Sep 24, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Horia Bădescu și „arta scăderii” (o trilogie lirică)

 

Locuind în poezie, polivalent, productiv, neîncăpînd între graniţele unui gen, Horia Bădescu creează cu bucurie şi strălucire. În pofida elanului genofag, poezia rămîne, negreşit, prima vocaţie. O antologie de autor (Cărţile vieţuirii, Editura Eikon), construită triadic (vol. I, La poarta cuvîntului; vol. II, Furcile caudine; vol. III, De la o zi la alta) probează, sub acolada unei scriituri recapitulative, contemplînd „minunea Fiinţei”, ştiuta-i dexteritate prozodică, desfăşurată pe portativul motivic al trecerii. Evident, cu sobrietate şi eleganţă, cu gravitate ceremonioasă şi înscenări fastuoase, baladesc-trubaduresc sau lamentativ, în respectul inventiv al formelor canonice, deplîngînd dezvrăjirea/ desacralizarea lumii, convins că poetul, în plină apocalipsă, trăind sub semnul lui mirum, preia paradigma creaţiei divine. Văzut la debut (Marile Eleusii, 1971) ca un poet neoromantic (cf. I. Negoiţescu), trecut prin atelierul echinoxist, avînd cultul şi cultura poeziei, Horia Bădescu evoluează, sub ecoul modelelor, înspre un neoexpresionism care se deschide suferinţei cosmice. De fapt, promoţia-sandwich (cea a anilor ’70) va încerca un efort de diferenţiere faţă de stilul dominant al epocii. Fără apetenţe gregare, abstrasă din real, va propune un lirism rece, irizat cultural, la distanţă de euforiile şaizeciste şi, ulterior, de plonjonul în cotidian, în discursul neceremonios al optzeciştilor. De fapt, Horia Bădescu descoperă, într-un univers ostil, sacrul (în sens axiologic) şi încearcă să reziste, sub cupola orfismului, asaltului entropiei. Sindromul entropic, despre care, doct, amintea în volumul Ferestre şi „cuantica Fiinţei” îl îndreaptă spre un discurs grav, înscris în orizontul transcendentului, condamnînd dezordinea, haosul, declinul mundan; şi, deopotrivă, timpul cheltuit, trupul în risipire, ascultînd „cornul anilor sunînd”. Chiar şi cînd e ispitit de ludism, cu sonorităţi tangente liricii populare, obsesiile sale rămîn, tot timpul, erosul şi cosmosul. Elegiac, traversînd vîrstele poetice, el prinde, dintotdeauna, sensul tragic al fiinţării, curgerea spre moarte. Judecat strict „calofilic”, risipind vorbe frumoase, vădindu-şi la tot pasul virtuozitatea, Horia Bădescu are parte de o sentinţă nedreaptă; în fond, poetul, cu detentă cărturărească, luminînd lumea, ne dezvăluie „ascunsa trudă de-a exista”. Acele pomenite „evadări din echinoxism” (cf. Răzvan Voncu) evidenţiază căutările şi sfîşierile sale, metabolizînd varii experienţe. Refuzînd, poate, „mimetismul programatic”, denunţat de Gheorghe Grigurcu, inventînd zăbavnic ronsetul, reconstruind gnomic silogismul (v. Silogismele drumului), reabilitînd, prin experienţa Anonimus (1977), taxată drept „bizarerie”, un cod estetic cu rădăcini arheale, descoperind „cămaşa sufletului etnic”. Sau invocînd motivul „laţului”, adunînd în Furcile caudine (1966-1989) poezii respinse de cenzură, condamnînd, cu sarcasm pamfletar, „arta mersului/ în genunchi”; terifiant, depresiv, într-un univers captiv, în degradare, auzind – profetic – „troznind împărăţia”. Ori lansînd stihuri „firoscoase”, într-o gesticulaţie sentimentală, depănînd, galanton, în rime insolite, vremuri erotice, precum în Decameronice (Şcoala Ardeleană, 2017). Dincolo de ludism, Constantin Cubleşan descoperea acolo, într-un peisaj pauper, invadat de trivializare şi sărăcie lexicală (cum se prezintă, azi, tabloul liricii de la noi) un „halou renascentist”. În cele 16 „fantasări”, într-o carte-album, însoţit fericit de Mariana Bojan, Horia Bădescu se dedă la „dulci tertipuri bizantine”; nostalgic, rememorînd cu senzualitate şi rafinament anii tineri, cînd cei „îmbolnăviţi de cuvînt” (adică faimoşii „crai de umbră şi de vînt”), „jupuind noaptea de vie”, cercetau „sprinţarele studinte”, frumoasele filoloage ale Clujului, el propune aluzive versuri meşteşugite, nicidecum picanterii ori crudităţi verbale. E drept, „însuspinata trupului arsură” îl îndeamnă, pe alocuri, la „împieliţări valahe”. Dar nu uită nicicînd tragismul transilvan, fie disimulat, amintindu-şi de boema clujeană (străină, „pe vremea Arizonei”, de otrăvurile urii), risipită acum, ori de „toamna nebun de frumoasă la Cluj”, slujind, în ciclul mongoloinelor, o crîşmă vestită, fie incisiv, în publicistica şi romanele sale. Fiindcă, urmînd sfatul matern, argeşeanul, născut la Aref, „şi-a pierdut urmele” (era vorba de dosar, tatăl fiind fost deţinut politic), împămîntenindu-se pe meleaguri transilvane. Deloc întîmplător, un şir de cărţi (despre Magda Isanos sau Meşterul Manole) au ca suport demonstrativ „imanenţa tragicului”. Dacă poetul, „încovoiat” de timp, recunoaşte că „un amurg obosit îmi e trupul”, o Arhetipală e deplin lămuritoare: „Spală-mă de cuvintele toate!/ Ce mai rămîne/ e pasul/ în moarte!”. Iată încă o probă, Cărţile vieţuirii construind o cronică lirică pe dipticul vieţuire/ fiinţare: „Viaţa?/ O mînă de paie/ pe care îngerul cu buze strivite/ spală de sînge/ pruncul luminii./ Dincolo,/ sub zodii de lepră mîncate,/ cu paşii tăi se măsoară/ niciundele.”

