Sep 21, 2018

Posted by in Varia

Mihai RALEA – Matei Cantacuzino

Aş vrea să schiţez în câteva cuvinte întârziate, dar cu atât mai reculese, fenomenul moldovenesc care a fost moartea lui Matei Cantacuzino.

Dacă progresul înseamnă diferenţiere, regionalismul — de altfel aşa de compatibil cu toate sentimentele umanitare — întreţine una din originalităţile parţiale care împreună cu altele dau tonalitatea unui popor.

Matei Cantacuzino a fost emblema moldovenismului cu toate notele sale specifice, dar mai ales cu acea artistică combinaţie între realitate şi imaginaţie, între fantezie şi bun simţ, care stigmatizează vizibil pe românul de dincoace de Milcov. Formula moldovenismului aş enunţa-o: romantismul ironic. Mi-aduc aminte de o dedicaţie a lui Villiers de l’Isle Adam: „aux reveurs railleurs“. Din acelaş aluat, exagerat până la caracteristicul evident, era şi Matei Cantacuzino. Afectiv sentimental care brodează cu dragoste pagini de roman utopic, care visează proiecte de cetăţi ideale în proteste triviale de mulţime răscolită, dar visător conştient care ştie că plăsmuirea lui nu e decât numai atât.

După aceea începea, ca o compensaţie, ca o pedeapsă, ironia contra lui, şi, în fine, fiindcă nu ştia să se înjosească, contra tuturor. E în firea moldoveanului să viseze în contra realităţii şi a mulţimei, dar e în firea lui de asemenea să-şi bată joc, el însuşi, de ce a clădit peste noapte.

Pudoare supremă a unui artist, care deşi îşi ştie propriul trup făcut din armonice linii, nu vrea să iasă gol în faţa oamenilor. În acelaş timp, lux de inteligent scepticism, care înţelege măsura relativă a tuturor construcţiilor.

Cine l-a auzit pe Conul Matei înflăcărat, urmând cu ochii aprigi logica unui vis îndepărtat, pentru ca în urmă, când credeai că se confundă cu dânsul, să-l nimicească cu o vorbă de spirit, va înţelege cele de mai sus. E în temperamentul, în destinul nostru, al tuturor celor născuţi între Prut şi Carpaţi, să ne sfărmăm gândul de bună voe, din eleganţă, din nevoie de măsură ori din scepticism. Romantism şi ironie, e trăsătura de caracter a oricărui moldovean de rând. Matei Cantacuzino era, prin calităţile lui ipertrofiate, emisarul, solul nostru temperamental, trimis de noi către providenţă, de aci din văile dulci ale ţărei moldoveneşti, ca să ne explice acolo firea, să ne facă înţelese slăbiciunile, să ne ierte păcatele. Aceasta a fost suprema lui avocatură.

Timpul nostru, care scurtează toate, a micşorat şi celebritatea. Cine a gustat de generaţia lui, se poate considera mulţumit. A râvni la aprecierea celeilalte care urmează e prea mult.

Matei Cantacuzino, in ultimii săi ani, nu se simţea bine, cu adevărat, decât în mijlocul tineretului. El ştia, din instinct, că uitarea îngroapă odată cu vieaţa bătrânii de rând, dar că oameni ca el n’au vrâstă. Se adresa cu desinvoltură tinerilor ca un camarad în etate. Şi pe când tovarăşii săi de generaţie, demodaţi, străini în mijlocul unei lumi la care nu se mai puteau adapta, erau uitaţi înainte de a muri, el se apropia de eterna tinereţă, pe care o înţelegea fiindcă o retrăia, aşa cum în toamnele târzii, înfloresc a doua oară castanii.

Figura sa brava timpul fiindcă descoperise un rar procedeu: stilul personalităţei.

De când intelectualismul cu cărţile şi teoriile a devenit în epoca modernă o a doua realitate, vieaţa fiecăruia din noi s’a despărţit în două. Păstrăm ce e înălţător, ce e nobil pentru ceasurile de lectură ori de meditaţie. Ni se pare că e deajuns atât. În vieaţă, în acţiune ne purtăm, chiar cei cu pretenţii de eroi, ca toată lumea. Şi fiindcă ne permitem în programe, în articole, ori discursuri, idei generoase ori sentimente sublime, ne considerăm achitaţi faţă de morală ori de estetică. Să le traducem şi în activitatea cotidiană ni se pare prea mult şi poate inutil. Dualitatea aceasta a vieţii modeme a desfiinţat cu totul stilul personalităţii, adică grija aceea consequentă de a da un sens acţiunilor, de a trăi, justificându-le, ideile şi programele.

