Sep 21, 2018

Posted by in Proza

Constantin SIMIRAD – Timpul – capital prețios și uneori povară. Nopți cenușii

 

Viaţa unui om (şi nu numai) este constituită din mai multe fracţiuni de timp, adică un număr de ani, de luni, de zile, de ore şi chiar de secunde.

Fiecare fragment de timp, pe care Dumnezeu ţi l-a hărăzit, este un dar extrem de preţios şi tu, beneficiarul norocos, trebuie să apreciezi acest dar ceresc, să te bucuri de el şi chiar să-l savurezi cu plăcere atunci cînd îl consumi.

De la bun început trebuie să te împaci cu destinul rezervat omului şi să te preocupe ameliorarea continuă a calităţii existenţei tale. Să-ţi foloseşti cît mai util şi mai eficient timpul care ţi-a fost alocat de Creator.

Omul trebuie să se străduiască pentru ca toate momentele trăite de el să fi fost consumate chibzuit şi cu mare folos, pentru că, vrei nu vrei, consumi continuu din lumînarea alocată doar ţie…

Un om nu percepe, sau percepe ceva mai intens doar mai spre bătrîneţe, trecerea timpului din porţia ce i-a fost destinată.

Conştient sau nu, iroseşte adesea un capital preţios, dar fără să regrete că este prea rapid consumabil.

Preţios, adică cum vine asta? se vor întreba unii. Ce înseamnă că timpul este un capital extrem de preţios, un capital pe care să nu-l percepi prin senzori speciali şi asta în aproape tot timpul vieţii tale?.

Cuvîntul „preţios” adăugat la timp devine mai bine perceput de un om foarte activ, de un om căruia nu-i mai ajunge timpul, care nu-şi mai vede capul de atîtea treburi.

Şi totuşi, noi, ăştia mulţi, care trăim fără griji majore şi care nu prea înţelegem că valoarea noastră, de la o anumită etapă a evoluţiei către final, scade cu înaintarea în vîrstă, nu prea percepem timpul ca un capital extrem de preţios şi pe care este păcat să-l iroseşti pe nimicuri.

Una cu alta, viaţa noastră este constituită din banalităţi printre care există şi sclipiri, străluciri efemere, capabile să ne bucure cu speranţe, adesea nejustificate, în veşnicie sau măcar în memoria multor semeni, companioni de viaţă.

Timpul se consumă tăcut din porţia sorocită nouă şi este indiferent la modul cum beneficiarul foloseşte acest capital de existenţă.

Unii oameni (Doamne, atît de mulţi totuşi!) sînt conştienţi de faptul că ei consumă cam fără rost acest dar Dumnezeiesc, timpul.

Dar chiar şi atunci cînd oamenii îşi dau seama că timpul este un dar extrem de preţios şi fatalmente foarte scurt, ei nu pot folosi trecerea timpului mai eficient şi cam ard gazul de pomană.

Şi totuşi, mulţi, foarte mulţi, se zbat să valorifice superior trecerea anilor, a acelor ani cînd potenţialul creativ este maxim, cînd omul este pe vîrful culmii creative a vieţii sale.

Este trist pentru cei care îşi dau seama că, din păcate, nu ştiu, nu pot sau nici nu vor să-şi trăiască viaţa mai eficient. Resemnarea lor nu are o justificare şi sînt taxaţi ca atare. La ei, vor nu vor, adesea, sau chiar mai tot timpul, timpul trece cam… degeaba.

Este riscant să tragi linie şi să socoteşti rezultatele obţinute în viaţă odată cu trecerea timpului. Să faci un fel de grafic pe axele timp-realizări.

La unii dintre semenii noştri nu ar mai fi nevoie de două axe, ar fi suficientă axa timpului. Cele două axe coincid.

