Sep 24, 2018

Posted by in Cronica literara

Diana BLAGA – Mihai Zamfir, interbelicul ca stare de spirit

 

A-i face o prezentare profesorului Mihai Zamfir este de prisos. Activitatea dumnealui în cîmpul studiilor literare, de la debutul editorial din 1971 cu Proza poetică românească în secolul al XIX-lea şi pînă la primul volum al Panoramei alternative a literaturii române (2011; 2012), este cunoscută şi apreciată. Acelaşi lucru poate fi spus şi privind postura de romancier a criticului şi istoricului literar, de la primul roman din 1987, Poveste de iarnă, şi pînă la Se înnoptează. Se lasă ceaţă (2006). Pentru o imagine completă, amintim, desigur, şi activitatea diplomatică a lui Mihai Zamfir, în special în calitate de ambasador al României în Portugalia (1997-2001) şi în Brazilia (2007-2012).

La şase ani de la publicarea celei dintîi ediţii a primului volum din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Ed. Polirom), istoricul literar, specialistul în stilistică şi, nu în cele din urmă, cititorul Mihai Zamfir aduce în atenţia publicului specializat cel de-al doilea (şi ultimul) volum al unei „istorii stilistice” a literaturii române. După cum aflam din prefaţa din 2011,  avem de a face cu o „istorie contemporană a literaturii române”; mai exact, o cercetare a literaturii române de la debutul ei (stabilit de Mihai Zamfir cu aproximativ trei secole şi jumătate în urmă, în 1673, an în care Mitropolitul Dosoftei, prin Psaltirea sa în versuri, îşi legitimează locul ca primă individualitate creatoare a literaturii române) „cu ochiul cititorului de la începutul secolului XXI”. Pentru această privire retrospectivă cu scop de reexaminare a vîrfurilor Literelor româneşti, profesorul Mihai Zamfir optează pentru o abordare din perspectiva stilisticii diacronice, în care vede singurul mijloc de a determina valoarea unui scriitor şi valoarea estetică a creaţiei sale. Doar stilul poate da mărturie despre doza de originalitate a unei opere şi o poate face perenă, căci, „Nu a existat salvare în afara performanţei stilistice”. Panorama alternativă a literaturii române mizează pe identificarea şi analiza „cifrului lingvistic” care stă la baza stilului unui autor, la baza operei sale.

Dacă primul volum cuprindea 39 de „monografii” extrase din aproape două secole şi jumătate de literatură, începînd cu Dosoftei şi mergînd pînă la primii ani ai secolului al XX-lea, la primele voci moderniste din literatura noastră, în cel de-al doilea op, „galeria de portrete” pe care Mihai Zamfir o expune se completează cu 24 de figuri originale, alese, de această dată, din doar 25 de ani de creaţie literară. Interbelicul – căci aceasta este perioada care ocupă întregul volum al doilea al Panoramei… – a reprezentat pentru literatura română o perioadă de maximă eflorescenţă creatoare, evidentă cu atît mai mult în comparaţie cu perioadele din vecinătatea ei. Prezentat de Mihai Zamfir în termeni ai excepţionalităţii, Interbelicul (scris întotdeauna cu majusculă) nu reprezintă doar perioada temporală dintre 1919 şi 1944, ci „e un concept mai mult cultural decît cronologic”, devenit punct indiscutabil de referinţă pentru viaţa literară autohtonă. Diversitatea momentului, capacitatea lui de a îngloba manifestări creatoare dintre cele mai variate, dar şi crezul stilisticianului Mihai Zamfir că înscrierea unui autor în serii – ideologice, literare sau de orice natură – nu face decît să amputeze şi să falsifice adevărata imagine a operei sale, determină ca abordarea monografică pe „individualităţi creatoare” să fie cu atît mai fructuoasă, permiţînd nuanţările pe care fiecare scriitor le impune prin evoluţia propriei opere.

