Sep 21, 2018

Posted by in Poezii

Marcel MIRON

Amprenta Sfîntului Andrei

 

În frigul începutului de iarnă

pe conturul noii biserici a sfîntului Andrei

stăm unul lîngă altul

ca pinguinii Antarcticii

să nu ne înghețe suflețelele.

 

Zidurile noului Ierusalim

ne cuprind în vis

ca pe Ana lui Manole

iar venele

și oasele

fierul beton cel viu

întărește mortarul

pînă la cota zero.

 

De aici

începe orizontul

fiecare îl vede

precît se înalță

pe vîrfurile amintirilor

ori pe umerii prăfuiți ai Păstorului

berbec obosit

în drum către muntele Moria.

 

Sîntem ziduri vii

și împrumutăm pietrei

cărămizilor

lemnului construcției

atributele vieții.

 

Cînd apa sfințită va umezi

pereții ridicați cu jertfă

semințele sădite în ciment

vor încolți

șirag de miracole.

 

Fiecare își pune palma

pe inima împietrită

a vecinului din perete.

 

Un roi de inimi

bătînd pentru un șir de veacuri

urcă pe lanțul ancorei

care coboară din scripetele

ascuns de nori.

 

Cărămizile zidirii

înnobilate cu miere

și boabe de grîu

amestec dulce

colivă sărbătorească

pregătită de noi

biserica cea vie a lui Hristos

luptătoare pînă la triumf.

 

Corabia cu visători

 

Am urcat pe vaporul

cu pelerini

pentru porturile Athosului.

 

Corabia vie de visători

tineri

bătrîni

bărbați în toată firea

privesc țărmurile pustii

ca în vremurile odiseice

cînd Ulise rătăcea

în drumul către casă.

 

O taină ne cheamă către Athos

pe noi

bărbații

să retrăim

liniștea de dinaintea creației Evei.

 

Pieptănăm cu privirea

țărmurile pustii

plajele virgine

grotele tainice

cascadele înspumate.

 

Singurul loc de pe pămînt

unde îl poți vedea pe Dumnezeu

frămîntînd lut

pentru a închide rana sîngerîndă

din coasta mea.

 

 

Harta patriei

 

Harta patriei mele

o ființă vie

întinsă pe cer.

 

Cerurile sînt tapisate

cu toate hărțile lumii.

 

Prinsă în cuiele luminoase

ale martirilor

eroilor

și sfinților

nu cade.

 

România este patria noastră

din tării

spre care privim.

 

În vremuri de pace

Dumnezeu se plimbă

prin patria de sus.

 

Cînd ne războim

Dumnezeu plînge

în patria de jos

tămăduindu-ne rănile.

 

Unele hărți

sînt desenate pe pămînt

peste hărțile vecine.

 

Contururile lacome

se îmbibă cu sîngele

hărților vechi.

 

Atunci iarba se usucă

izvoarele seacă

iar morții bîntuie

pe cărări străine

auzind limbi neînțelese.

 

Noile hărți

nu se mai lipesc de cer

eternii martiri

stelele noastre din cer

ard încropirile canceroase.

 

După veșnicii de lacrimi

vechile hărți învie

pămîntul rodește hrană îmbelșugată

izvoarele cîntă în unde repezi

cîmpiile se umplu de rod

iar Dumnezeu

se odihnește

în grădina noastră

din ceruri.

 

 

Înveșnicirea

lui Mihai Eminescu

 

A stat

în biserica Sfîntul Gheorghe – Nou din București

sub privegherea candelei de argint

a voievodului Constantin.

 

Se odihnea

pe targa așternută cu frunze de tei

pînă avea să-i fie pregătit

golul mormîntului.

 

Așadar

am mai întîrziat

în biserica martirilor brîncoveni

ca să fie vidat

mormîntul lui

de stelele

și sateliții naturali

care împresurau spațiul cosmic

de sub teiul etern.

 

Spre seară

cînd l-au așezat în lumea lui

din marginea cerurilor

doar un colac

de lumină albăstruie

însemna

locul

prin care el a plecat.

 

Oasele lui

stropite cu apă sfințită

și paos

au sunat a liniște

la ceasul binecuvîntărilor.

 

De atunci

printre norii de tămîie

veșnicia

coboară blînd

în inimile noastre.

 

 

Mandat poștal creștin

Formular obișnuit

 

Destinatar

Dumnezeu

Localitatea

Împărăția cerurilor

Text:

Trimit această sumă de bani

un colet cu haine

o cană cu apă

un pahar cu vin.

