Sep 21, 2018

Posted by in Poezii

Valentin TALPALARU

1

tîrziu nu te știu

la ceas de taifas

cu umbra în sumbra

Și

părere de rău

că nu sunt al tău

copilul nubilul

de care oricare

știa oarecum

nicicum nicidecum

Și

apoi dacă voi

ori eu dacă-i greu

Și

joaca săraca

se-ntoarce la parce

cu rost cum a fost

atît.

eu  viu nu mai știu

Și

cuvîntul mormîntul

pe buze lehuze

cam asta e plata

privește zîmbește

și gata și gata…

 

2

 

Umbli îmbrăcat în vorbele mele,

în toate vorbele mele

încît nu-mi pot înveli pruncul

nu-mi pot iubi cu iubire femeia.

Și cuvîntul e la El se spune.

 

Vin toate caznele și durerile mele,

tristețile ochilor orbi pline

de semințe care încolțesc cînd nu te aștepți.

Și eu cum să-ți spun toate acestea

cînd la mine e tăcerea?

 

Umbli împodobit cu vorbele mele,

te lauzi că știi unde e adevărul și

lespedea grea a minciunii deasupra

și mai știi unde e cheia dar

pentru mine nimicul e deajuns.

 

Semnele pe care le fac disperat stîrnesc rîsul,

limba lor se va naște peste milenii

iar eu chiar aici și acum pot desluși

toate cîte au fost ori vor fi.

Dar tu vii dezbrăcat de toate cuvintele mele

și dintr-o dată se face zi.

 

3

 

Stau rezemat cu capul de ușă.

Prin mine trec  invitații la cină

cu vorbele lor, cu întîmplările lor

care seamănă pînă la lacrimi una cu alta

Cum semeni tu cu ploaia

sau cu tine totuna.

O tavă cu fructe exotice și

în mijlocul ei un faun

și în faun una din morți

care nu mai vrea să iasă.

Îi este și ei lehamite.

De la ora 13 la 14 fix

stau rezemat de ușa

cu un orar, un program

de vizitare obligatorie a raiului

în care trebuie neapărat să intri mort

și în care nu ai voie să rămîii

indiferent în ce parte ții inima.

Lumina cască și se culcă în sine.

Întunericul e abia la început

nu știe ce să facă și

pur și simplu nu se mai suportă:

toți rîd de el.

Stau rezemat cu capul de ușă

pînă la capăt.

 

4

 

Mîine am fost la  rîs –

spune copilul bătrînei

care păzește un hoit de pisică

să nu intre în cămară.

M-am degetat și m-a durut – spune

bătrîna are degete de sticlă și ea

afară de cel din urmă

care e mai luminos

și îl mănîncă la urmă.

În cămară cresc cireșe

care se fac mari

și merg la școală.

Copilul șchioapătă în urma lor.

Cîte unul iese din rînd

și-mi îndreaptă pașii.

Pe unul îl pune invers

pe celălalt îl rupe în două –

poate am nevoie de el

cîndva.

Eu știu să merg pe lumină.

Ei ies din rînd

și sting lumina. Nu de tot –

atît cît să nu mai văd pe nimeni

să nu mă pot feri

de locul în care nu încap

jumătăți de urmă

unde nu mai încap nici eu

și unde totul este din vina cuiva.

Cîte unul iese din rînd

și se ascunde în următorul

iar ultimul se numără pe sine.

Eu îmi plîng pașii

atît de încurcați încît

nu mai știu dacă mă îndrept

spre moarte sau naștere.

 

5

 

Sigur povestea nu putea începe decît așa:

un om avea o singură viață de trăit

și asta  i-o spuneau zilnic și el

s-a împotrivit un timp pictîndu-și

cîntîndu-și scriindu-și o alta

săpînd-o cu ochii cu unghiile

în piatra pe care o muta

din temelie în cimitir și iar

în jurul lui aerul se înduioșa

de zbaterea lui și aducea păsări

și semințe și se făcea derdeluș

pentru sufletul lui cînd va fi să.

Și toate erau să-l țină în carnea lui

că alta mai bună de unde

și iar mai aducea aerul abur cu mosc

și se făcea templu

să nu mai țină minte unde își ascundea

sufletul și toate erau ca să-l țină

în carnea lui el care se încorda

și plîngea să-i aducă încă

și încă viață sau ce-o fi aceea

care nu-l doare nu-l doarme

nu-l duce acasă ca pe un prunc

în scutec înflorit

și-l lasă să încolțească sub prag.

Da așa începea povestea aceea:

un om avea o viață de trăit

pe care i-o povestea

ba unul

ba altul

iar el de la o vreme

s-a mulțumit să asculte

cum cădeau ostenite

picături din sufletul lui

din ce mai avea de trăit

din ce-i povestea

ba unul

ba altul.

 

6

 

Hai să ne așezăm pe lacrima asta

ca pe o piatră și să facem

ordine în tristețea în deznădejdea asta

cu înțelepciunea noastră de muritori

de pe o zi pe alta.

Eu abia dacă mă țin minte

din vremea în care ciocăneam cu degetul

în oul de pasăre și dinăuntru

se auzea  intră.

Tu erai mai tot timpul afară.

Așa ai putut să înveți

alfabetul singurătății

căci ce altceva poți face afară

fără aripi, fără lumina cea neagră

cu care legăm la ochi iarba

și ea ne caută și ne găsește…

Da e timpul să recunoaștem

că a fost bine pînă la capăt

că n-am vrut nimic și

nimicul nostru este mîndru de noi.

