Sep 24, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Scrijelirea scoarței cerebrale

Sunt oameni care vor să iasă din anonimat scriindu-și numele pe câte un perete sau pe câte un gard. „Numele proștilor, pe toate gardurile” spune o vorbă veche și cred că nu este atât de veche încât cuvântul „proști” să fie acoperit doar în accepția sa cronicărească de „oameni simpli”, de dinainte de ultimele cuvinte ale personajului Moțoc, din nuvela Alexandru Lăpușneanul. Am observat, de exemplu, că, în contemporaneitate, desferecarea porților intrării în marea scenă publică poate fi făcută prin… încuierea unui lacăt, agățat de barele metalice sau de plasele din sârmă laterale ale unuia sau altuia dintre podurile pariziene de peste Sena înspre Catedrala Notre-Dame (dar nu numai acolo). Hiperbolizând, pot spune că mii de lacăte personalizate (individual sau pentru cuplu, cu „istorica” dată a trecerii cuiva pe acolo), încep să slăbească structura de rezistență a venerabilului leagăn al Parisului: Île de la Cité (se știe că nu s-au construit până la capăt turnurile celebrei catedrale tocmai din teama de a nu se scufunda insula din cauza greutății în plus). „Fluctuant nec mergitur” („Nu ne vom scufunda”) – spune vechea deviză plină de speranță a orașului Paris. Nu am idee cât îi costă un asemenea lacăt personalizat pe anonimii cu gândire infantilă (nu spun că sunt încuiați la cap), dar sunt convins că, pentru ei, garantarea rămânerii numelui încrustat undeva ar merita orice preț. Acestea sunt, pentru marii anonimi (am scris cu minuscule), „cheia și lacata” perpetuării numelui lor, închipuindu-și că ar sta cineva, în afară de ei, să citească imensul pomelnic încrustat pe fiarele cărora li se ruginește mecanismul în timp.

Rândurile de mai sus se constituie într-o reflecție răutăcioasă despre dorința omului comun de a ieși din anonimat, care mi-a fost provocată după citirea unui grup de proze ce alcătuiesc volumul Roman sub acoperire (Editura Cartea Românească, 2018), apărut sub semnătura lui Nicolae Prelipceanu. Sfârșitul istoriei anonimilor care suferă acut de acest complex al neluării în seamă ar presupune tăierea tuturor lacătelor personalizate, ștergerea inscripțiilor de pe pereți, tăierea copacilor în a căror scoarță vor să-și nemurească neamurile proaste de peste tot numele. În acest sens, o rezonabilă cogitație, plină de resemnare existențială, o are personajul din narațiunea Scrijelește: „[…] uitat, adică tăiat este, sunt sigur, și copacul respectiv, așa că eu m-am întors liniștit în anonimat, deși m-am întrebat, câțiva ani după aceea, nu mulți, înainte de a uita, cum se vor fi deformat literele când copacul va mai fi crescut, când, prin scoarța lui, scrijelită de briceagul meu, iarna, vor fi început să circule sevele, primăvara următoare. Dar toate acestea se uită repede. Uiți unde ți-ai pus numele ca să nu fii uitat, uiți tu primul. Și mai ai pretenția să nu te uite alții?” (p. 24) Spre nefericirea scrijelitorilor (dar și a grafomanilor), nu se poate păstra în memoria umanității imensitatea însemnărilor futile: „Or, rasa umană are nevoie de selecție pentru a continua să existe, pentru a rezista” (p. 27). Iar etimologia populară găsită pentru verbul „a scrijeli” este pertinentă: „De fapt două verbe, primul într-o formă veche, arhaică, al doilea, mai rar întrebuințat azi, dar de înțeles […]. Scrie și jelește, că altceva degeaba faci, oricun n-ai ce face altceva (s.a.)” (p. 28). Ce și de ce se jelește, am încercat să explic în paragraful anterior.