Alţii, cei care îşi vor privi foarte critic realizările, vor fi tare amărîţi că nu mai pot recupera timpul pierdut. Vor constata că ar fi necesar să facă un mare efort şi, evident, ar fi nevoie şi de mult timp ca să recupereze eventualele rămîneri în urmă. Dar pe rezerva de timp nu poţi conta şi trebuie să ai în vedere că oricînd poate suna stingerea. Mai mult, de la o anumită vîrstă, cam toate nu mai merg cum mergeau odată.

Beteşugurile fizice, şi chiar intelectuale, dobîndite odată cu trecerea vremii tale, te fac adesea inapt să tragi concluzii adînci, din profunzimea gîndirii umane.

Sigur, există şi excepţii, din păcate sînt extrem de rare. Eu am convingerea că acestea, excepţiile remarcabile, au fost coapte cu mult timp în urmă, din perioada cînd trupul şi mintea erau parteneri care străluceau aproape în mod egal.

Deci, nu acuz faptul că se şi trişează uneori un pic. Dar chiar dacă ar fi adevărată o cacealma mică, să expui mai tîrziu perle ale gîndirii tale, născute cu mult timp în urmă, eu cred că gestul nu este deloc condamnabil. Ba din contră.

Aici voi încerca să punctez cîteva din momentele cele mai banale din viaţa mea, în vremea cînd timpul îl consumam cam degeaba şi, să fim cinstiţi, cu multe similitudini ale multor momente trăite chiar şi de domniilor voastre, cititorii.

Eu credeam pe atunci că momentele ce-mi consumau partea superioară a clepsidrei, le-am trăit intens şi chiar plăcut şi abia acum mă gîndesc că au fost cheltuieli de timp cam cu prea mare risipă.

Eram totuşi, cu toate celulele mele, implicat total în iureşul unei vieţii ce-mi aparţinea. Acum am o vagă senzaţie că acele clipe au cam fost puţin irosite. Totuşi, nu prea irosite, pentru că le-am trăit în mod plăcut şi inconştient de faptul că niciodată nu vor reveni. În plus, aceste trăiri fac parte din Viaţa mea unică, formată din multe, foarte  multe bucăţele fără nici o valoare.

Ar fi putut fi altfel? Ştiu eu? Poate că da, sau poate că nu…

 

 

O noapte cenuşie la 35 de ani

 

 

Mă îndreptam spre casă preocupat de programul unei zile de sîmbătă, o zi pe care o simţeam şi eu şi familia mea, de regulă, cu totul deosebită. Era o zi în care doream să facem ceea ce nu prea reuşeam să facem în altă zi.

Pe scurt, în această zi se dorea un amestec între plăcut şi util, valabil în egală măsură pentru toţi cei din mica noastră celulă. Adică pentru mine, pentru soţie, Stela şi pentru cei doi pitici, Costel şi Lucian.

Pînă la ora 12 eram cu toţii ocupaţi, fie cu şcoala, fie cu serviciul şi abia după aceea eu, bossul, îi culegeam de prin oraş pe toţi ca să-i aduc acasă.

Venirea spre casă era momentul cel mai plăcut şi chiar corecţiile aplicate celor doi mici năstruşnici păreau suportabile tuturor, adică chiar şi lor.

– Azi vine moş Ţăpuşă să ne facă televizorul mai bun?întreabă piticuţii.

– Cred că profesorul ne aşteaptă déjà în faţa blocului.

– Mai spălăm şi rufele azi?

– Mai.

– Doamne, să nu curgă apa, se roagă amîndoi.

Îşi fac cruce cu multă evlavie.

– Doamne, te rugăm, să nu fie nici curent, glumim şi noi, gîndindu-ne la desenele animate de la TV.

– Atunci şi noi ne rugăm să fie nuntă la Zoiosu în seara asta, ne tachinează imediat piticii.

– Fiţi atenţi, le spun serios. Se va  lăsa cu bătaie!

Adevărul este că o nuntă la restaurantul „Stejarul”, sau „Zoiosul” pentru toţi ieşenii, echivalează cu o noapte chinuită rău de tot pentru tot cartierul, adică cu un somn extrem de deficitar şi cu nervii la pămînt.

