Sep 21, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Răstignit pe două hărți

Zece interviuri cu Vasile Tărîţeanu, avînd titluri foarte semnificative pentru mesajul lor – N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, De la Herodot la Alexandru cel Bun ce­tire, Epoca de aur a fraţilor Hurmuzachi, Apostolul românismului în Bucovina, Privitor ca la teatru tu în lume să ne-nchipui, Înstrăina­rea, Bucovinei, Hai să dăm mînă cu mînă, cei cu inima română, Pămîntul prin martori respiră, Luceafăr de lumină peste vremuri, peste moarte, Ofrandă bucovineană la picioarele poetului, însoţite de o vastă bibliografie şi o emoţionantă „iconografie cernăuţeană”, rea­lizate şi reunite de Elena Condrei în volumul Arheul eminescian la Cernăuţi (Editura Geea, 2017), (re)compun profilul unui intelectual dedicat, fin şi deplin cunoscător al istoriei „plaiului românesc” al Bucovinei de Nord, al unui lider de opinie, poet, academician, vector al românităţii într-un spaţiu mereu ostil acesteia; consemnînd cu neascunsă satisfacţie aprecierile unor călători străini despre ţara sa (Francisc Radzewski, la 1700, profesorul austriac Laxmann – „o ţară, pe lîngă care cele mai bune teritorii ale noastre par nişte copii vitregi ai naturii”, naturalistul Hacguet, la 1790 – „o grădină roditoare şi bine sădită”), ca şi cuvintele pline de culoare şi adevărate în simţirea lor patriotică ale unor mari perso­nalităţi din cultura noastră (Nicolae Bălcescu: „fala Moldovei, templul ei de glorie”; V. Alecsandri: „sora Munteniei şi Transilva­niei”; Eminescu: „raiul Moldovei, diamant din stema lui Ştefan”; Mihail Kogălniceanu: „zona cea mai frumoasă a Moldovei, cu Cîmpulung, vechea republică a românilor, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu cele mai renumite şi bogate mănăstiri, cu Putna, păstrătoa­rea oaselor lui Ştefan cel Mare”; A.D. Xenopol: „partea cea mai fru­moasă, grădina Moldovei” etc.), Vasile Tărîţeanu vede, el însuşi, în „dulcea Bucovină”, prima reşedinţă a lui Dragoş Vodă – punctul no­dal al românităţii. În convorbirile cu Elena Condrei, apoi, în versu­rile celor douăzeci şi trei de cărţi, de la debutul din Arpele ploii (1981) pînă la recenta O sută şi una de poezii (Editura Academiei Ro­mâne, 2018), Vasile Tărîţeanu (re)construieşte ceea ce aş numi topos-ul bucovinean, al Ţării Fagilor, al „pămîntului voievodal”, cum îi spune în poemul Umbra lui Ştefan, rezumîndu-i istoria în versurile din Luarea luminii: „În noaptea învierii Lui/ fremătam printre umbre­le/ unui cimitir mereu profanat./ Ar fi trebuit să mă bucur/ că mi se dă şansa trecerii/ printre cruci/ fără ca morţii de sub ele/ să mă prindă de braţ/ pentru a mă-nvinui de trădarea cauzei lor./ Dintr-o parte/ ne veghează Detrunchiatul./ Ca nişte ochi de veghe/ stau monturile ramurilor tăiate/ în 1775/ în 1812/ dar pentru că acestea/ în 1918/ crescuseră la locul lor străvechi/ securea vrăjmaşă/ le-a mai tăiat încă o dată/ în 1940./ Astfel/ cu amintirea ciuntită/ bîjbîim printre cruci/ în căutarea luminii/ învierilor noastre”. Vasile Tărîţeanu „din nordul înstrăinat al Ţării Fagilor”, vorbeşte, însă, în interviurile amintite şi scrie în poezia sa despre tragicul destin blestemat al detrunchierii: mirifica Ţară a Fagilor e, acum, un spaţiu în surpare: „Oraşul despre care vă vorbeam/ cu atîta dragos­te/ ca despre cetatea visurilor mele/ nu-mi mai aparţine./ Porţile lui nu se mai deschid/ ca nişte arcuri de triumf/ la trecerea mea./ Intru-n el acum ca un străin,/ caldarîmul umed parcă-mi respinge paşii…/ O, pe unde sunteţi voi,/ fraţii  mei,/ şoituzi şi starosti,/ pîrcălabi de odinioară?/ Din felinare se scurge/ o lumină murdară…/ Hei-hei!/ Dar pe unde mai umblaţi voi,/ strămoşii mei de azi,/ părinţii mei de mîine?/ Provincia se mai zbate încă/ în plasa de păianjen/ a uneltiri­lor imperiale/ care au îmbătrînit-o înainte de vreme./ Hei-hei!/ Uitaţi-vă cum unii/ încearcă zadarnic/ să-i ascundă ridurile/ sub stratu­ri groase de vopsea galben-albastră/ de după care transpare/ una şi aceeaşi realitate tristă/ pentru că nimic/ nu va mai putea fi cum a fost…/ Hei-hei!/ Rupte-s coarnele fioroase/ ale zimbrilor de odinioară./ Mai ţineţi minte/ cum scurmau nărăvaşi/ cu copita pămîntul/ cînd cineva îndrăznea/ să le calce hotarele în care păşteau maiestuoşi/ şi siguri de puterea lor miraculoasă?/ Numai aerul amintirii mai paşte liniştit/ printre dealurile decapitate de fagi/ sub care se răzvrătesc munţii de oase” (Poem aproape atemporal).