Să observăm că, în ipostază doctrinară, Horia Bădescu atrage atenţia asupra unei duble identităţi (Sinea/ Sinele), interesat de modul în care primim fiinţa în firea noastră, poezia fiind o mistică a mundanului, plasată – transreligios – în orizontul sacrului. Memoria fiinţei. Poezia şi sacrul (2008), apărută iniţial în Franţa (La Mémoire de l’être. La Poésie et le sacré, Monaco, 2000), fructificînd o teză doctorală era, în ochii prefaţatorului Michel Camus, o „operă profetică”, deschisă ethosului transdisciplinar, prinzînd ritmul lumii în prezenţa numinosului. Nu un joc gratuit, aşadar, ci o poezie metafizică, îmbrăţişînd mirarea ca ad-mirare a lumii. Corectînd, altfel spus, opacizarea lumii: o lume mică, „încurvită-n nemăsură”, uitînd drumul spre Paradis. Care, într-un veac „zgribulit”, în „cuminecarea noroiului”, şi-a pierdut Sensul. Or, rostul poeziei, transparentizînd fiinţa, e cel de a înfrînge singurătatea, de a uita de „urdorile zilei”, de a preveni apocalipsa. Născută „din neuitare”, în orizontul sacrului, poezia revelează „Fiinţa-fiinţînd”, înţeleasă ca religie originară. Interogativ, neliniştit, de solemnitate rituală (observa Petru Poantă), Horia Bădescu, fostul regăţean, venit din Aref/ Hareş (adică luminiş) se vrea un fiu al luminii. Trăieşte, desigur, sub „torentul secundelor”, îşi ascultă inima „urlînd a pustiu în ruinele veacului”, dar, înţelepţit, cvasi-gnomic, e îmbătat de „bucuria sfîntă de a fi”, pătruns de încîntările raiului natal (ca moştenire interioară). Chiar dacă drumul, timpul, fiinţarea/ disperarea etc., par a atenta la „şamanismul poeziei”. Sub apăsarea ceasului cosmic (v. Anotimpurile, 1987), poetul pendulează, cu nostalgia Sudului solar, de la o iarnă sarmatică la „pustiul de lumină” al toamnei. Iată cum sună Autumnalia: „E toamnă, pustiu de lumină,/ creşte amurgul, ora declină,// cade roada, cade frunza, cade cuvîntul,/ se umple de sine pămîntul,// vin nopţile reci, cade bruma,/ din mîini ne alunecă viaţa, postuma,// bate la porţi Orionul, vremea, vecia,/ şuieră-n oase pustiul, pustia.” Dramatismul trecerii împacă luciditatea şi candoarea, se grefează pe un scepticism natural şi vădeşte că avem în Horia Bădescu, notifica energic Ioan Adam, un arhitect riguros! Observaţie esenţială, poetul controlînd suveran şi „orfevreria lexicală” (cf. Irina Petraş), şi infuzia tragicului, ca supratemă care coagulează toate încercările sale. Să amintim în treacăt că imanenţa tragicului, atît în exegeza manolică, din 1986, cît şi în glosele la hulita Mioriţă, pune în discuţie „jertfa creatoare” a miturilor noastre fondatoare sub un îndoit aspect, al condiţiei demiurgice, dar şi al condiţiei umane. Lacrima Caplei (un personaj-cheie al universului simbolic), cea jertfită de meşter (Manolis de Niaesia, el însuşi sacrificat) sau presupusul defetism, ignorînd – ne reaminteşte exegetul – timpul verbal (acel condiţional „de-o fi să mor”) îşi trag ţesătura epică dintr-o străveche trăire a cosmicităţii, „sanctificînd umanul şi cosmosul”. Poezia rămîne o experienţă mistică care, în Cîntecele vieţuirii, pornind de la titlu, recapitulează un traseu existenţial, acum sub semnul întomnării: „Se-ntunecă;/ abia dacă se mai poate ceva desluşi/ în odăile veacului,/ abia dacă în lepra propriei umbre/ tu însuţi te mai poţi desluşi./      Parc-ar fi trecut o mie de ani,/ parcă-n oglinzile prafului/ ţi se vede doar/ linia vieţii,/ parcă doar neamintitul/ îşi mai aduce aminte de tine.” Să reamintim că, pentru Horia Bădescu, „drumul poemului/ este poemul însuşi”; că „în bănuiala unei căi/ stă naşterea drumului”; că, în fine, acest drum trece şi prin „molozul cuvintelor”: „De la o zi la alta/ prin molozul cuvintelor/ şi al vieţii,/ de la o zi la alta,/ orb bătrîn/ pe un drum de multă vreme/ uitat, de la o zi la alta/ fără    să-ntrebi/ nici cum, nici de ce,/ de la o zi la alta –/ ce imensitate de străbătut!”