Moş Ţăpuşă ne așteaptă vesel tare în faţa blocului. Este pus pe glume.

– Gata vinişorul, coane Costică? Îmi este o sete de Sahara.

Nu răspund la provocări şi devin ceva mai acru decît vinul oţetit.

– Domnule profesor (asta şi era pensionarul), mă adresez pompos, vă rog, fără improvizaţii de data asta.

– Am o lampă PCL-500 Tesla (o lampă de televizor!), nou-nouţă.

– Mă bucur, mormăi cam fără încredere.

Apa nu curge încă, dar este curent şi trecem rapid la treaba cu aspiratorul.

Moş Ţăpuşă goleşte totul de pe televizor şi de pe masa pe care erau aşezate fel de fel de nimicuri. Mai precis tigrul din ceramică, trandafirii din plastic şi o ţigancă cu plodul la sîn. Totul se dă cu mare atenţie la o parte şi se aşează pe un raft din bibliotecă.

Eu nu dau nimic de băut încă, fiind constrîns de protecţia muncii. Moşul nu se lasă, face cu ochiul la copii şi spune:

– Fără gaz (face semn cu arătătorul spre gură) salut Tom şi Jerry.

Băieţii cotrobăie şi găsesc ceva adecvat iar moş Ţăpuşă, mai stăpîn pe meserie, umblă vesel în măţăraia televizorului, o drăcovenie ungurească.

Aspiratorul zbîrnîie monoton, nişte ouă se fac scrob, copiii mă caută prin geanta diplomat şi, culmea, chiar găsesc ce caută.

Nu ar fi ştiut nimeni de această mică hoţie a lor dacă împărţirea a ceea ce s-a găsit ar fi fost corectă. Mă văd nevoit să mă transform în judecător şi să pun deoparte… şi pentru mama puţin.

Se aude fîsîind cum vine apa şi ne bucurăm că azi totul ne merge din plin. Sperăm că apa va ajunge şi la etajul patru şi chiar că ajunge.

Stela a reuşit să pună masa între timp şi îl invită mai întîi pe profesorul Ţăpuşă şi abia apoi pe ceilalţi.

– Merge? îl întreabă copiii.

– O să meargă. Ce, are încotro? răspunde ferm, moş Ţăpuşă.

Lumea se spală pe mîini şi la masă fiecare mimează că se roagă în gînd la Dumnezeu şi apoi… Moşul, adică profesorul, întreabă contrariat:

– Şi ţuica?

– Doar dacă vrei mata… că noi…

– Vreau, sigur că vreau!

Masa se prelungeşte puţin, dar nu exagerat şi fiecare îşi vede apoi de treburile lui. Eu, ca şef de trib, sînt exigent şi cer fiecăruia să respecte programul.

Televizorul merge din nou cum mergea şi mai înainte.

Copiii trag însă concluzia că se vede mai bine. Chiar mult mai bine, iar moş Ţăpuşă, milos cum este, ne asigură că a  schimbat doar o rezistență.

– Dar, domnule profesor, v-aţi deranjat…

– Lasă, profesore, un litru de vin îmi ajunge.

Mă apuc să întind rufele în balconul cel mai însorit şi, de pe partea lui de balcon, vecinul mă salută cu respect.

– Fierbe încă? mă întreabă neutru.

– Puţin, a devenit pişcăreţ şi peste două zile am să-l tratez cu sulf. Pe urmă îl duc la subsol. Mă poţi ajuta?

– Mai încape vorbă? Vrei să guşti puţin dintr-al meu?

– Poate mai tîrziu, dacă se stinge lumina. La lumînare merge strună un păhăruţ…

Vecina iese cu doi peşti fripţi gata şi ne sînt oferiţi drept pomană. Stela mulţumeşte şi nu peste mult timp îşi ia revanşa cu un platou pe care erau, încă aburinde, cîteva plăcinte cu mere.