Consecutive celor de mai sus, reflecțiile citite în evocarea Bârnoi sunt parcă extrase din doctrina celui mai important curent al istoriografiei moderne europene, Școala Analelor de Istorie: „Soarta ființelor umile nu contează pentru cei care scriu istoria. Explicabil, de altfel: cine ar putea să înregistreze toate trilioanele de ființe care s-au perindat pe deasupra acestui pământ, care i-au făcut o scurtă vreme umbră și s-au retras apoi fără să lase urme? Există o zonă, aceasta, la care mă refer acum, în care trebuie să lași musai urme, să rămână ceva după tine. De ce să rămână, de ce să te țină cineva mine? Că, oricum, memoria lumii e scurtă, chiar foarte scurtă, iar secolele devin clipe, așa cum sugerează undeva și poetul. Pentru că asta dă un sens vieții? Aș. Sunt atâtea ființe umile, mulțumite cu viața lor, pe care și-o duc așa cum le-a fost dată sau cum pot și nu râvnesc la mai mult (dar e a fi ținut minte mai mult?) și pentru care acesta e sensul vieții…” (p. 126) Una dintre aceste ființe umile care își acceptă cu demnitate și cu seriozitate condiția este Bârnoi, din această narațiunea. Slugă la casa bunicilor dinspre tată ai naratorului (aproape sigur ai autorului însuși), el primea dimineața de la stăpână porția de mâncare pentru ziua respectivă și o îngurgita pe loc (fără a respecta – cum spunem astăzi – principalele mese ale zilei), pentru ca apoi să-și vadă de treabă toată ziua la câmp. Își lua astfel de o grijă și naratorul își închipuie că se oprea din hărnicia sa doar pentru a bea apă (cine știe, poate că tot o singură dată, minimum doi litri, în crucea amiezii, pentru a nu pierde timp). Bârnoi săpa, prășea, secera sau semăna și era în stare să muncească o zi întreagă fără să obosească. „Și poate că și ridica singur în spate o căruță, ca Jean Valjean, deși nu a avut destinul acestuia din urmă” (p. 126) – conchide naratorul despre acest modest trecător prin viață neștiut de nimeni ce pare ieșit din imaginarul crengian. Cred că numai cine a văzut cum se trudește în țarină poate să fie cu adevărat impresionat de acest adevărat „elogiu țăranului român”, care se termină astfel: „Știu că majoritatea oamenilor trec prin această lume fără să lase urme și știu, cum spuneam, că așa e mai bine. Dar parcă sunt mai sigur pe mine dacă știu că, odată, foarte demult, a existat și Bârnoi în spatele meu, acolo, departe, în Horodnicul de Jos” (p. 127).

Și, dacă tot am intrat în domeniul livrescului, constatăm că nu numai indivizii sunt sortiți uitării, ci și cărțile. În proza Jos, ducerea unor cărți la subsol, din lipsa de spațiu în locuință, este însoțită de o derulare, ca într-un film accelerat, a vieții de cititor din partea posesorului lor. Nu arareori acesta s-a gândit cu tristețe că va trebui să se despartă de cărți, că ele se vor risipi cel puțin treptat, după ce au zăcut la subsol, în boxă (una a… acuzaților), condamnate la uitare și la moarte. Parcă mai că îi vine să se întrebe – cu o parafrază dintr-un cântec de petrecere contemporan – cu ce s-a ales din viață? Răspunsul ar fi: cu ce-a mâncat, cu ce-a băut și cu cărțile strânse în brață. Dar cărțile nu sunt numai spațiu ordonator al ficțiunii sau depozitar al imaginației, ci pot prolifera și imaginația în jurul lor, care riscă să fie bolnavă și să nască monștri, așa cum este cazul colocatarilor – dușmani ai Bibliopolis-ului (cărora le place, cred, varianta originală a cântecului de petrecere amintit). Astfel, aceștia iau decizia de a izola boxa respectivă printr-o placă de beton, din rațiuni de igienă nu numai medicală, ci și socială.

Câteva dintre personajele care populează culegerea Roman sub acoperire au un comportament existențial retractil, contrar dorinței de a ieși din anonimat, pe care am comentat-o anterior. Personajul din Scrijelește se află într-o încăpere… neîncăpătoare, în care nu… încape decât el. Acolo, el se simte părăsit, uitat, abandonat, ca un om din altă lume nimerit într-una străină, căreia nu este pregătit să-i facă față. Și personajul din Cartea cu ceas se izolează, se simte un exilat într-un alt capăt de lume, nemergând la teatru, nedeschizând radioul și neuitându-se la televizor. Nici rețeaua de internet nu-i mai funcționează, parcă din solidaritate cu „boicotarea” celorlalte mijloace de colportaj.

Această experiență este dusă mai departe de personajul din Auz absolut, care, într-o lume a dialogului generalizat, cum este aceea de astăzi, renunță la telefonul mobil și are în intenție să dispară, progresiv, până la a-i face pe cunoscuți să creadă că a murit. În primul an, s-ar face nevăzut o lună, în al doilea an, două luni, până când ar dispărea 12 luni pe an, adică definitiv. Reapariția i-ar putea fi considerată un fel de înviere, dar, pentru cei care l-au cunoscut, tot mort ar rămâne. Este probabil că se va obișnui el însuși cu dispariția, că se va simți bine ca mort și că va rămâne la propria apreciere dacă se va reîntoarce sau nu vreodată. Există chiar un „studiu de caz” în această narațiune. Cineva, dat dispărut de pe frontul de Răsărit, revine în țară și își ia o identitate falsă – Roman Ioanițescu (Roman sub… acoperire?). Între timp, uitase numele tuturor cunoscuților și, atunci, de ce nu l-ar uita și ei pe al lui? Tentația anonimatului îl face să ocolească lumea cu care avusese contact până atunci și muncește, neștiut de nimeni, angajat la munci umile. Când credea el că și-a refăcut viața așa cum și-a dorit, primește un telefon, iar vocea, care i se pare cunoscută, îi cere o întâlnire. Vocea nu era nici „auzul absolut”, nici altele pe care el însuși le ascultase, și atunci se decide să dispară de tot, pentru totdeauna. În Așteptați, așteptați, așteptați! există o remarcă ironică pe această temă: „De ce să ne vedem când putem doar să ne auzim și să credem că suntem aceeași, dar nici vocile nu ne mai sunt aceleași, nu vi se pare?” (p. 13).