Și era o fericire înțeleaptă

care nu a durat mult

pentru că a trebuit să ne naștem.

Drept pentru care vom sădi

lacrima asta pe care stăm

în ochiul primului orb.

Apoi ne vom scutura mîinile ca niște

lucrători care și-au mîntuit treaba

și vom pleca

unul în altul.

 

 

7

 

În spatele casei de pe strada Măicuța

dormea ca un cîine pîrîul

și uneori mai tușea/strănuta

și gata inundația!

(sus, taica Noe murea de rîs)

Eu mă înecam ori de cîte ori treceam

peste el

(asta se întîmpla zilnic).

Pe celălalt mal

îmi întindea mîna ca o gheară

ziua de mîine

iar eu de voie de nevoie

gîndind că asta va fi ultima

mă mai înecam o dată.

Se spune că apele au un duh,

un fel de zeu mai mic

așa ca băiatul lui Chiric

pe care îl porecleam Cîzea-

dar el nu semăna deloc cu un gîndac-

și de care rîdeam ziua

seara rîdea el de noi

se dezbrăca pe malul pîrîului:

hai treceți, eu nu am treabă cu moartea

voi hotărîți dacă vă înecați

de bunăvoie sau

pentru că așa grăit-a Zarathustra.

El, care abia dacă se pricepea să – și culeagă

roșiile și ardeii și să-și strunească

melcii din ogradă

era duhul inutil al pîrîului.

Estimp pîrîul se plictisea

nici măcar inundațiile care

duceau peștii în case

nu-l mai interesau

nici ritualul meu zilnic

nici

așa că s-a mutat

dincolo, sub șopronul

lui Ivan poreclit Balamut.

 

 

8

 

 

La capătul străzii Măicuța

se ivise de nicăieri

o fermecătoare zînă

mică și strîmbă, știrbă și neagră

care a dat cu var

peste întunericul din jur

și a făcut un bordei.

Chiar în prima noapte

cînd dormeau cîinii și luna

și peștii în iazuri

a ieșit și a scobit cu mîinile

în pămîntul din față

și a îngropat cu mare taină

un coltuc de pîine

apoi fuga – fuga

a adus un pumn de apă

din miezul pîrîului

pe care nici peștii cei mici nu îl spurcă

și l-a pus peste el

să dea viață.

Mureau oamenii unii după alții

pe strada Măicuța

dar acolo, în capătul ei,

în bătătură nu încolțea nimic.

O fi fugit pe sub pămînt

pentru că hrana noastră cea de toate zilele

are și năravul ăsta – și-a spus

și a ieșit flămîndă din curte.

Poate șanțul acesta

în care se bălăcesc copiii după ploaie

e semn că aici poate fi –

și a mușcat din marginea străzii.

E bună a spus.

Și a mai mușcat o dată.

Nu înțelegeau oamenii

cum de se scurtează strada

și odată cu ea zilele și

de ce latră cîinii și ziua

și de ce se usucă și

cuiburile de barză

și din curtea de la capătul străzii Măicuța

se aude un fel de chicotit.

 

 

 

 

 

 

9

 

Vara este anotimpul cerșitului.

Pe stradă se adună copii și vrăbii

bătrîni și muieri cu broboada la gură

cîinii scheaună de parcă

ar fi hrăniți cu știr și lobodă.

Atunci este destul soare

și ploaia e strînsă cu grijă pentru la iarnă

în loc de lacrimi

că cine mai are grija lor atunci.

Este un dezmăț de ierburi

care te îmbie să te întinzi

pe o cruce de zarzavaturi să-ți țintuiești

cu țelină ochii și să te mirui

cu hrean să aghezmui nebunia străzii

cu pămătuful de leuștean.

Preotul e mai blînd și iertător

nu mai vînează păcatele prin

cotloanele întunecate ale ulițelor

și dă rație dublă de împărtășanie.

Atunci toți intră pentru o zi măcar

în raiul promis și își fac o idee.

Doamne, cerșetorii străzii, împărații străzii

dăruiți cu soare, cu ploaie cu colbul

acela divin pe care sfinții

îl iau de pe strada Măicuța

pentru aură…

 

 

10

 

Stau nedumerit pe marginea patului

și mă gîndesc ce puțin știu despre mine

și ce rost are să mă întorc

pe dos ca o mănușă

doar doar oi mai găsi ceva

ceva care să salveze noaptea asta

de la un monolog inutil

din care nici eu nici voi

nu vom pricepe nimic.

Afară copacii nu mișcă din frunze

„Valentin gîndește…” aș.

Din icoana sub care înghesui

rugăciunile mele seara

nici un semn că m-ar asculta cineva

dimpotrivă se scorojește ca un castan toamna

aura sfîntului care acum

ar trebui să facă un plan de salvare

pentru sufletul meu

unul convingător să-mi dea lacrimile.

La fereastră se zgîiește

noaptea bezmetică și inconștientă

care și-a băut și ultima stea

ultimul cerșetor care ar fi putut să-i dea sens

ultimul alcoolic;

hai cuțulache, hai noapte

n-ai ce face aici

unde nu sunt abisale dileme

unde nu poți fi nici salvatoare nici

călău ipocrit

nici cea pe care

o cer de văduvă cu cununie

asta e

doamne, ce puține știi și tu despre mine

asta e.

Revista indexata EBSCO