Dacă admitem, odată cu Abatele Brémond, că poezia e o rugăciune profană, lirica lui Vasile Tărîţeanu e un bun argument, cu lexicul folosit, unde predomină cuvinte pre­cum spovedanie, recviem, litanie, psalm, rugă, cîntec de înviere şi cu titluri semnificative – Epistola întîia către Duhul Sfînt, Stoică, Ca Daniel în groapa cu lei, Rezervaţie de îngeri, Fiinţe răstig­nite , Nu trage, Doamne, vălul, Doamne, ajută-mă, Ca Lazăr, Cununi de spini, La Judecata de Apoi, Un duh preacurat peste Sfintele Moaş­te; înainte de a ajunge la rugăciunea din Viziuni, de pildă („Ca orbul din Ierihon/ o, Doamne, strig către tine:/ «vreau să văd!»/ Vindecă-mă de orbirea dinlăuntrul meu/ nu de cea din afară./ Ce folos că lumina trece prin ochii mei/ dacă n-o încălzeşte chipul tău orbitor./ Cui îi trebuie vederea lor în afară de mine/ dacă lumina ce încă o au/ nu aprinde zorii credinţei”), poezia lui Vasile Tărî­ţeanu e litanie, plîngere, prohod, bocet: „Pe unde locuiţi, scumpii mei fraţi,/ în Arcadia noastră, părintească/ de unde am fost rupţi şi desţăraţi/ cu aerul şi limba strămoşească?/ Prin depărtări al­bastre împrăştiaţi/ de vînturile unei sorţi de iască/ în propriile noastre vise-ncătuşaţi/ să revenim la matca românească./ Sîngele-n apă nu-şi preface neamul/ nici aerul, nici dorul, nici visarea…/ Sunt toate ale noastre rîul, ramul/ un bocet nesfîrşit ne e cîntarea./ Cu moartea nemiloasă faţă-n faţă/ iertaţi-ne cât mai suntem în viaţă” (Bocet nesfîrşit). Figura tutelară a poetului din toate volumele lui Vasile Tărîţeanu este tribunul, cel care se spovedeşte şi se roagă, îşi cîntă recviemul şi psalmii, îşi şopteşte litaniile şi cîntecele de înviere, îşi scrîşneşte bocetul şi prohodul hohotitor pentru a trezi în, cum spunea, „nordul înstrăinat al Ţării Fagilor, conştiinţa românităţii, alăturîndu-se poeţilor-tribuni basarabeni Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Ion Hadârcă, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu de la Chişinău, din „estul înstrăinat”; opţiunea lui Vasile Tărîţeanu este netă, lec­tura poeziei sale trebuie făcută în logica „artei poetice” din Gură de flaut, de exemplu: poezia nu e atît a cuvintelor, cît a cîntecului care înflăcărează stindarde: „În umbra cuvintelor/ să mă ascund nu caut/ atîta timp cît ştiu/ că gura mi-i de flaut./ Atîta timp cît ochii/ lumina o ţin trează/ şi îşi trimit în lume/ neprihănita rază./ Atîta timp cît mintea/ mereu e-n căutare/ şi sufletu-mi de cîntec/ nu este de vînzare./ Atîta timp cît steaua-mi/ în ceruri triste arde/ eu nu rostesc cuvinte,/ ci-nflăcărez stindarde”. Această ţintă declarată a poeziei a minat pe dinăuntru percepţia ei publică, judecata de va­loare şi situare cu care nu puţini jurnalişti şi critici literari grăbiţi din Ţară au sigilat, deopotrivă, lirica basarabeană şi cernăuţeană (paşoptişti, neopăşunism, poezie de, cel mult, nivelul estetic al creaţiei lui Andrei Mureşanu ori Dimitrie Bolintineanu etc.); altele trebuie să fie, însă, coordonatele receptării poeziei tribunului; iată: „Ca nişte grădini suspendate/ cu rădăcina legănată în aer/ şi co­roană înfiptă adînc în pămînt/ poemele mele/ sunt privite de-a-ndoaselea/ căci datele lor/ nu-s închise-n cuvînt/ Ci-n spaţiul liber/ ce-a rămas între ele/ prea plin de nuanţe, arome, culori./ Nu poate oricine uşor să-l străbată/ deşi toată lumea visează comori./ Dar roadele lor/ nu oricine le poate/ gusta că-s dulci sau amare,/ căci ele nu-s precum tot ce se vede/ şi nu se împlinesc în lumină de soare./ Datul lor în fiinţă e altul/ ca-n sfînta scriptură o sfîntă treime/ la care ajunge doar cel care poate/ să urce Golgota huiduit de mulţime./ Şi totuşi să creadă, să-şi caute rostul/ în tot ce există, în rele şi-n bu­ne./ Ciudate-s grădinile acestea, o, Doamne!