Sep 21, 2018

Posted by in MOZAIC

Traian D. LAZĂR – Iași, capitala Marii Uniri (IV)

Noi proiecte de guvernare autoritară

După constituirea guvernului naţional/de colaborare Brătianu-Take Ionescu (11/24 decembrie 1916) a urmat o scurtă perioadă de calm în raporturile dintre liberali şi opozanţi. Treptat situaţia s-a acutizat şi înfruntarea s-a reluat.

I.G. Duca vorbeşte de o adevărată conspiraţie antiliberală lărgită formată din persoane apropiate Palatului regal. Lui Jean Chrissoveloni şi Simki Lahovari li s-a adăugat Maruca Cantacuzino, care au atras pe mareşalul Curţii Regale, Henri Catargi şi chiar pe regina Maria[1].

Ambele grupuri ţinteau să-şi instituie controlul asupra regelui Ferdinand. Brătianu voia ca regele să-şi mute reşedinţa de la Zorleni la Iaşi, adică în acelaşi oraş cu guvernul. Regina Maria considera că prim-ministrul „nu vrea ca partea militară (MCG)  să aibă vreo putere adevărată. …Eu cred că acum doar o conducere militară reală şi cinstită ar mai putea aduce o oarecare ordine în administraţia noastră de-a dreptul putredă”[2].

I.G. Duca susţine că gruparea autoritară sau conspiraţia antiliberală, cum o numeşte el, voia înlăturarea lui Brătianu. Regina Maria indică însă şi un alt obiectiv, constituirea unui birou militar pe lîngă rege. „În general, scria regina la 9/22 ianuarie 1917, lucrurile merg ceva mai bine, dar situaţia e în continuare dominată de o mare lipsă de organizare <…> Nando ar putea face o mulţime de lucruri, sînt multe privinţe în care influenţa lui ar putea fi benefică, numai să acţioneze  <…> Nu mă pot amesteca personal în treburile militare, dar îi pot da un imbold în ceea ce consider a fi o direcţie corectă.  Drept consilier militar îl am pe severul şi neiertătorul Ballif <…> drept ajutor îl am pe Barbu (Ştirbei), care are mult mai mult tact şi îi poate vorbi lui Nando fără să-l irite. Ideea noastră e că Nando ar trebui să se înconjoare de cîţiva aghiotanţi FOARTE capabili şi inteligenţi, care să formeze un fel de birou militar şi să-i asigure întotdeauna informaţii corecte despre tot ce se întîmplă – un fel de informatori ai lui, care să verifice lucrurile în toate privinţele şi să muncească din greu în serviciul regelui, ca să fie cu ADEVĂRAT în legătură cu tot ce se petrece, nu doar vag informat <…> astfel încît Marele Cartier General să fie cu adevărat în mijlocul acţiunii. Acest birou militar ar lucra în strînsă colaborare cu Statul Major <…> Nando a acceptat docil valoarea ideii şi, după cină, i-a chemat la fel de docil pe cei doi de mai sus (Ballif şi Barbu Ştirbei) ca să vorbească cu ei”[3].

În fapt se dorea întărirea Statului Major Regal şi transformarea acestuia în organ principal de conducere, avînd împreună cu Statul Major General al armatei, preponderenţă în raport cu guvernul şi celelalte autorităţi civile, în condiţiile în care întreg teritoriul rămas liber al ţării era zonă militară. Din acest moment, Statului Major Regal apare ca structură pe deplin conturată,  instituţie cu sediul la Zorleni, distinctă de  Statul Major General al armatei. Interesant este că, fiecare dintre cele două surse, Regina şi liberalul I.G. Duca,  îl indică pe Barbu Ştirbei drept aliat şi instrument de influenţare a regelui în favoarea lor.

Pentru materializarea proiectului său, gruparea antiliberală în frunte cu regina Maria a acţionat pentru atragerea armatei şi comandanţilor acesteia, făcînd din aceasta principalul punct de sprijin în confruntarea cu liberalii şi pentru crearea unei structuri de conducere a statului mai potrivită cu împrejurările, socoteau ei. Liberalul I.G. Duca aprecia că acţiunile grupului antiliberal urmărea, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1917, chiar constituirea unui guvern militar. 

Generalul Averescu a sesizat că, începînd de la mijlocul lunii ianuarie 1917, regele Ferdinand şi regina Maria au adoptat o atitudine de mai mare apropiere faţă de armată. La 15/28 ianuarie 1917, regele Ferdinand a sosit la Bacău, oraş în care era situat comandamentul Armatei a II-a, de unde s-a deplasat  cu trenul pe front. A fost vizitată mînăstirea Caşinului. Regele a trecut în revistă trupele care se găseau acolo. S-a trecut şi pe la unele tranşee din linia a doua. Seara a sosit şi regina Maria la Oneşti. „Vizita aceasta, precizează generalul Averescu, are scopul ca Familia Regală să ia contactul ceva mai intim cu trupele”[4].