Treaba se termină şi ne adunăm, bătrîni şi tineri, la Tom şi Jerry, la cele zece minute de veselie. Sanda Ţăranu ne prezintă însă veşnica schimbare de program cuprinzînd prioritar cuvîntarea tovarăşului Ceauşescu, asistat atent de tovarăşa. Vorbeşte cu vehemenţă contra imperialiştilor, a celor care sug sîngele africanilor.

Sîntem îngrijoraţi. Ne este frică să nu pierdem şi Dallas-ul, faimosul serial şi, Doamne, chiar episodul în care JR va fi încornorat! Băieţilor nu le păsa de băbătia de nevastă a acestuia, ci de o bodoşcuţă coptişoară bine care a început să se pupe prin nişte fîneţe cu un golănoi, un prostan de dădea în gropi.

Ceauşescu tună şi fulgeră mai ceva ca în furtuna aceea cînd a luat foc magazia babei Zamfira. Ce a  mai plîns Stela după pîrjolul ăla!

– Ce ai, fetiţo? întrebam mirat de reacţia soţiei. Doar n-a  murit nimeni şi apoi era o magazie. Se putea şi mai rău dacă exploda butelia…

– Da, dar tu nu ştii adevărul.

– Care adevăr? bre, omule.

– Am cumpărat, ca întotdeauna, borş de la babă. Era o poşircă groaznică şi de ciudă am blestemat-o.

– Cum?

– Ardă-te-ar focul de babă!

După cîteva ore, chiar o ardea focul…

– Păi şi merita… dar poate nu toată casa… dar să-i ardă magazia a fost o pedeapsă justă.

– Dar mi-a părut tare rău…

Îmi vine o idee ciudată şi trimit copiii după nişte mere din balcon, rugîndu-i să le spele bine. Mă întorc spre Stela şi o rog foarte frumos.

– Steluţa, fetiţo, nu vrei tu să te rogi să-i ardă focul…şi pe …

– Pe cine tata? se reped copiii.

Au fost foarte rapizi la îndeplinirea rugăminţii mele şi au prins şuşoteala.

– Pe JR şi pe… încerc eu să-i lămuresc.

– Ba nu,  pe ei… Ai vrut să-i ardă focul (arată amîndoi spre familia  prezidenţială)…

– Spălaţi merele şi nu mai vorbiţi prostii, termin eu dictatorial  dialogul.

Cei doi micuţi subordonaţi se prefac mulţumiţi că m-au prins cu ocaua mică şi continuă dialogul între ei.

Am constatat că chicoteau şi se bucurau exagerat de mult iar noi eram destul de îngrijoraţi să nu răsufle ceva de prin casă.

– Dacă nu eşti atent, aşa îţi trebuie. Sînt mărişori şi înţeleg repede, mă apostrofează soţia.

Sanda Ţăranu ne anunţă noapte bună, copiii mai mănîncă cîte ceva şi nici vorbă să le fie somn. Eu sînt derutat de scenă şi întreb puţin iritat:

– Ce aveţi, bre, de chicotiţi tot timpul?

– Dar tu nu auzi nimic?

– Vai de mine! ţip disperat. Nuntă la Zoiosu!

Abia acum îmi dau seama de ce calvar vom avea de suportat în seara asta.

Pe Caruso, un lăutar de pe la nunţi, cunoscut în cartier, îl aud de parcă ar fi cîntat la noi în casă, bubuind clar şi tare:

– Naşule, măria ta, naşule măi…

Geamurile tremură şi coşul pieptului meu intră în rezonanţă. Toba intră în ritm şi comandă autoritar tresăririle mele spasmodice. Luăm calmante şi somnifere şi, cînd să adormim, aud răcnind nişte femei:

– Săriţi oameni buni, îl omoară pe Ion. Flăcăul mamei, aurul mamei!

Şi noi sîntem nişte oameni buni, chiar foarte buni, dar nu sărim  de loc.

Tragem pernele peste cap şi adormim ca nişte buşteni.