/ Şi roadele lor nu sunt bunuri comune./ Mulţi chemaţi sunt să vină, să strîngă,/ cei aleşi sunt cu mult mai puţini/ şi roadele iubirii ascunse-n credinţă/ cad în uitare şi mor în grădini” (Rodire întru fiinţă).

Poetul-tribun, luîndu-i alături pe Eminescu („…Fără de lege nepomenită, uneltire mişelească, aface­re dintre o muiere desfrînată şi între paşii din Bizanţ, vînzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mîini o vom deschide deapururea, cu a noastre mîini vom zu­grăvi icoana Moldovei de pe cea vreme şi şirurile vechi, cîte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfînta noastră cetate a Su­cevei, scaunul domniei vechi cu ruinile măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatîrnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii româ­ni, acolo doarme Dragoş, îmblînzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătă­ţii…”), Andrei Mureşanu („Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”), Nichita Stănescu („De două mii de ani acest pămînt/ din trupurile noastre face parte”, spune regele căpşunilor şi al coarnelor de melc în volumul Un pămînt numit România), „românosîrbul” Adam Puslojici „cu barba ca un brăzdar de plug/ despicînd văzduhul Gării de Nord”, cernăuţeanul Paul Celan („Ei săpau şi nu mai auzeau:/ Nu se făceau înţelepţi, nu născoceau niciun cîntec,/ Nu-şi închipuiau niciun fel de limbă, ei săpau”), afirmîndu-şi, orgolios, marginalitatea, anonimatul, poetul este ca o interjecţie „printre cuvintele limbii române”, mai mult încă, e scrîşnet cu şapte cuvinte strigate/şoptite „într-o pauză de respiraţie” („mamă/ patrie/ neam/ viaţă/ acasă/ copii/ şi cuvînt”- Ab initio); asemeni poeţilor din Chişinăul anilor ’80, Vasile Tărîţeanu scrie/ vorbeşte poezie, înainte de toate, pentru (re)dobîndirea limbii, renunţînd la „poeme-n alfabet chirilic”, numai că, dacă Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă şi ceilalţi tribuni de lîngă statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfînt din Chişinău au izbîndit, în pofida unora care au încercat să mai amîne verdictul istoriei, inventînd „limba moldovenească”, cernăuţenii Vasile Tărîţeanu, Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea, după ce vor fi trăit în iluzia renaşterii românităţii în chiar locul originii sale, se pregă­tesc s-o înmormînteze din nou: „În clopotniţa sufletului meu/ sobor de preoţi/ în straie mizere/ cădelniţează-un parastas/ prin tămîiatele/ unghere./ Mă îmbrac şi eu în negru/ ca un corb,/ dungă de bernă/ îmi aştern peste gură/ astupînd-o de parcă/ cine ştie ce morb/ din măduvă mi-ar roade/ întreaga făptură./ – Cine v-a murit?/ mă-ntreabă curioşi/ din politeţe vecinii,/ privind cum biserica/ o năpădesc/ busuiocul limbii materne/ şi crinii./ – Încă n-a murit nimeni,/ răspund supărat/ şi glasu-mi aproape pierit/ fierbe-n clocot./ Limba învingă­torilor/ răsună înmiit/ ca o toacă sonoră/ sau ca un dangăt/ de clo­pot./ Bocet amar aprinzînd/ peste zări/ pentru graiul meu/ stele de dor/ sau de lumînări” (Limba învingătorilor).