Ca romancier, Horia Bădescu face în prima sa tentativă, de factură istorică (Joia patimilor, 1981), surprinzător, figură de prozator „obiectiv”, oferind o primă întruchipare epică a Marii Uniri. Primise documentele tragediei (masacrul din Tîrgu Lăpuşului, din 5 decembrie 1918) de la învăţătorul Roman Precup, mărturisea, şi astfel, ca datorie sfîntă, a devenit romancier! Într-o proză aspră, chestionînd sensul şi vitregiile Istoriei, lasă faptele „să-şi încerce ceasul”, dovedind, s-a spus, „tact rebrenian”. Cu priză la o geografie reală, dezvăluind erupţiile şovinismului, curtea Şcolii confesionale devenind un „ţarc al morţii”, constată – prin vocea lui Cicio – că, într-adevăr, „ceasul a bătut”, anunţînd ora astrală! Al doilea roman (Zborul gîştei sălbatice, 1989) suportă, însă, infiltraţiile fantasticului şi are frazare lirică, pe orbita realismului magic. Cu ecou în Hexagon, tradus la Gallimard (Le vol doie sauvage, 2000), ezitînd între cîteva formule, constata Marian Papahagi, romanul denunţă somnia morală, expediat sub eticheta de „proză a poeţilor”. Ioan Adam vorbea, însă, despre o naraţiune gotică, „pensionarii” Pavilionului (cazarmă, casină, spital), scoşi din realitate, trăind într-o lume fără timp, în „fericirea amniotică a aşteptării”. O „eternitate letargică”, halucinantă sub cocleala verii, cu ore dilatate şi întîlniri imposibile, recluziunea dezvăluindu-şi, sub crusta notaţiei simbolice, demonismul. În această lume-bazar, circulă poveştile, de coloratură balcanică. Moralistul Manicea-„limbă lungă” se prezintă drept un „fost exploatator”; doctorul Polizu, înconjurat de tomuri jerpelite, ascultă de „legile sîngelui galactic”, urmărind conjuncţia aştrilor; fostul învăţător Tilea caută un fluture rar (Merula Agava Alcestis), însoţit de umbra sa, bondocul plutonier Costică („Costică şi atît”). De fapt, anunţînd izbăvirea prin retrăire, romanul desfăşoară, într-un spaţiu închis, în vecinătatea unei fazanerii (ca oază intangibilă), o poveste de dragoste, fiecare personaj purtînd o istorie (o taină), regenerîndu-se prin eros. Vechile cupluri se desfac; geologul Matei Careda, sensibil la „sufletul pietrelor”, are parte de o Irină (Ira) inertă, ţîfnoasă, purtînd un „sîmbure de frig”. Maria, în „armura aşteptării”, cu frustrări şi bovarisme s-a însoţit cu un Nagancea, bolnav de putere. Sora Matilda este Cerberul, instaurînd – în transparent regim parabolic – „mica dictatură”. Onomastica personajelor, ne asigură prozatorul, este o fotografie a sufletului.

