Sep 24, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioana LIONTE – Elitele și conștiința națională: o genealogie cultural-istorică a sentimentului național

 

Ultimul volum semnat de istoricul Mircea Platon, redactorul-şef al publicaţiei ieşene Convorbiri literare, intitulat Elitele şi conştiinţa naţională (De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale) şi apărut în 2017 la editura Contemporanul constituie tot atît o reacţie la fracturile pe care discursul globalizant al prezentului le produce în interiorul conştiinţei naţionale româneşti, cît şi o încercare de punere în dialog, în cîmp istoric, a două modalităţi de asumare identitară şi comunitară în context românesc: prima – configurată pe liniile de forţă ale ideilor şi programelor naţionale elaborate de figuri reprezentative ale elitelor româneşti (de la jumătatea secolului XIX pînă aproape de jumătatea secolului XX), a doua – marcată de discursul auto-depreciativ prin care se manifestă, în cîmp naţional, complexele cultural-politice ale societăţii româneşti.

Studiile (17 la număr) care compun cartea acoperă o perioadă mare de timp, începînd cu momentul în care în statul modern român începea să se cristalizeze ideea unei naţiuni organice. Mircea Platon opune, aşadar, tendinţelor de masochism naţional-identiar (pe care le pune pe seama unei proaste guvernări nu doar politice ci şi de conştiinţă comunitară, istorică, a elitelor) ideea naţionalismului salvator, întrupat în conştiinţa istorică de figuri reprezentative ale culturii româneşti ale căror idei contribuie decisiv la configurarea discursului naţional: „Singurele Românii „de succes”, în care s-a trăit mai bine, mai cu rost, care au devenit deci obiectul nostalgiilor, sînt cele în care a predominat sentimentul naţional: de la România boieresc-monarhică a anilor 1859-1947, la scurtul interludiu al dezgheţului „naţional-comunist” de la cumpăna anilor 1960-1970” (p.8). Capitolele însumează secvenţe relevante din activitatea şi din gîndirea unor personalităţi  cunoscute, precum Gheorghe Asachi, Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, Petru Th. Missir, Titu Maiorescu sau mai puţin reţinute de posteritate, precum  Carol Mihalic de Hodocin, I. Şt. Ioachimescu sau Sever Dan. Portretele sînt astfel creionate din perspectiva patriotismului şi a discursului naţional-identitar cu certă înrîurire asupra modului în care se configurează identitatea cultural-organică a spaţiului românesc, evidenţiind, pe această cale, întregul aparat dialectic care se pune în mişcare odată cu constituirea şi legitimarea identitară a unei naţiuni emergente precum şi complexele izvorîte din confruntarea identitate-alteritate.

Evocarea activităţilor în plan socio-cultural ale unor personalităţi precum Gheorghe Asachi sau Carol Mihalic de Hodocin (unul dintre străinii care s-au românizat şi care au contribuit la dezvoltarea societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în contextul unei Moldove efervescente din punct de vedere economic şi cultural, ale cărei elite „organice româneşti” încurajau elaborarea unui „proiect de ţară”) pretextează o dezbatere mai largă asupra importanţei acordate problemei susţinerii specificului local, al educării în acest spirit care conţinea în germene conştiinţa naţională. În contextul în care noile politici de liber schimb ameninţau pierderea specificului naţional prin disoluţia formelor de manufactură specifice breslelor se pune problema nu doar unui dezavantaj de natură economică (export ieftin/import scump) ci şi riscului devalorizării simbolice a  obiectului rezultat în urma meşteşugului în favoarea utilizării produselor fabricate în serie: „Astfel, Mihalic, cu preocupările sale legate de minerit, agricultură, ecologie, urbanism, încurajarea manufacturilor, educaţie şi fiscalitate – el subliniind că încurajarea manufacturilor şi industriei duce la scăderea importurilor scumpe şi deci la menţinerea banilor în cămările sau vistieria ţării – pare a fi un reprezentant pe plai moldav al cameralismului german[…]” (p. 20). Aşadar, datorată atît lui Asachi, cît şi lui Hodocin, înfiinţarea primei Şcoli de Arte şi Meserii din Moldova, cu scopul susţinerii meşteşugurilor locale şi a breslelor (care alcătuiau un strat important al capitalului nu doar simbolic ci şi producător al viitoarei Românii) are, dincolo de aplicabilitatea practică a unui astfel de proiect, o relevanţă simbolică de conservare axiologică a elementelor organice, tradiţionale care încapsulează spiritul naţional.