Astfel, marii poeţi şi prozatori ai Interbelicului românesc sînt supuşi unei analize minuţioase, unei reevaluări – atît a poziţiei lor în cadrul literaturii, cît şi a unor scrieri în cadrul operei proprii –, îndepărtarea locurilor comune fiind unul dintre obiectivele cărţii. Deşi discursul critic gravitează în jurul stilului scriitorilor în discuţie, Mihai Zamfir nu se poate dezice în totalitate, aşa cum şi-ar fi dorit, de amănuntele ce ţin de biografia autorilor, mai ales cînd aceasta e una excepţională şi are repercusiuni asupra operei. Ba chiar, pentru a explica mari reuşite literare, nu se fereşte să facă apel şi la psihologia autorului. De pildă, Vasile Voiculescu, poet care debutează „cu o poezie palidă, conformistă, fără niciun fel de strălucire” şi care „părea destinat mediocrităţii”, îşi ia revanşa prin opera postumă (sonetele şi proza). Datînd din anii ’50, cînd poetul este una dintre victimele de prim rang ale interdicţiilor comuniste, această parte a operei sale, care atinge nivelul capodoperei şi îi asigură un loc printre vîrfurile Interbelicului, este scrisă în afara oricăror constrîngeri imediate, „în deplină libertate interioară şi doar pentru posteritate”. Suferinţa şi restricţiile sociale (în cazul sonetelor, spune Mihai Zamfir, ar putea fi vorba şi de o intensă suferinţă de ordin sentimental) au determinat o productivitate creatoare de cel mai înalt nivel: „scriitorul a renăscut astfel în chip benefic, chiar dacă în urma unei traume grave. […] interdicţia a acţionat mai degrabă ca o eliberare, sub formă de provocare, deoarece opera lui Voiculescu rămasă în manuscris marchează cucerirea unor orizonturi nebănuite. Locul comun romantic al condiţionării artei superioare de suferinţă a acţionat, se vede, şi dincolo de romantism”.

O astfel de turnură în destinul creator al unui autor, o schimbare fără de care V. Voiculescu ar fi rămas un poet „de antologie”, este catalogată de Mihai Zamfir drept miracol. Înscrierea în cadrele unui fenomen miraculos a reuşitelor creatoare ale unui autor o întîlnim adesea pe parcursul celor două volume ale Panoramei… şi nu putem să nu ne oprim asupra faptului, în special avînd în vedere şi conferinţa intitulată chiar Despre miracol, susţinută de Mihai Zamfir în luna iunie, la BCU Iaşi. Cu acest prilej, domnul profesor a definit miracolul drept „o răsturnare fericită a logicii, a ordinii naturale”. Prelegerea viza probleme socio-culturale cu o deschidere largă, însă Scurta istorie… ne oferă numeroase exemple de miracole fără de care parcursul literaturii române se presupune că ar fi fost altul. Chiar începutul literaturii române stă sub semnul „miracolului Dosoftei”, cum, dintre autorii de pînă la sfîrşitul secolul al XIX-lea, astfel sînt clasaţi şi Vasile Cîrlova (care prin extrem de redusa sa operă anticipă modelele paşoptismului poetic), Eminescu desigur, Al. Macedonski (singura „apariţie miraculoasă” care se opune majorităţii contemporane lui, adică eminescianismului) sau Ştefan Petică. Interbelicul nu este privat de astfel de miracole literare. Chiar absenţa din rîndul poeţilor interbelici de vîrf a unor voci care promiteau, dar a căror moarte timpurie le-a întrerupt destinul creator – acelaşi Ştefan Petică, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel –, nu a afectat viitorul literar interbelic doar graţie unui miracol compensator. De altfel, întregul parcurs al poeziei acestei perioade stă sub semnele miracolului, drumul pe care evoluţia sa l-a luat fiind unul „inexplicabil în absolut”.

„Romanul postmodern” pe care Mihai Zamfir îl construieşte prin Panorama alternativă a literaturii române prezintă în tabloul bogat al Interbelicului şi cîteva nume care, dacă luăm în considerare părerile comune şi intens popularizate privind vîrfurile literaturii române dintre cele două războaie mondiale, ar putea stîrni controverse. Unul dintre acestea este „aristocratul veşnic trist” Alexandru Philippide, plasat fără ezitare alături de Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia. Poezia sa este rezultatul asimilării lucide şi originale a marii poezii europene din toate timpurile, „o poezie intelectualistă, de modernitate subtilă, discretă, bine ascunsă”, aspirînd într-un mod personal la o „poezie în afara timpului, un fel de esenţă a Poeziei cu majusculă”, fapt ce determină statutul său izolat printre contemporanii modernişti, dar şi în cadrul larg al literaturii române. Valoarea creaţiei lui Al. Philippide este, observă Mihai Zamfir ca pe o raritate, constantă şi egală cu sine de la primul la ultimul volum şi este susţinută de traducerile excepţionale din marea poezie a lumii. Cum despre Philippide se crede a fi un expresionist, Mihai Zamfir demonstrează că un spirit precum cel al poetului ieşean nu era compatibil cu temele tari ale unui curent precum expresionismul.