Poate că era propria-i voce, așa cum se întâmplă și în Maratonul poeților. Personajul din această bucată narativă este invitat la Sibiu, la o manifestare literară, dar o voce îi ordonă, la telefon, să nu se ducă. Circumstanțele în care se desfășoară dialogul îl îndeamnă să se întrebe dacă nu cumva vorbise singur la telefon, cu el însuși. Oare își ordonase să nu plece în acea deplasare și se opusese propriului ordin? I se părea absurd. „Privește-ți mâinile, căci ele sunt absurde”, își amintește că spunea Nichita Stănescu. Bun, aceasta în privința mâinilor, dar el realizează că își poate asculta vocea, căci ea este absurdă. Ulterior, își dă seama că, de fapt, i se remarcase prezența la respectiva manifestare literară. Ar fi trebuit să urmeze sfatul necunoscutului cu voce metalică din noaptea premergătoare plecării spre eveniment?; i se schimbase vocea odată cu viața? – sunt întrebări pe care nu și le mai punea, deoarece „Răspunsul era unul singur, îl știam, dar nu am de gând să vi-l dezvălui, pentru că nu aveți nicio legătură cu el” (p. 92). Deși nu suntem introduși în lumea fantasticului, fraza este asemănătoare cu aceea de la sfârșitul nuvelei eliadești Secretul doctorului Hönigberger („Numai după ce am rătăcit pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să mărturisesc nimănui și nici în această povestire nu-l voi destăinui”).

O elocventă reacție în fața propriei înstrăinări este ilustrată în proza …surprins de ploaie, care începe astfel: „Se privea în oglindă și îi venea să-și creadă ochilor. Într-adevăr, el era acela, el… Unde fusese până acum? Dar oglinda nu putea să-i răspundă. Problema mea, își spuse, nu e că mă recunosc sau nu, ci ce caut eu în această oglindă. Care nu e a mea, nu e nici vreuna cunoscută. Și atunci?” (p. 112) Experiența scindării eului este dusă mai departe în proza Teatru mut, unde protagonistul regizează un spectacol de oglinzi, cu puțină lumină și cu mult întuneric (din care se scot, cu ajutorul oglinzilor, tot felul de efecte speciale). Acesta este spectacolul vieții sale și al vieții în general. El își reordonează recapitulativ întreaga viață în oglindă și configurează (mai curând, desfigurează) un fel de bâlci al unor figuri cunoscute dispărute, care nu erau prezente acolo, pentru a se putea explica în mod rațional oglindirea lor. Cu alte cuvinte, reflectarea oglinzii dura și se întorcea spre cel asupra căruia se exercitase sau poate că era o prelungită iluzie optică. În urma experimentelor solitare, efectuate dimineața, devreme, și noaptea târziu (dar ieșite din timp), cu ajutorul câtorva mașiniști, planurile de oglinzi coborâtoare și urcătoare au început să-i arate regizorului formele trupului, expresia feței, la diferite vârste, dar în sens invers cronologic, dinspre prezent spre naștere. O posibilă variantă de final cu concluzii edificatoare ar fi aceasta: „Cei care se duc la teatru, poate că sunt în pericol sau poate că nu. Ceilalți, sigur nu. Pot trăi liniștiți în propria utopie căreia îi spun viață, fără să și-o amestece vreodată, vreun pic, cu utopia artistică, de pe scenă și din creierele unor artiști. Iar ăștia, nu știu cum se face, suciți cum sunt, își asasinează cu ideile lor luxuriante tocmai semenii, pe cei care joacă în aceeași piesă cu ei” (p. 50).

Memoria individuală încearcă să răzbată deasupra tuturor întâmplărilor lipsite de sens și să le confere o semnificație, dar mai multe personaje ale volumului scris de Nicolae Prelipceanu acuză sentimentul melancolizant al trecerii (cineva declară: „îmi tremură mâna și scriu cu pixul negru-al altor vremuri (s.a.)” – p. 115). Impresia degajată la finalul lecturii cărții este că întâlnirile personajelor cu cei cunoscuți odinioară se preling pe sub ele sau pe deasupra lor, purtându-le absența pe un drum rătăcitor, al chemărilor de dispariție. Roman sub acoperire este un volum al profundelor interogații existențiale despre dorința de ieșire din anonimat, despre efortul de asumare a propriei condiții, despre tendința de cufundare în uitare, despre jocul măștilor identitare pe scena vieții, cu tot ceea ce aparține dedublării sau scindării eului prin specularitate.

Revista indexata EBSCO