Sep 21, 2018

Posted by in MOZAIC

Mihai FIRICĂ

Acolo unde nu te găsesc

M-am trezit mort.

Asta mi se întâmplă de fiecare dată când nu te găsesc lângă mine.

Nu mă vei crede,

privind în urma ochiului scurs şi tot îmi pare firesc

– o rană golită de carnea albastră.

Şi dacă n-am avut norocul să mă sting de tânăr

toate orele mi-au rămas înfipte adânc în creier,

litere care ustură ca fierul încins.

În măruntaie, viitorul citit în viscere.

Împachetez visul de insectă

în mii de gesturi cu care vreau să te surprind.

 

Mi-am văzut trupul plutind şi zburam paralel lângă mine,

un eu dublu. M-am întrebat dacă altcineva ne priveşte.

Cine Dumnezeu ştie câţi suntem pe lumea asta,

câţi rămânem şi câţi ajungem la capăt.

 

Dansator pe sârmă la ultimul pas,

călător în neant.

Cad în vid.

Totul în jur e de revizuit,

nu-mi vine uşor să vorbesc şi să rescriu.

Cad şi nu mai vreau să visez că mă ridic.

 

Ghetoul roz

Am râs, mi-am înfipt mâinile în pământul uscat,

tunelul aproape că mă înghiţise –

cum să nu-ţi faci chip cioplit şi

să te vinzi cât carnea ţi-e proaspătă?

Oameni fără umbră te vor preţui mai mult decât banii lipiţi pe frunte,

tăcerea ta o vor coborî în mormântul cu gratii.

Hai în vagon, mi-au strigat,

pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil

braţ la braţ cu morţii,

aliniaţi în uitare,

furişaţi din istorie dincolo de ziduri.

Nu mi s-au mai potrivit pantofii de copil,

vântul m-a aşternut pe o pajişte mereu verde –

de acolo se vede orizontul,

tărâmul visat din care vin nori de vată de zahăr –

nu-i pot atinge decât în serile în care adorm cu gândul la mama.

Tata ar fi trebuit să fie acolo sus,

un zeu izgonit din toamnă

de adierea trimisă de aripa fluturelui cap de mort.

Rămân pentru o clipă în urmă

şi nu te regăsesc.

Noduri de fum tăiate cu ultima privire.

 

Poveşti pentru copiii neascultători

Intru şi ies zâmbind,

străbat de la un capăt la altul marea care nu iartă.

Mi-au dat pastilele lor doamnele fără chip –

eşti fratele nostru de aici şi de dincolo –

ne-am crestat pe mâini şi pe picioare,

spre sfârşitul zilei am găsit şi seringile.

Câinele Iuda îşi dăduse sfârşitul fără noi,

fără alcool şi litere rotunjite vor fi vieţile noastre,

umbre destrămate fără somn.

N-ar strica să mai stau pe acasă,

să aştept lipit de zid şi să ascult ceasul mâncat de rugină,

să aud cum se scorojesc amintirile pe chipurile bătrâne.

(vai doamna ofilia mortul dumneavoastră pare mai mult viu

cu siguranţă tandreţea are un preţ şi pălăria vă prinde şi

culoarea şi modelul vai dar şi gesturile probabil v-a iubit

până în ultimul ceas)

Până ne vom despărţi

cioplesc jurnalul cu briceagul său tocit.

Adio şi la revedere, aud voci,

cuvinte precum sticla pisată mărunt.

Şi secundarul s-a blocat, dar nu se ştie niciodată, stimată doamnă.

Adio, nu, nu, mai bine la revedere!

 

Undeva în întuneric

Undeva în întuneric mă văd,

cel care aşteaptă cu zeflemeaua pe faţă,

cu un zâmbet amar în colţul gurii.

Crizantema de cenuşă şi casa ferecată,

un tablou atârnat răsturnat.

O zi cât mai lungă mi-am urat,

am regretat că nu l-am oprit să-l strâng în braţe,

să mi-l lipesc de piept, să ne sincronizăm bătăile inimilor.

Muma pădurii se joacă –

găsirea locului e o artă

ca misiunea de a supravieţui între prieteni şi mese rotunde,

plecări de acasă niciunde şi reîntoarceri cât mai târzii.

Lacrimă după lacrimă – dar încă respir.

Şi dacă voi fi stană de piatră viaţa întreagă

şi dacă nici anii prea mulţi nu-mi vor ajunge,

tot stăruitor ca lacrima unui copil rătăcit

am să te aştept.

Revista indexata EBSCO