Tot în seria îndepărtării clişeelor, putem aminti şi analiza aplicată operei lui G. Topîrceanu. Ignorarea sa a fost determinată de falsa interpretare a poeziei sale ludice drept facilă, dar şi de un deserviciu pe care critica primilor ani din comunism i l-a făcut interpretînd-o în cheie „realistă” şi chiar antiburgheză. De fapt, „Apariţia lui Topîrceanu în Literele noastre a însemnat un mic şoc, deoarece poezia lui afişa o noutate frapantă”. Mihai Zamfir aminteşte şi de proza scriitorului de la „Viaţa Românească”, memoriile sale de război fiind cele care ocupă în primul rînd atenţia cititorului. O analiză extinsă a acestei scrieri realizează în Cealaltă faţă a prozei, unde, ca şi în monografia Topîrceanu din Scurta istorie…, subliniază existenţa la toate textele lui G. Topîrceanu, în spiritul parodic caracteristic, a unui supra-text, fie acesta explicit sau nu. Ion Vinea este la rîndul său supus unei reevaluări, subliniindu-se faptul că opera de adevărată valoare a poetului care a experimentat atît de intens este cea descoperită postum.

Chiar şi în cazul vîrfurilor indiscutabile ale Interbelicului poetic românesc Mihai Zamfir recurge la o reconsiderare a opiniilor critice încetăţenite obsesiv. Astfel, valoarea supremă a poeziei lui Ion Barbu nu stă în ciclul ermetic. Acestei poezii care s-a dovedit mult prea eligibilă actelor de epigonism îi sînt superioare poemele „orientale” barbiene, în care cadrul epic, discursivitatea, pitorescul marchează originalitatea operei lui Barbu. Reexaminările operate prin Panorama alternativă… nu sînt, însă, doar la superlativ. De exemplu, Gellu Naum este un poet care rămîne în istoria literară românească nu atît datorită valorii estetice a operei sale, cît faptului că este „singurul poet suprarealist de la noi care a rămas credincios pînă la capăt idealului său poetic”. Şi în cazul lui Mateiu I. Caragiale şi al Crailor… săi gloria păstrată pînă astăzi nu are drept cauză atît valoarea intrinsecă, estetică a romanului, cît factori extraliterari, ce ţin de biografia şi de stilul de viaţă al autorului, deşi este subliniată excepţionalitatea romanului în epocă, adevărat „rara avis”, în special la nivelul măiestriei lingvistice, care face din această operă „artefactul perfect”.

Reflecţii interesante putem citi legat şi de ceilalţi prozatori ai Interbelicului. Dacă un Camil Petrescu sau un Anton Holban au fost descrişi de mentalul colectiv drept proustieni, Mihai Zamfir subliniază că cei doi au fost doar admiratori şi cercetători ai operei romancierului francez. Despre o doză de proustianism în Interbelic se poate vorbi doar dacă avem în vedere un anume fragmentarism ca principiu compoziţional al textului, cum întîlnim în scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu sau în cele ale lui Holban. Camil Petrescu este comparat cu minuţiozitate cu un alt contemporan al său, din alt spaţiu cultural, şi anume Aldous Huxley, cu care prezintă afinităţi creatoare – de la preferinţa pentru individual în roman, la anticalofilia declarată şi introducerea documentului în operă. Referitor la cariera literară a Hortensiei Papadat-Bengescu, ne atrage atenţia o observaţie a lui Mihai Zamfir: după un debut de succes cu proză scurtă, la sfaturile lui Ibrăileanu şi ale lui Lovinescu, critici cu autoritate şi influenţă asupra unei prozatoare lipsite de siguranţă în privinţa propriilor posibilităţi creatoare, aceasta trece la roman. Lucrul nu face decît să lipsească viitoarea operă, printre care şi romanele din ciclul Hallipilor, de „spontaneitatea şi aplombul” din primă fază, rezultînd într-o „falsificare inocentă a propriei vocaţii”.