Discuţia despre crearea unei conştiinţe naţionale în România la mijloc de secol XIX duce în mod necesar la activitatea şi la proiectele elaborate de membrii Junimii precum şi la importanţa, în plan social-cultural-politic a publicaţiei ieşene Convorbiri literare şi a celor afiliaţi ei. Contextul în care apar atît publicaţia cît şi gruparea este circumscris în mod elocvent de istoricul A. D. Xenopol drept criza unei naţiuni aflate încă în leagăn, la confluenţa marilor idei europene, la puntea dintre evenimentele trecutului şi configurarea viitorului, în situaţia alcătuirii unei identităţi care să îmbine raporturile cu alteritatea şi a articulării organice a unei conştiinţe proprii, al unui specific în acord cu adevărul istoric, genealogia naţională şi cu propriile trebuinţe: „Ideile ce ne pătrund sînt multe şi varii, culese din izvoare deosebite: amintirea străbunilor romani, filosofia germană, sistemele politice născute din revoluţiunea franceză, suflul unei vieţi orientale, toate stau faţă, se amestecă sau se combat.(…) Punctul vital ce ar trebui să ne ocupe este cercetarea serioasă a căii adevărate, în care mai la urmă va trebui să intre dezvoltarea noastră; să o aflăm pentru a şti să alegem, între direcţiunile ce se manifestează, care este aceea ce trebuie susţinută, – sau să le respingem pe toate şi să aplicăm puterile noastre spre una nouă, care ar avea pentru sine adevărul” (pp. 28-29). Iată, deci, adevărul ca ingredient eminamente necesar în configurarea identităţii naţionale, adevărul sub forma concordanţei cu trecutul istoric, cu propriile puteri şi limitări, adevărul drept conştiinţă neîntinată a etosului naţional.

Aşadar, apariţia Convorbirilor la mijloc de secol XIX presupune cristalizarea unui proiect cu miză îndelungată şi cu rază largă de acţiune, un proiect atît coerent, cît şi realist de dezvoltare organică manifestat în plan politic, cultural, legislativ, cu unghiuri multiple de atac (drept, istorie, literatură, folclor, ştiinţe, etc) dar cu un singur scop: „dezvoltarea unui sistem naţional de economie simbolică permiţînd articularea solidă a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale” (p.30). Abordarea programatică, holistică a junimiştilor care priveau societatea românească din punct de vedere al realităţilor sale antropologice, ca pe o articulare coerentă de sensuri şi valori, relevă, astfel, coordonatele axiologice asupra cărora era de aşteptat să se fundamenteze conştiinţa naţională. În acest sens polemicile reiterează subiecte precum limba, societatea, viaţa casnică şi obiceiurile ca nucleu-motor, ca forme de viaţă ale unui popor, protecţionismul economic şi reconfigurarea sistemului legislativ racordat la realităţile juridice româneşti, rolul învăţămîntului în eliminarea extremelor ( pe de o parte occidentalimsul superficial, epidermic, bazat pe o aprofundare de suprafaţă a culturilor străine din care se preiau mai degrabă atitudini şi mode decît idei fundamentale benefice şi provincialismul înverşunat). În ceea ce priveşte conflictul dintre identitate şi alteritate, inerent culturilor aflate în faza de cristalizare identitară şi raportat la contextul românesc, Xenopol este de părere că „Răul fundamental provine de acolo că tinerimea noastră, fie acea care merge în străinătate, fie acea care rămîne în ţară şi intră mai curînd în viaţa practică, nu împărtăşeşte nici un principiu, nici o idee fundamentală comună, care să nu se mai poată răsturna nici prin înrîurirea culturii străine, nici prin înrîuririle individuale în ţară.” (p. 45).

Aşadar, junimiştii, foarte bine racordaţi la prezent, caută amorsarea conştiinţei naţionale pe liniile de forţă ale istoriei locale, încurajînd studiul trecutului menit să inspire noile direcţii naţionale fundamentate pe o identitate formată istoric: „Prin urmare, s-ar putea spune că junimismul politic (…), în măsura în care era expresia unui temperament conservator, sceptic faţă de inovaţii şi improvizaţii ideologice sau instituţionale, reprezenta sufletul junimist. Dar spiritul convorbirist, acel ecumenism naţional care ştia să dea naştere unei atmosfere naţionaliste exprimate în studii istorice sau economice, eseuri, poezii, proză, anchete etnografice, e diferit, e dezvoltarea lucidă şi articulată a unei concepţii de viaţă.” (p.71).