La Oneşti, în ziua de 16/29 ianuarie 1917, regele a decorat drapelele unor regimente, ofiţeri şi grade inferioare din Divizia a XV-a, aflată sub comanda generalului Grigorescu. După amiaza, regele şi suita au mers la Drăguşeni, în zona Diviziei III comandată de colonelul Al. Mărgineanu. S-au decorat drapelele Regimentelor 24 şi 22, ofiţeri şi trupă[5]. Ulterior, ajuns la Bacău, regele a inspectat cîteva şcoli militare. Unităţile Armatei a II-a şi comandantul ei au produs o impresie favorabilă. „Nu se poate tăgădui, scrie regina Maria, că Averescu lasă o impresie foarte bună – se vede că ştie ce vrea şi că oamenii îl urmează de bună voie, fiindcă e un adevărat conducător. Ia măsuri inteligente – dacă am putea să fim ceva mai siguri de caracterul lui, ar putea fi omul pe care îl căutăm”[6].

Prin intermediul maiorului Barbu Ştirbei, regele (influenţat de regină, după opinia lui I. G. Duca) a tatonat posibilitatea formării unui guvern militar condus de  generalul Averescu. Informaţiile lui I.G.Duca, privind noua etapă a conspiraţiei antiliberale, sînt confirmate şi completate, acum, de cele ale lui Al. Averescu şi ale reginei.

Aflîndu-se la Oneşti împreună cu regele şi regina, în 16/29 ianuarie 1917, maiorul Ştirbei din Statul Major Regal are o convorbire separată cu Averescu. Contactul a fost intermediat de ataşatul militar italian, col. Ferigo, care îl însoţise pe rege în timpul inspecţiei şi era agreat de Averescu, întrucît generalul făcuse studii militare în Italia. Lui Averescu, Ferigo îi comunicase că Ştirbei „ar dori să-mi vorbească într-o chestiune foarte importantă şi că aş face bine, nu numai să mă întreţin cu el, dar să iau hotărîrea ce-mi va sugera, căci vine de la o persoană, care este pe jumătate pregătită”.

Maiorul Ştirbei i-a spus lui Averescu: „ar fi bine să se facă ceva, pentru a scăpa de catastrofa economică la care sîntem expuşi prin încordarea relaţiunilor dintre guvern şi Marele Cartier General”. Averescu a propus împărţirea ţării în circumscripţii conduse de un organ cu putere nelimitată în care să intre reprezentanţii armatei române, ai populaţiei şi ai armatei ruse. Din discuţia cu Ştirbei, Averescu a dedus că: „Se pare că s-ar voi să se formeze un nou guvern, cu caracter mai mult sau mai puţin militar. În capul guvernului aş fi pus eu”!

Era de acord, dar îşi dădea seama că nu va obţine şefia guvernului sau nu o va deţine mult timp, întrucît nu se bucura de încrederea forţelor implicate: „eu voi fi arătat ca prea periculos şi chestiunea va cădea”.

După ce regele revine la Iaşi (22 ianuarie/4 februarie 1917), Ştirbei merge la regină să o informeze asupra mersului acţiunii: „ca să-mi spună ce trebuie să ştiu”, scrie regina[7].  Ştirbei transmite lui Averescu, la 23 ianuarie/5 februarie,  părerea lui: ar fi bine ca acesta să vină la Iaşi. Averescu, pentru a nu trezi suspiciuni, propune ca întîlnirea cu regele şi Ştirbei să aibă loc la Tîrgu Frumos, unde se afla partea sedentară a Armatei a II-a. A doua zi, la ora convenită, 11, Averescu se afla la Tîrgu Frumos. Regele, a dejunat, împreună cu generalul Averescu, la Corpul II armată, partea sedentară, condus de generalul Aslan. Seara, în timp ce regele se afla, împreună cu alţi militari, într-o cameră alăturată, generalul Averescu a avut o convorbire separată cu maiorul Ştirbei: „în substanţă mi-a spus că lucrurile nu merg bine şi că ar trebui format un guvern cu caracter militar, în capul căruia să fiu pus eu”. „…Dacă voi primi o astfel de însărcinare, aş face toate sforţările posibile ca să fiu util ‚ţării mele”, s-a angajat generalul Averescu. S-a întocmit lista viitorului guvern, în două variante, una cuprinzînd numai militari, iar cealaltă şi oameni politici. Pe ambele liste figura numele lui N. Mişu, ministrul României la Londra. După trei-patru luni, socotea Averescu, situaţia se va stabiliza şi el va putea reveni la armată, lăsînd locul lui N. Mişu.