Proza anilor ’30 oferă material din abundenţă pentru o analiză stilistică. „Una dintre cele mai spectaculoase redescoperiri din literatura noastră”, opera lui M. Blecher (în principal Întîmplări în irealitatea imediată) surprinde spiritul „prozei trăirii” specifică acestui deceniu, proză ai cărei reprezentanţi sînt M. Sebastian, Anton Holban, H. Bonciu, C. Fîntîneru ş.a. Este vorba de ceea ce în Cealaltă faţă a prozei Mihai Zamfir numeşte „paradigma Blecher”. O altă reuşită a anilor ’30, Adela, este şi marea reuşită a autorului ei. Ibrăileanu reuşeşte să surprindă prin construcţia elegantă a acestui roman a cărui originalitate rezidă în „obsesia [asupra] corpului feminin”. Privirea asupra Interbelicului se încheie cu „eternul şef de generaţie” Mircea Eliade, de la care impresionează mai ales „vocaţia şi ambiţia de a fi mereu primul”.

Parcursul literaturii române după 1944 se desfăşoară în condiţii nu tocmai favorabile. Epilogul dedicat perioadei comuniste surprinde acest fapt, la fel cum trece în revistă şi reinstaurarea treptată a esteticului şi tendinţele literaturii postdecembriste. Însă ce interesează mai ales este viziunea lui Mihai Zamfir asupra istoriei literare şi asupra modului în care trebuie tratat obiectul unei istorii a literaturii. Una dintre condiţiile vitale este distanţarea temporală faţă de acest obiect, de aceea Panorama… se opreşte la anul 1944: „Ceea ce s-a întîmplat în a doua jumătate a secolului XX ne priveşte mult prea direct; ne mişcăm printre unii scriitori contemporani intraţi deja în istoria literaturii noastre, dar e greu să-i facem să intre între coperţile unei poveşti vechi începute în urmă cu trei secole şi jumătate. Autorul acestei cărţi nutreşte convingerea că istoria literară convenabilă nu se poate apropia prea mult de contemporaneitate şi că ea trebuie să-i privească pe artişti de la distanţă. Ideea însăşi a unei istorii literare implică prin definiţie detaşare metodologică faţă de obiectul analizei; altfel, o fatală eroare de perspectivă pîndeşte la tot pasul”. Dacă în epilog această viziune este cît se poate de explicită, ea poate fi însă prefigurată pe parcursul lecturii, atunci cînd obiectul analizei îl constituie istoria literaturii lui G. Călinescu şi cea a lui E. Lovinescu. Decizia lui Călinescu de a include în vasta sa operă şi literatura timpului său şi opţiunea lui Lovinescu de a scrie o Istorie a literaturii române contemporane au prezentat riscuri tocmai prin lipsa distanţei temporale necesară pentru o decantare a imaginii de ansamblu. De aici, ideile „eronate, parţiale şi grăbite” despre autorii activi din istoria din 1941 şi nevoia „revizuirilor” lovinesciene, apreciate însă de Mihai Zamfir drept „spectaculoase”.

Cînd proclamă drept „marea originalitate călinesciană” „transpunerea în literatura secolelor trecute a manierei de analiză estetică imediată” Mihai Zamfir îşi declară modelul pentru propria abordare. Istoria… lui Călinescu este „un imens roman cu personaje reale, pe care un prozator de geniu le-a trecut prin filtrul propriei sale conştiinţe”, la fel cum orice istorie a literaturii este rezultatul unei subiectivităţi critice, Panorama… fiindu-ne prezentată încă din prefaţă drept un „roman postmodern”. Aşadar, Mihai Zamfir ne oferă prin selecţia autorilor efectuată în Scurta sa istorie o variantă proprie a vastului tablou reprezentat de aceasta. O face într-un stil clar, concis, nu fără umor pe alocuri şi chiar livrînd viitoare formule memorabile (activitatea creatoare prosperă a lui Sadoveanu de după Primul Război Mondial este aceea a unui scriitor „instalat în bulimie scriptică incontrolabilă”). Vorbind despre stilul marilor nume ale Literelor româneşti din Interbelic, Mihai Zamfir o face cu eleganţă, mizînd pe demonstraţii articulate. Demonstraţii care merg spre esenţa stilistică a operei, a universului fiecărui autor în parte, redescoperit printr-o privire dinspre secolul XXI. Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române se înscrie în seria istoriilor literaturii române care o preced, distingîndu-se în acelaşi timp prin propria voce

Revista indexata EBSCO