 

La voi se păstrează bine

nu aveți inflație

nu sînt hoți

nimic nu se pierde

ci totul se cîștigă.

 

Aici

la ultima călătorie

se interzice orice bagaj

și controlul vameșilor este total.

 

Expeditor

Nu știe stînga

ce face dreapta

Oficiul poștal

Biserica

Semnalmente personale ale expeditorului

Pămînt

cenușă

oase goale.

 

Parola

Hristos a înviat!

 

 

Morminte goale

 

Umblam printr-un cimitir

plin de cavouri noi

am început să ridic capacele

să trag sertarele

strigînd și cîntînd

ieșiți afară

înviați vă rog!

 

Și au înviat

ieșind afară

golurile tuturor mormintelor

ca niște colete

sau poate sicrie invizibile

în care dormeau

niște boabe de grîu.

 

În fiecare sicriu invizibil

dormea un bob mic

transparent

că i se vedea doar germenele

ca o sprînceană sufocată

de privirile curioșilor

sau poate ca moleculă blondă

în căutarea altui sicriu transparent.

 

Din nou

am început să cotrobăiesc prin

sicriele transparente

poate găsesc vreo placentă

din care să ies viu și proaspăt

pentru ultimul botez

din roua acelei nopți de înviere.

 

 

Movila Unirii de la Mănăstirea Neamț

 

Mă ridic pe oasele mele dureroase

plutesc deasupra lor

și zîmbesc lumii

care curge prin fața

celor două ferestre albastre.

 

Locul în care uit de toate

este movila de la mănăstirea Neamțului

pe care sutele de călugări

au ridicat-o

cărînd pămînt cu tărgile

și țopăind cu picioarele

pînă pămîntul s-a înțelenit.

 

Ochi bulbucat către ceruri

însprîncenat cu

nemuritoarea cetină verde

ale brazilor seculari.

 

Smerit zîmbesc oaselor

de la Bogoslov

tidvelor șlefuite

cu găvanele deschise

peșteri prin care vezi

locul din univers

unde călugării nemțeni

construiesc o movilă

de cristal

prin care

Dumnezeu se reflectă în lume.

 

 

 

Poeții

 

Poeții sînt oameni

care duc în spate lumina.

 

Niște felinare

așezate în calea drumeților.

 

Orbesc

de atîta lumină

și nu se mai feresc

de grăbiții care

îi îmbrîncesc.

 

Poliția rutieră intervine

cînd un șofer grăbit

calcă o lumină

și notează în procesul verbal

la rubrica „observații”:

această lumină era oarbă.

 

Cel mai greu este

cînd sînt penalizați cu puncte.

 

Mulți caută puncte în lumină

și orbesc.

 

Apoi

ca Oedip își plîng destinul

orb și el

de atîtea accidente luminoase.

 

 

Policandru viu

 

Am agățat

de policandrul cel mare

al catedralei albastre

sufletul meu

strugure cu boabe de foc

lumină contururilor sfinților

din frescele antice.

 

Roiuri de albine

împresoară

policandrul cu stele dulci

de sub bolta Pantocratorului.

 

Am văzut oameni fericiți

ieșind din biserica aceea

ca albinele pe urdiniș.

 

Duceau spre case

bucăți de faguri

anafură aurie.

 

În urmă

frescele catedralei

ard a înviere.

 

 

Șarpele de pe balustradă

 

Alerg

de ceva vreme

fug pe cîmpia bătută

de soarele torid.

 

Prin ierburi uscate

cu hainele rupte de spini

picioarele îmi înfloresc răni vii

ca florile roșii

din pădurile de cactus.

 

Ca în învățăturile sfîntului Neagoe Basarab

către coconul său Teodosie

inorogul

fiara sălbatică

lovește cu copitele

în cîmpia de aramă

și mă învăluie

în tunete fără nori

și fulgere fără ploaie.

 

Către podul din față alerg.

 

Dincolo de rîul de foc

sînt  munții

de unde vine tot ajutorul.

 

Pe balustrada podului

doarme șarpele

întins de la est la vest

cu ochii închiși

gustă aerul cu limba bifurcată

și îmi scanează ființa.

 

Nu mă fac frate cu el

voi trece podul

veninul lui

dincolo de abis

nu mai are putere.

Revista indexata EBSCO