În ziua de 25 ianuarie/7 februarie 1917, Averescu a avut o nouă convorbire cu Ştirbei spunîndu-i că însărcinarea de a forma guvernul trebuie să fie temporară. El formulează o dorinţă, care trebuia luată ca o condiţie pentru a accepta conducerea guvernului şi anume: după ce, în cîteva luni,  se va realiza stabilitatea, Averescu va reveni la armată în calitate de comandant al armatei române. „Regele să ia comandamentul armatelor aliate din România, iar eu să comand armata română”, preciza Averescu. Generalul Prezan „să rămînă pe lîngă rege în calitatea sa de azi, ca Şef de Stat Major, prin raporturile dintre Comandamentul frontului şi armata română”[8]. Generalul Averescu aprecia că propunerea sa va fi respinsă de camarila regală şi, mai ales, de misiunea militară franceză.

Regele a revenit la Iaşi în ziua de 26 ianuarie/8 februarie 1917. Probabil acum, „venind pentru cîteva zile la Iaşi şi primind pe Brătianu, regele avu faţă de el o atitudine atît de stranie încît Brătianu i-a spus categoric: <Sire, dacă Majestatea Voastră nu mai are încredere în mine, o rog să mi-o spună fără înconjur, căci în asemenea condiţiuni demisia mea stă la dispoziţia Majestăţii Voastre>. Spre uimirea lui Brătianu, Regele păstră o semnificativă tăcere. Ieşind de la audienţă, Brătianu era hotărît să demisioneze. Ştirbei şi, mi se pare, chiar Take Ionescu au intervenit. Regele şi-a dat singur seamă că în împrejurările de atunci îndepărtarea lui Brătianu ar putea avea consecinţe serioase, că în orice caz o altă combinaţie ministerială ar fi aleatorie – şi a bătut în retragere”[9].

Din acest moment, scrie I. G. Duca, raporturile regelui (şi reginei?) cu şeful guvernului, I.I.C. Brătianu au fost armonioase pînă la sfîrşitul războiului. Unii dintre membrii conspiraţiei antiliberale şi-au exprimat dezamăgirea faţă de „cedarea” familiei regale. Maruka Cantacuzino i-a reproşat regelui că nu susţine pe cei „cu inima curată” şi şi-a pierdut nădejdea în el. Regina Maria a consemnat faptul că „unele voci sînt furioase că îl păstrăm pe Brătianu”[10] (24 februarie/9 martie 1917).

Opinia publică a cunoscut, din sursă liberală, maşinaţiunile grupării autoritare şi ale reginei. Revoltată de aceste indiscreţii, regina scrie (15/28 februarie 1917): „Ion Duca e cel mai mare ţesător de scandaluri”, împrăştie zvonul că „sînt implicată într-o conspiraţie militară pe care i-am ascuns-o cu grijă”[11].  Peste cîteva zile, regina, trecînd peste nemulţumirea aceasta are cuvinte bune la adresa lui Duca.

Sosirea la Iaşi a Marii Ducese Kiril, sora reginei Maria, la 18/31 ianuarie 1917, a contribuit la scoaterea reginei Maria de sub influenţa grupului antiliberal din ţară şi stingerea acţiunilor reginei Maria contra liberalilor. Marea Ducesă, „această femeie inteligentă şi cu o judecată mai ponderată decît Regina, a înţeles repede că nu era ceasul intrigilor şi al schimbărilor şi prin urmare a exercitat toată influenţa, reala influenţă pe care o avea asupra Reginei pentru a o convinge să dea tot sprijinul ei guvernului şi să înlăture clevetitorii”. Brătianu, aflat la Petersburg, văzuse pe Marea Ducesă, îi vorbise, iar aceasta îi promisese concursul pentru schimbarea atitudinii reginei Maria[12].

Probabil pentru a înlesni împăcarea cu regina, şefii liberalilor au acceptat numirea unuia dintre oamenii ei de încredere, Ernest Ballif ca secretar general al Ministerului de Război, „postul cu cea mai mare răspundere din toată armata”[13].

Un ultim ecou al intenţiilor de formare a unui guvern militar condus de generalul Averescu este înregistrat la 24 februarie/9 martie 1917. Colonelul Ferigo scrie generalului Averescu: „pentru schimbarea de guvern, se aşteaptă închiderea Camerelor. Poate s-o creadă el. Eu, nu!”, gîndeşte  cu realism generalul Averescu[14].

