia compensatorie ce va face posibilă, în intimitatea versului, regăsirea fiinţelor într-o altfel de locuire.

Unul dintre poemele care deschid primul ciclu al volumului lămureşte, de altfel, destul de convingător adevărul trăirii la care face referire autoarea, dar şi perspectiva spaţială din care versurile acestea, veritabil kaddish, sunt rostite: ,,am vrut să înţeleg // şi am aprins / prea multe candele înăuntrul meu // am bătut prea tare / în geam // am crezut ­/ că / luminându-l voi vedea prin el // şi dincolo” (candele). Eul liric e în recluziune, el pare a se ascunde mereu, de parcă ar fi condamnat să se autoflageleze, în interioare deloc comode, claustrante, asemănătoare unei racle transparente din care, cu ochi de copil speriat, redescoperă lumea fără niciun sprijin. Astfel încât până şi arta poetică către care, invariabil, orice text alunecă este condamnată să treacă şi ea prin aceleaşi chinuri, prin repetabila, mimetica insolitare, ca în proba tăcerii (,,ca sângele prin straturile repetate de var // scriind / un palid sens / dându-se / ca probă // aşa musteşte / prin albul multiplicat / al hârtiei // la suprafaţă iese / oricât ai vorbi // tăcerea gurii tale”). Totul răspunde şi consonează cu ideea de pierdere, Gabriela Chiran intuieşte că, în spatele celor mai banale imagini, se pot ascunde sugestive şi nelimitate ,,deşerturi ale tătarilor” din care nu se poate întoarce nici biruitoare, nici resemnată, ci pur şi simplu dobândind o experienţă în plus pe care, pentru a nu se sufoca, trebuie să o facă publică. Iată de ce poemele sunt populate de numeroase şi inspirate reprezentări ale recluziunii despre care vorbeam, care e, în fond, un fel de acceptare, prin imitaţia experienţei celuilalt, a definitivului care este moartea: întunericul ca un perete de sticlă, melancolia personificată prin înveşmântarea cu o pelerină cu glugă, viscolul de aprilie, cărţile cu bandă neagră, invazia ,,din albul smerit / a negrului în care toate / se / întorc” (gândul ascuns), agonia înecului într-o ,,singurătate ca asta” care ,,nu mişcă perdeaua / nu ridică obloanele” (singurătatea cuvântului).

De fapt, această primă parte a volumului în care domină imaginile recluziunii, dar şi dorinţa de a înţelege şi expia drama reprezintă, în poetica de adâncime a înlănţuirii textelor, doar o faţetă a oglinzii în care androginul despicat (frate-soră) se contemplă: e oglinda vieţii rămase suspendate, în absenţa, parcă, a repiraţiei celuilalt care odinioară o făcea posibilă. Pretutindeni şi în permanenţă imaginarul vitalist este concurat, subminat de imaginarul thanatic, iar ceea ce face deosebit de interesant discursul e tocmai tensiunea bine dozată a contrapunctului, dinamica negativului pe care se bazează construcţia lor. Poemele aduc o jertfă întemeietoare, în spiritul acelei mănăstiri sălăşluind ,,pe Argeş în sus” pe care o tot ridică, destinând-o surpării, creatorul său… Numai că aici s-a clădit o biserică interioară, iar lumânărarul a fost înlocuit, cum se va vedea, de (iscusit calambur!) un ,,obrăzar de ceară”: ,,întunericul / e un perete de sticlă // la faţa căruia atunci când ziua / prea necruţător / şi răspicat / dictează destinul lucrurilor / mici sau mari / mă-ntorc cu faţa // şi-mi aprind lumânările / obrăzarul de ceară se topeşte văd / un chip mai real mai neutru / pregătit de machiajul unei înserări nedibace // tăcem pe-nfundate / până în zorii cuvântului // eu şi peretele” (convorbiri).