Antichitatea, ca şi evul mediu eroic, până la apariţia cărţii, n’au cunoscut acest divorţ între gândire şi faptă. N’ar fi trecut nimănui prin cap că nu e dator să demonstreze prin gesturi ceea ce a formulat prin gânduri. La noi mai ales, separaţia între doctrină şi justificarea ei prin vieaţă, devine fenomenul normal de morală. În generaţia trecută se poate cita printre alţii cazul lui Petre Carp. Astăzi cu greu se vor găsi câteva nume.

Matei Cantacuzino considera ca o curentă datorie să acopere orice vorbă cu un gest. Promisiunile gratuite, fudulia aceea teoretică care împrăştie puzderie de idei sublime fără să le trăiască o clipă pe pielea proprie, nu erau în temperamentul său. Amintesc printre multe altele că acest mare proprietar e dintre prea puţinii cari n’au făcut apel la expropriere.

Unitatea între gândire şi acţiune dădea o linie unică sufletului său. Se descoperea uşor într’însul un arhitect personal şi competent care i-a înnobilat interiorul sufletesc : a adăugat ici o draperie ca să mascheze o sinceritate prea crudiă, a dat jos dincolo un perete ca să pătrundă lumina soarelui, alăturea a introdus un efect de perspectivă, pentru ca bunul gust să nu perceapă decât dela o anumită distanţă intimitatea locului. Oricare ar fi fost transformările, mâna artistului a fost aceeaşi peste tot, fericită.

Şi acum, dacă ar trebui să spunem care a fost legea care a prezidat la compoziţia acestui stil, am spune că era generozitatea.

Figura lui Matei Cantacuzino, apărută la o răscruce de istorie, a dispărut pentru totdeauna, fiindcă au dispărut coincidenţele sociale care au produs-o. Un boer, care nu şi-a îngăduit niciodată drepturi, care nu le-a revendicat cu acreală, ci şi-a recunoscut numai datorii; un nobil, care tocmai fiindcă era aşa, se simţea sfătuitorul celor mulţi; un patrician democrat, care aminteşte de Philippe Égalité din istoria revoluţiei franceze.

Generozitatea sa nu era însă numai socială ori politică. Afectuozitatea sa îmbrăţişa în permanentă simpatie toată ambianţa, adesea fără selecţie, căci alegerea în dragoste e încă un semn de meschinărie. Simpatia sa era unanimă aşa cum se cuvine energiilor regale. Nu drămuia niciodată, fiindcă avea deajuns şi fiindcă nobleţă fără prodigalitate e greu de închipuit. Preţuia un om de rând la fel ca pe un ministru. Şi aici era poate secretul dispreţului său distant. Căci, deşi rareori, acest om ştia să dispreţuiască, avea bunătate, dar avea şi revoltă. Ştia mai ales să ignoreze.

Şi pe urmă avea virtutea aceea pe care nimeni nu va putea-o analiza precis vreodată şi care se chiamă autoritatea. Era o rezervă de forţă, care se impunea, chiar fără să facă nimic, fără să murmure un cuvânt, prin simpla ei prezenţă. Se învedera în el achiziţionată în rasă, de atâtea generaţii, ancestral, arta de a comanda, mimetismul poruncei, şi se mai cunoştea, tot ereditar, ignoranţa totală a procedeelor potrivite pentru a solicita. Puţini dintre strămoşii lui vor fi cerut vreodată ceva cuiva…

***

Am sosit la Iaşi câteva zile după înmormântarea lui. Am urcat într’o noapte potolită de August dealul Copoului, care i-a servit toată vieaţa ca soclu pentru statuia care era el. Pe când coboram aceeaşi uliţă sărăcită prin călătoria lui de totdeauna, am înţeles că Iaşul nostru bătrân şi melancolic are mai puţin un monument. Parcă s’ar fi dărâmat, într’o noapte năpraznică de furtună, biserica Sf. Sava ori turnul Goliei.

Nu-i vom mai întâlni nimeni, în plimbările de seară, silueta elegantă, coborînd distrată, uliţa în jos. Ultima lui plimbare, aceea de acum, e un pelerinaj fără răgaz, purtând, în desagii lui de călătorie, o parte din graţia sufletului moldovenesc.

 

(din volumul Înţelesuri, Bucureşti: Cugetarea. 1942)

Revista indexata EBSCO