În fine, O noapte cît o mie de nopţi ne prilejuieşte o călătorie în trecut, pendulînd între real şi fantastic. Dacă iniţiatul bibliofil Milian, ca raisonneur, ne invită în hăţişuri ezoterice, profesorul Serafim Onu revine la Siliştea, acolo unde petrecuse un an de „ispăşire”. E, de fapt, o călătorie înspre sine, reînviind o memorie ultragiată, pe fundalul unei epopei însîngerate: cea a Canalului. Fiindcă deviza acestui scenariu romanesc e limpede: „nu-ţi aminteşti, nu exişti!” Iar Horia Bădescu nu ratează ocazia de a ne reaminti, activînd eul liric şi cel civic, în desfăşurări plurivalente, respectînd, fără găunoşenie retorică, valorile identitare proiectate în zare metafizică.

În stare de veghe, căutînd „lumina cuvintelor”, şi publicistul Horia Bădescu refuză „osînza vorbăriei”, cotropind ţara şi, responsabil, se întreabă durernic: ce mai înseamnă pentru noi, astăzi, românitatea? Serialul memorialistic Porţile unui veac, în revista Oraşul, volumul din urmă (Doar din pămîntul patriei, Editura Şcoala Ardeleană, 2018) adunînd textele apărute în Curtea de la Argeş cheamă în sprijin memoria genetică, sărbătorind – în Anul Centenar – ora astrală, acel „ceas de dreptate”. Altfel spus, memoria indusă, vorbind despre „o realitate netrăită, doar adjudecată”, subliniază autorul. Purtînd numele „crăişorului”, Horia Bădescu şi, alături de el, toţi „horianii”, invocă pios pămîntul transilvan şi povara veacurilor de plîns, dreptul de a fi înşine în vremuri aspre, cînd bîntuie stafia corectitudinii politice, alungînd Istoria din şcoală. Cărţile lui Horia Bădescu, „om de munte”, stau de strajă, legate de Timp, nu de timpuri, luptînd împotriva ştergerii memoriei. Blamînd zavistia, micimea de suflet, „taifunul dihoniei oarbe”, răvăşind – sub vocea „Casandrelor de pricopseală” – societatea românească. Dar „floarea otrăvită a entropiei” (v. Entropia) lucrează, din păcate.

Ignorat (de ce oare?) în Istoriile lui N. Manolescu şi Alex Ştefănescu, poet cu „certificat european” (cf. I. Holban), cunoscut în spaţiul francofon, cu numeroase volume, comentarii şi distincţii, hiperactiv, vreme de un deceniu, în diplomaţie culturală, într-un Paris bulversant, saturat de spirit, Horia Bădescu, învaţă – şi el – „arta scăderii”. Întomnat, contemplînd în orizont filosofic destrămarea, poetul, încercat de „ascunsa trudă de-a exista”, „rostogoleşte cuvintele în calea neantului”, mărturisea într-un interviu. Cum „scad zilele, scădere e în toate”, scrisul, ca gest demiurgic, rămîne un exerciţiu mîntuitor, de supravieţuire.

Revista indexata EBSCO