Treptat, cititorul pătrunde într-un univers lăuntric foarte dens, pe care fragilitatea şi delicateţea autoarei ştiu să-l acopere cu pricepere. O mare parte din poemele aferente primei părţi sunt autoreferenţiale, în vreme ce, în altele, predominant este metatextul, dar un metatext din care nu lipsesc îndoielile de factură creştină, fantezia creatoare fiind pusă şi aici sub semnul divinului, al ,,acestui verde arzând / ce nu simte vreo lipsă // al acestei miresme de fum / care nici ea / nu străpunge nicio absenţă // al melodiei / care le împleteşte le răsuceşte pe toate / le spulberă / ca / să le unească mai strâns în trupul meu istovit // inima o silesc să pătrundă adâncul / cuvântului / ce le dă nume – Unu // poate pe tine Doamne / o să te aflu acolo // nu pe cel rău”  din voluptate. Chiar şi sub implusul acestei teme, autoarea nu-şi poate cenzura impulsul spre dedublare, fascinaţia, androginică, a contrapunctului, a antitezei chiar dezvăluindu-ni-se din nou prin jocul controlat al oglinzilor… Dumnezeul cel bun al creaţiei e concurat de partea satanică (fiul zilei), piramidele de ,,viermi flămânzi frunze seci”, pagina albă de ninsorile negre ale cuvintelor, hieroglife albe dislocându-le ,,pe cele negre / altele de la un ceas la altul” (zăpadă topindu-se). Şi tot devoţiunea întru antinomic face ca poezia să se metamorfozeze, la rândul ei, într-o formă de prizonierat care atacă şi supune, fără drept de apel, toate simţurile: ,,parcă / aşa / mă duci pe mine / Doamne / ca pe-o ruşioasă vină // să nu văd / afară / să nu se vadă / înăuntrul / căptuşitei cuşti / paralelipipedice // din toate părţile / flancate bine / ca nimeni să nu-i împiedice / înaintarea // în orb” (poezia ca o cuşcă).

Cel de-al doilea ciclu al volumului, intitulat Semnul liniştii, se constituie într-un fel de întâmpinare paradoxală, căci retrospectivă a absenţei, după traumă fiinţa celui pierdut devenind tot mai prezentă, lucru firesc şi datorat în mare parte procesului de sacralizare la care îl supune  memoria celui viu, în cazul de faţă a surorii-autoare. În poeme precum impasibilcalin sau lacrima de bavaria eul liric pare să fie unul concurent, o identitate străină care pune stăpânire pe discurs pentru a ilumina suferinţa dinlăuntrul celui ce o expiază şi care totuşi se gândeşte să aline suferinţa celeilalte, a aceleia care va rămâne, dialogând cu sine însăşi, să slujească, în timp, prezervării memoriei sale. Astfel se explică superbul îndemn la viaţă, în spiritul unei fertile şi cathartice întristări (,,tu / să nu îmbraci haina albă a condamnatului // din ultima ceaşcă / orice-ar fi / să nu bei // să nu sari prin geam la ora execuţiei […] // lasă în calma şi străina memorie / filmul / să curgă / fără imaginea ta fără tine / fugiţi amândouă din el // acum!”, la depăşirea traumei (doliu expirat) şi chiar la descotorosirea de prezent din acele poeme cu totul speciale pentru Gabriela Chiran, care sunt amprentate şi de însemnul unor date imposibil de şters din amintire, precum tonul frunzei ori ţurţuri pascali.

            Autoarea volumului peste gură un crin ne invită, la finalul acestei călătorii, la tăcere şi reflecţie, ea nu face vorbire despre disperare şi deznădejde, nu se jăluie, ci adoptă aici umilinţa şi smerenia faţă de dublul pierdut… Sunt acestea gesturi pe care nu le poate face decât un creator pentru care scrisul e, de fapt, o formă de doliu autentic, o încadrare a trăirilor în travaliul durerii la finele căruia ,,dacă ai noroc să aprindă în tine / Dumnezeu lumina / se stinge fâşia de întuneric”.

Revista indexata EBSCO