Era şi timpul pentru încetarea disensiunilor interne, revoluţia din Rusia bătea la uşă! După opinia lui C. Argetoianu, planurile de instalare a unei guvernări autoritare nu au fost inspirate de cercurile antiliberale, care au atras de partea lor pe regină, iar aceasta pe rege. Familia regală şi anturajul ei sesizaseră simptomele premergătoare ale revoluţiei ruse: nesupunerea soldaţilor,  a populaţiei civile şi criza de autoritate a guvernului de la  Petrograd. „Nemulţumirea, şi mai adîncă decît în Rusia, domnea şi în toate straturile populaţiunii româneşti – iar pe front, trupele noastre, împletite în poziţiunile lor cu cele ruseşti, puteau fi repede contaminate de duhul cel rău. Pentru a calma nemulţumirile mulţimii şi a menţine disciplina pe front, Barbu Ştirbei, fără ştirea liberalilor, şi regele Ferdinand au conceput unui guvern autoritar şi au dus tratative, în acest scop, cu generalul Averescu[15].

Un alt motiv care l-a determinat pe rege să apeleze la Averescu a fost, după opinia lui Argetoianu, „defecţiunea lui Christescu”. Între documentele abandonate de col Al Sturdza cînd a dezertat la inamic s-a găsit şi o scrisoare a generalului Christescu, ofiţer ponderat şi cu mare vază în armată, care critica incompetenţa regelui. Alarmat că o parte din armată este nesigură în poziţia ei faţă de rege, Ferdinand s-a apropiat de Averescu[16]. Întrucît nu era la curent cu mai vechile contacte dintre rege şi Averescu, ci doar cu întîlnirea de la Tîrgu Frumos, Argetoianu emite această ipoteză puţin credibilă.

Cert este că, în lunile decembrie 1916 – februarie 1917, regele Ferdinand, după o perioadă de  rezistenţă a aderat, în urma  presiunilor exercitate de regina Maria şi unele persoane apropiate Casei Regale, nemulţumite de mersul nefavorabil al războiului,  la planurile pentru instaurarea unui regim autoritar. Şi în alte ţări, recurgerea la autoritarism, pentru ieşirea din situaţiile grele generate de război, apărea ca o soluţie. În Anglia, din acelaşi motiv, guvernul Asquith a fost înlocuit cu guvernul Lloyd George. În Rusia, o acţiune similară a dus la asasinarea lui Rasputin (decembrie 1916).

Eşuarea planurilor grupului antiliberal şi autoritarist este explicată,  de unii dintre  martorii faptelor, prin lipsa de aderenţă reală a regelui Ferdinand la aceste planuri, dar atribuind atitudinii regelui cauze diferite. I.G. Duca scrie că regele şi-a dat seama că  îndepărtarea lui Brătianu ar putea avea consecinţe serioase. C. Argetoianu explică rezistenţa regelui prin lipsa totală de voinţă, şi prin indiferenţa faţă de război: „Nu era războiul lui; lăsa pe alţii, pe cei care-l hotărîse(ră) şi-l declarase(ră), să-l conducă, să facă şi să dreagă”[17]. Regina Maria punea dificultatea angrenării regelui în acţiunea concepută de ea pe seama deficienţelor de caracter şi temperament/personalitate: nu e „un bărbat destul de puternic şi inteligent”, „nu are curajul s-o facă”, are o „gîndire înceată”[18].

Pe acest fond al presiunilor  apropiaţilor Casei Regale pentru introducerea unui regim autoritar, menit să facă faţă situaţiei grele în care se afla ţara, opus şi guvernării partidului  liberal, regele Ferdinand şi-a exercitat funcţiile de monarh constituţional, chiar dacă temporar va fi împărtăşit intenţiile menţionate.

[1] I.G. Duca, op. cit.,  p. 147

[2] Maria Regina României, op. cit., pp. 285 (19 dec. 1916/1 ian. 1917)

[3] Maria Regina României, op. cit., 1916-1917, pp. 307-308

[4] Mareşal Al. Averescu, op cit., p. 121

[5] Mareşal Al. Averescu, op. cit., pp. 122-123

[6] Maria Regina României, op. cit., 1916-1917, pp. 319, 320

[7] Maria Regina României, op. cit., 1916-1917, p. 327

[8] Mareşal Al.  Averescu, op cit., pp. 125-127. Maria Regina României, op. cit.,1916-1917, p. 332

[9] I. G. Duca, op. cit., p. 148

[10] Ibidem, pp. 361, 363

[11] Ibidem, p.356

[12] I.G. Duca, op. cit., p. 161

[13] Ibidem, pp. 350-355

[14] Mareşal Al. Averescu, op. cit., p. 137

[15] C. Argetoianu, op., cit., pp. 179-180

[16] Ibidem, p. 185-186

[17] C. Argetoianu, op. cit., pp. 121, 123

[18] Maria Regina României, op. cit., 1916-1917, pp. 261,255

Revista indexata EBSCO