 

 

O noapte cenuşie la 60  de ani

 

 

În cartierul Crucea Roşie, într-o zi de pe la începutul primului meu mandat de primar, s-a rupt un mic baraj şi am avut zeci de case inundate.

Oamenii erau disperaţi deoarece apa le-a luat la vale totul, bruma lor de agoniseală de o viaţă.

Erau în acea zonă nişte oameni tare săraci şi eu, ca primar, am venit să văd ce pot face pentru ei.

Am văzut acolo case improvizate din materiale găsite, paturi din scînduri adunate de pe la demolări, reşouri construite din fire luate de la altele mai vechi şi  înfăşurate pe cărămizi şi copii îmbrăcaţi în nişte cămeşoaie cusute de mama lor.

Micuţii aveau mare nevoie de batiste însă se descurcau folosind de regulă mîna şi apoi frecînd-o de cămeşoiul lor lung, care le folosea şi de izmene.

Prin unica lor camera de locuit erau nişte pietre pe care toată familia le folosea să se ferească de apă. Peste tot în casă apa nu depăşea cinci centimetri adîncime, cu mici excepţii.

Familia vizitată avea opt copii, dar numai patru erau acasă. Restul erau la procurat hrana cea de toate zilele. Munceau pe unde găseau ceva de făcut şi unde ei se puteau descurca aşa mai mici cum erau.

Am rămas uimit de isteţimea copilaşilor, cocoţaţi pe un pat lat, veseli nevoie mare la vederea mea.

– Eu vă cunosc pe dumneavoastră, spune un prichindel.

– Sînteţi dom’ primar… sar şi ceilalţi cu gura.

– De unde mă cunoaşteţi, bre, mogîldeţelor?

– De la televizor.

– Dar eu nu văd pe aici nici un televizor.

– De la nanul meu, el are…

Mă uit mai atent şi observ că toţi copilaşii aceia erau foarte frumoşi şi isteţi şi nu li se vedea pe faţă vreo suferinţă.

Pătruns de misiunea grea pe care mi-am asumat-o ca primar, mi-am propus să fac tot ce pot să ajut copilaşii aceştia isteţi şi fără noroc.

Familia aceea a avut parte şi de o altă nenorocire. După cîteva luni, una din fetiţe a fost trimisă la bunică, cu un frate al mamei ei.

Au coborît din tren într-o gară de pe linia Dorohoiului şi unchiul, cu alţi trei derbedei, mergînd spre sat împreună, au violat fetiţa, de nici 13 ani. Aceasta a  fost speriată şi nu a spus nimănui ce a păţit decît după şapte luni, cînd sarcina a devenit foarte vizibilă

Am suferit şi eu cu familia sa toată şi împreună cu doamna ministru Barbara Stamm din landul Bavaria am iniţiat un program de ajutorare a minorelor din Iaşi, rămase însărcinate.

Am construit o grădiniţă, o creşă, o şcoală şi un micuţ atelier de croitorie, unde aceste fetiţe puteau să lucreze. În programul, pe care l-am numit Hecuba, au intrat toate cele 45 de fetiţe care au avut nevoie de ajutor. Unele au terminat şcoala, altele au făcut şi o facultate şi unora li s-au oferit chiar şi nişte locuinţe.

La acest proiect s-au implicat şi alte ambasade ca cele ale Franţei, Germaniei, ale USA, Africii de Sud şi Suediei. A fost socotit cel mai frumos şi eficient proiect destinat minorilor în dificultate.

Într-una din seri, după mulţi ani de amînări, mi-am propus să scriu ceva cu miez adînc despre acest caz deosebit, să fie prezentat ca o experienţă de succes şi o mărturie despre vremurile trăite, un fel de document pentru viitor.

În acelaşi timp doream să elaborez o bijuterie literară, căreia cu greu să-i poţi găsi vreun cusur cît de mic.

