Sep 24, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Nopți și zile în Egipt

 

O bursă la Cairo pentru o studentă la secţia arabă, în București – iată ocazia perfectă a unei confruntări cu alteritatea, în toate aspectele ei. Textul din Nopţi albe. Jurnal de călătorie în Egipt (Polirom, 2017) consemnează această experienţă a diferenţei petrecută vreme de nouă luni la graniţa dintre anii 2000 și 2001, combinînd naraţiunea autobiografică pură cu fragmente de jurnal. Aventura Oanei Păun e, deopotrivă, intimă și extimă, căci oportunitatea de-a trăi în vestitul oraș african, de-a perfecţiona limba și cunoștinţele deprinse (doar teoretic) în sălile de curs stă alături de încercarea de-a convieţui într-un cămin studenţesc, printre rigorile impuse de societatea arabă, împreună cu alte tinere românce venite la Cairo cu burse. Trăirile, așadar, ca și perspectivele, se multiplică, fetele au personalităţi și interese divergente și nu privesc deloc lucrurile în același fel, de unde asimilarea noutăţilor printr-un dialog uneori contondent, alteori plin de haz.

Naratorul își asumă firesc numele autorului pentru a-i consemna reacţiile și, după decupajele de jurnal din carte, am putea presupune o transpunere diaristică autentică, adică direct dintr-un caiet personal ţinut exact în sejurul egiptean. Supravieţuirea concretă într-o lume atît de diferită din toate punctele de vedere e tradusă mai ales prin jocul reciproc dintre stranietatea acestei lumi și stranietatea intrusului. Nu doar Cairo reprezintă o aventură incitantă pentru cel venit dintr-o cu totul altă cultură și religie, ci și grupul de tinere românce sînt, la rîndu-le, o pată de culoare pentru autohtoni. Întîmplările demne de povestit se ivesc la tot pasul (unele de-a dreptul memorabile, cum e secvenţa profesorului care-și scoate ciorapii chiar în sala de curs, în faţa studenţilor, pentru a-i spăla atunci, pe loc, în chiuveta toaletei de pe hol), iar naratorul nu ezită în a reflecta subtil asupra lor, organizîndu-și adesea reflecţiile pornind de la etimologiile și sintaxa arabă (recurentă e omniprezenta glumă cu abrevierea IBM, sugerînd, zice-se, relaxarea regională prin cuvintele „să dea Dumnezeu” – Inshallah, „mîine” – Bukra și „nu-i nicio problemă” – Ma´alesh). Fetele asistă la cursuri la universitate, merg la petreceri organizate de ambasada României și de comunitatea românească din Cairo, intră în magazine, se tocmesc (și sînt înșelate uneori la preţ), vizitează muzee (desigur, și vestitele piramide), socializează, trimit scrisori acasă, fac excursii în deșert, pe Nil, în Alexandria, pe înălţimile Sinaiului, primesc vizitatori din ţară, suportă contactul cu localnici, degustă bucătăria locală, îndură căldura, praful, dezorientarea și toate micile inconveniente ale traiului într-un oraș cu pulsaţia mozaicată a capitalei egiptene. Numit chiar din primele rînduri „orașul aventurii” (în altă parte, în timpul unei escapade între dune și mare, la Alexandria, „plutește în aer un soi de îngrijorare sau poate e aventura”), Cairo devine, treptat, un fel de „acasă”, un spaţiu cu o dinamică asimptotică, din care grupul de românce pleacă și la care se întoarce din explorări, testîndu-și anduranţa.

Reciprocitatea jocului de care vorbeam mai sus are drept punct nodal senzaţia alternării între acceptare și inacceptare, ea explică cel mai bine ambiguitatea prezenţei naratorului printre aromele lumii arabe, pe de o parte, și rezistenţa acestei lumi la intruziunea străină reprezentată de narator (și de grupul ei), de cealaltă. Străduţele întortocheate și necunoscute, cartierele pestriţe, pieţele, aglomerarea de blocuri, clădiri oficiale, turnuri, poduri și minarete, curgerea Nilului ghicită undeva, de la etajul 6 al căminului studenţesc definesc, la început, străinătatea, împotriva căreia intrusul simte un timp împotrivire. „Azi am simţit prima oară că tabloul orașului în care atunci, în Giza, nu am încăput s-ar putea să ne accepte în curînd. Zile în șir am trăit cu impresia că noi ne opunem mersului lucrurilor, din cauză că aici totul este diferit, și că, opunîndu-ne, îngreunăm totul. Însă azi este prima zi în care nici una dintre noi nu pare să se mai împotrivească acestei vieţi noi, departe de casă”. Dispariţia sentimentului de înstrăinare lasă loc, treptat, celui de libertate, stimulată de întinderile deșertului, ale mării, ale orașului privit noaptea, de incertitudinile viitorului apropiat, de lipsa unui plan pentru următoarele zile: „Libertate înseamnă să stai sub cerul liber în decembrie, pe acoperișul unui bloc, și să planifici un revelion la Marea Roșie. Libertatea este o noapte albă, în care te gîndești la o altă noapte albă, de care te despart zile și nopţi în care nu-ţi spune nimeni ce să faci. În orașul în care nu plouă și acoperișul nu înseamnă nimic, libertatea atinge cerul”. După atîta efort de adaptare, locul pare a fi fost împropriat pentru totdeauna, ca un loc natal („Nu mai știu de unde vin. S-ar putea să mă fi născut aici, pe nisip, într-o lumină roșiatică din apus, care venea de undeva din spatele hotelului neterminat, într-o liniște desăvîrșită.”), deloc străin, ca un spaţiu al disoluţiei și al exploziei tuturor reperelor cunoscute. Pentru ca, în final, la expirarea timpului acordat de bursă, în febra pregătirilor de plecare înapoi, spre București, să reapară iarăși senzaţia de intruziune, de inadecvare, de completă alteritate: „Bine măcar că s-a terminat ziua asta, mi-am spus, și apoi am început să plîng, realizînd că e prima oară în Cairo cînd îmi doresc să treacă ziua. Mîine nu voi mai fi aici și pînă acum niciodată nu mi-am dorit să nu mai fiu aici. Nu mă așteptam să simt așa pentru locul ăsta. Egiptul nu ne mai vrea”. A trăi aici, dincolo sau în altă parte capătă, pînă la urmă, după experienţa scurtă a spaţiului egiptean, valenţele polimorfe ale verbului a fi, despre care aflăm că nici nu există în limba arabă.

„Jurnalul de călătorie” al Oanei Păun are aerul unui savuros roman autenticist despre faptele, vorbele și gîndurile unui vilegiaturist modern, exotic și rafinat, atent la culorile și parfumurile unei lumi pe care o descoperă uimit, mult dincolo de ceea ce credea că știe despre ea. Stilul e doar un corolar firesc și, printre desele poetizări, ceea ce contează e experienţa nopţilor și a zilelor în ţara străvechilor faraoni.

Revista indexata EBSCO