Lupta pentru cristalizarea unei conştiinţe naţionale susţinute pe plan social-cultural-politic se  poartă, în mod necesar, pe mai multe cîmpuri, aducînd în discuţie acele realităţi ale contextului românesc care, beneficiind de pe urma unor proiecte de ţară elaborate de elitele organice ale României, s-ar putea transforma din puncte nevralgice în puncte forte: problema introducerii căilor ferate, importul de competenţe, de meseriaşi şi nu de mărfuri, în speranţa naţionalizării forţei de muncă străine, rolul educaţiei, al rigorii pedagogice în formarea unor elite, alienarea produsă de industrializare, explorarea „junglei interioare”, a lumii satului românesc, cu obiceiurile, tradiţiile, habitusul său, etc. În legătură cu ultimul subiect enumerat, Mircea Platon este de părere că: „Spre deosebire însă de civilizarea colonială, civilizarea „Orientului” interior a fost rezultatul unui proiect de ţară conceput de elitele organice ale României, nu de birocraţi coloniali. O mare parte a acestor elite nu a urmărit să facă propagandă unor idei şi insituţii străine de cultura tradiţională românească, ci mai degrabă să identifice diferitele moduri de a articula realitatea – din care face parte şi potenţialul – umană, economică, socială şi culturală locală astfel încît aceasta să poată constitui armătura unui stat naţional. Acesta a fost proiectul de modernizare iniţial, al unor Gheorghe Asachi, Alecu Russo sau Vasile Alecsandri, şi acesta a rămas pînă la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea.” (p.98).

Deşi dezbaterile şi subiectele reiterate de Mircea Platon în prezentul volum izvorăsc din acelaşi demers demonstrativ şi vin în întîmpinarea aceleiaşi concluzii, diversitatea situaţiilor abordate (în capitole precum: D. C/ Ollănescu-Ascanio şi naţionalismul belle époque, În linie dreaptă: Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ, Naţionalitatea genetică şi personalitatea naţională: Sever Dan şi izvoarele naţionalismului românesc) constituie o sursă certă de interes pentru actualitate.

De-a lungul celor 17 capitole, Mircea Platon combate tendinţele culturale de self-colonizing, manifestate prin discursul auto-depreciativ al unei societăţi alienate, dizarmonice în ceea ce priveşte conştiinţa identitară, încercînd să reconstituie discursul prin care elitele României de pînă la 1947 au încercat să consolideze conştiinţa naţională românească. Studiile pe care le propune volumul de faţă sînt tot atîtea argumente pe care autorul mizează pentru a demonstra necesitatea revendicării unei moşteniri generaţionale, a înscrierii într-o genealogie spirituală şi ideatică (matcă naturală a viitorului), ca reacţie la alterarea etosului naţional antrenată de regîndirea raporturilor culturale şi geopolitice. Autorul nu vorbeşte doar despre modul în care conştiinţa naţională a elitelor se configurează în programe şi acţiuni ci şi despre importanţa de a forma elitele naţionale în virtutea acestei conştiinţe. Deşi accentul cade pe acele modele de conştiinţă naţională arhivate istoric şi atribuite unor figuri reprezentative ale trecutului românesc, dialectica trecut/prezent se menţine în plan secund pe tot parcursul cărţii drept argument prim al demersului istoriografic asumat de autorul care vede în atitudinile actuale din spaţiul românesc forme succesive de discreditare a ideii naţionale redusă la obsolescenţă şi atribuită unor forme paseiste de mitificare/autolegitimare în favoarea imperiului globalist care articulează cultura supranaţională. Cu alte cuvinte, volumul semnat de Mircea Platon se constituie atît drept refugiu intelectual în faţa derivelor prezentului care şi-a pierdut reperele identitare cît şi ca o încercare de a educa publicul (a)vizat în spiritul acelor exemple de conştiinţă naţională care-i proiectează trecutul drept sursă de învăţăminte viitoare.

Revista indexata EBSCO