M-am aşezat la biroul meu comod, am aranjat hîrtia, am pus un presse-papiers (cadou de la primarul din Liege) deasupra şi m-am uitat pe geam la brazii mei argintii ca să mă mai relaxez puţin.

Cei din casă ştiau de preocupările mele literare şi evitau să mă deranjeze. Nici măcar la telefon, pe care l-am dus în altă cameră, nu mă chemau. Ofereau mereu acelaşi răspuns prin care solicitantul era rugat să revină peste 2-3 ore.

Am mai privit puţin un tablou al lui Dan Hatmanu şi am scris primele cîteva cuvinte din valoroasa operă pe cale să se nască…

Deodată aud afară un zbîrnîit infernal la un difuzor care a luat-o pe ulei. Ţiuia cu o forţă demenţială, infernală. Gemurile zăngăneau, urechile mă dureau şi coşul pieptului intrase în rezonanţă, ca pe vremuri.

Nu puteai asculta un minut fără să te gîndeşti la sinucidere. Noroc că s-a oprit ţiuitul înainte de a face infarct. A urmat apoi o voce ca un tunet, de o intensitate uriaşă care dorea să ne anunţe ce şi cum va urma.

Eu mă uit la cele trei cuvinte scrise, ultimul scris doar pe jumătate şi îmi dau lacrimile. Difuzoarele se înfurie rău de tot şi bubuie în nebunie. Înţeleg că azi este ziua domnului Costel, vecinul.

Mă enervez şi sun la poliţie (doar eram primar!). Îi îndemn să ia măsuri dure, dacă se poate să facă şi uz de armă cu gloanţe mai omeneşti.

– După ora unsprezece, dom’ primar, mă temperează poliţia.

– Bine, mai aştept puţin, legea este lege, mă calmez şi mă consolez că după aceea vor curge din căpăţîna mea nestemate, perle şi alte cristale fără preţ din profunda mea gîndire.

Pe la ora unsprezece trecute fix,vorba lui nenea Iancu, se aude tărăboi la vecinul Costel, se mai aud ceva tîrguieli pe acolo (vreo 30 de minute) şi apoi … Doamne, sfîntă pace!

În capul meu se face ordine şi se infuzează, cam anemic, bună dispoziţie. Am un chef nebun din nou să scociorăsc comori cu diamante limpezi din preţioasa mea scăfîrlie.

Servesc şi o cafea tare, ca să aibă neuronii mei chef de adîncă cercetare în tezaurul ascuns în bostanul meu.

Mai scriu ceva cam banal şi din nou tresar. Ca ariciul, atunci cînd baţi într-o tablă. Vecinul meu s-a apucat să… tundă iarba. Cu cositoarea aia pe care o cari în spate. Aceea cu un motoraş capabil să mornăie ucigător cu o mie de învîrteli pe minut.

Nu, nu mai pot suporta şi renunţ să mai fiu concurent sau chiar cîştigătorul premiului Nobel pentru literatură, cu proaspăta capodoperă ratată în noaptea asta.

Nu au intrat zilele în sac, mă consolez aproximativ şi îmi trag plapuma şi peste urechi. În gînd, îi transmit asasinului:

– Bîrnîie, ucigaşule de opere nemuritoare, tunde iarba sănătos!

Cu o mînă moale sting lumina, oftez fără rost, respir adînc şi emit un căscat zgomotos. Trag concluzia că viaţa este totuşi frumoasă.

Nici nu trec cîteva secunde şi cositoarea tace.Aştept să reînceapă infernul, dar în zadar.

– Ai văzut că am stins lumina, măi animalule! Ce canalie eşti, musiu Costeluş! boscorodesc înfundat.

Somnul totuşi vine pe furiş. Mai întîi pluteşti între realitate şi ficţiune şi cînd eu savuram această stare, ca o explozie, sună telefonul fix din dormitor. Dar sună şi sună ca nebunul.

– Mare măgar mai eşti, Costeluş!

Sar din pat şi smulg telefonul din priză. Beau puţină apă şi mă culc din nou. În gînd îmi imaginez nişte torturi groaznice şi în centru era mereu el, Costeluş.

Nu adormisem încă şi telefonul mobil ţîrîie sinistru. Îl las să sune şi eu îmi pun plapuma peste cap şi adorm abia pe la ora patru dimineaţa, ca înainte vreme.

A doua zi, la televiziunea Tele M, domnul Ticu Isarie, patronul, mă critică de zor:

– Aseară un copil a fost prins la lift. Salvarea nu a venit decît după o oră. Am fost acolo şi l-am sunat pe primar. Nu a răspuns, nici pe fix şi nici pe mobil… Nimeni în oraşul nostru… Murim cu zile datorită dezinteresului…

 

***

Două nopţi cenuşii ataşate la două zile ca toate celelalte, tot cenuşii. Dar eu am observat că nisipul din clepsidră curge fără încetare şi darea de seamă de la final nu va cuprinde mai nimic spectaculos din viaţa mea, ca la toată lumea.

Ne consumăm  timpul, fără să percepem cît este de preţios!

De multe ori, ca şi în cazul de faţă, omul mai în vîrstă este mai predispus spre evaluarea recoltei  generate de activitatea din timpul vieţii lui.

De regulă, niciodată nu este mulţumit pe deplin. Dacă are impresia că i-a mai rămas un interval de timp foarte scurt, atunci se simte o mare grabă în raţionamentele sale şi, de aici, apar posibile erori. Întîrzierea sfîrşitului său, mai mult decît prognoza el, prea puţin optimist, îl dezorientează .

Prelungirea exagerată a vieţii nu este întotdeauna văzută ca un dar de nepreţuit, uneori aceasta este asociată cu suferinţa şi este simţită ca o povară.

Dacă construcţia prin care s-a  zidit omul scîrţîie, atunci prelungirea existenţei acestuia are costuri prea mari, cu prea multe neajunsuri, nu numai fizice.

Este adevărat că omul adoră timpul ce i se oferă de către Dumnezeu. Totuşi, o prelungire a existenţei sale nu este acceptată în orice condiţii.

Adesea timpul se termină prea rapid, spre surprinderea celui care nu se aşteaptă la această surpriză. În general nu există un avertizor să ne anunţe că trebuie să-ţi faci bagajele.

Dacă maşinăria umană este perfect funcţională, omul nu va accepta, în ruptul capului, că partea de sus a  clepsidrei s-a golit.

Pentru om nu există o opţiune convenabilă referitor la timpul alocat de Creator. Nu există decît două reproşuri ce i se pot face lui Dumnezeu: mi-ai dat cam prea mult timp la dispoziţie sau din contra, prea puţin. Niciodată nu se va afirma că cineva a primit exact cît trebuie.

Cînd timpul trece şi tot trece şi tu simţi durerea în fiecare neuron, viaţa devine un calvar.

Dacă firul se rupe brusc, omul devine natură moartă. Dacă nu s-a rupt prea repede, nimeni nu simte durere. Nici cel trecut în veşnicie şi nici amicii sau rudele lui.

Pînă unde se poate merge cu speculaţiile şi cum am putea analiza pe scurt afirmaţia că timpul este un capital extrem de preţios?

Timpul este un capital preţios atăta vreme cît este folosit la crearea de valori pentru omenire. Timpul poate crea şi o bucurie efemeră individului, bucurie care va muri odată cu cel bucuros. Tot timpul poate deveni şi calvarul  vieţii unui om.

Una cu alta, timpul va muri definitiv odată cu noi, pămîntenii.

Sau poate că timpul nu va muri şi va exista şi fără noi, oamenii, dar va fi complet inutil.

Credeţi că mai sînt şi altfel de lumi şi altfel de oameni prin alte părţi din Univers şi aceştia vor măsura şi ei timpul? Ce ne pasă nouă? Să fie sănătoşi, cu timpul lor cu tot.

 

 

 

Revista indexata EBSCO