Proprie poetului-tribun este reto­rica mesianică, cu evocarea unor figuri „sfinte”, ale lui Ştefan, Eminescu şi străbunilor daci de pe pămîntul voievodal, în spaţiul dintre Mare şi Carpaţi, tutelat de „dreapta credinţă”: aici poezia e rugă-n trei culori, ţintind renaşterea naţională („Fraţilor de su­flet,/ Fraţilor de sînge,/ Neamul e-n pericol,/ Graiul ni se stinge./ Hai, sculaţi cu toţii,/ Mare-i trebuinţa –/ Să ne salvăm graiul,/ Neamul şi credinţa”, scria Vasile Tărîţeanu, în 1989, în Cîntec de în­viere), iar soarta poetului e aceea a mucenicului răstignit pe două hărţi. Tema-pivot a poeziei lui Vasile Tărîţeanu este desţărarea, detrunchierea, cum spune în Ţara Fagilor: „Am sîngerat prin codri ca un ram/ detrunchiat de la tulpina ţării –/ nimic acum mai scump eu n-am/ decît un munte-ngenuncheat/ la ţărmul mării./ Trec ani prin crugul lor cel rînduit/ de Cel de Sus în largurile zării –/ în sufletu-rni mă simt un răstignit/ creastă de munte-ngenuncheat/ la ţărmul mării./ Pe drumuri de Golgote pline de spini/ mă simt la fel din cli­pa desţărării –/ tot ca un rob încătuşat între străini/ creastă de munte-ngenuncheat/ la ţărmul mării./ De mila noastră-n ceruri Dumne­zeu,/ visînd şi El la clipa reîntrupării,/ ne tot salvează de la ce-i mai greu,/ creastă de munte-ngenuncheat/ la ţărmul mării” (Un munte-ngenuncheat). Trăind între două rîuri „ca peştii pe uscat”, într-o geografie mereu răzvrătită, cu încercarea mereu reluată şi mereu eşuată de a întregi „conturul Patriei aşa precum este” şi cu singurul mesaj al stoicilor – „răbdaţi!”, se strigă în Stoică –, poetul ia zilnic o Porţie de speranţă: „Cu gamela în mînă/ aşteptăm porţia de speranţă/ în ziua de mîine/ scăldată în apele unui ieri/ de repeta­re amară./ – Zadarnic aşteptaţi!/ Ţara din visul vostru nu mai exis­tă/ ea nu mai are pămînt/ de dat. Dar de luat?/ Şi dacă nu mai are pămînt/ nu poate avea nici oameni care s-o apere./ La hotarul/ din­tre două dispărute imperii/ rîde sfinxul:/ – Vă faceţi iluzii deşar­te!/ Printr-un regat de umbre mutilate/ bîntuie/ încărunţite dorinţi desţărate”.

Desţărarea, lăsînd în urmă un cimitir ambulant, reprezintă una din temele majore ale liricii poeţilor de dincolo de Prut şi de Siret, transfigurînd sentimentul de a fi pă­răsit, pe care îl vor fi trăit mulţi români în secolul XX; ca un „arcaş părăsit la margini de ţară”, Vasile Tărîţeanu reia „dezacor­durile” din sufletul basarabenilor, bucovinenilor, celor din Cadrilater şi din nordul Transilvaniei, părăsiţi de Ţară (fără a se tra­ge vreun glonte!) în anii ’40 ai secolului trecut, unii dintre ei, detrunchiaţi, desţăraţi pînă azi: „Aşa cum sunt bune sau rele/ în­tâmplările-mi toate/ se întrec între ele./ Aşa cum au fost şi cum sînt/ în lume toate-s o apă/ şi toate-un pămînt./ Încerc să aflu: bine sau rău/ şi-n loc de urcuşuri/ descopăr un hău./ În beznă acum caut lumină/ şi faţa-mi prea tristă/ pe loc se-nsenină./ Că nu-s ca la prima vedere:/ lacrima nu totdeauna/ rosteşte durere./ Şi lumea nu-i ceea ce pare/ ea bate mătănii la şefi/ şi scuipă-n altare./ Mă uit la antihristul plebeu/ cel făr’ de Ţară şi/ făr’ de Dumnezeu./ El limba o pune la încercare/ şi nu-şi iubeşte Ţara/ cea fără de hotare./ Toţi suntem acuma daţi uitării:/ nici ţara-i a noastră,/ şi nici noi ai ţării” (Dezacorduri): amarnice vorbe! Meta­fora obsedantă a poeziei lui Vasile Tărîţeanu este sîrma ghimpată de peste tot – în gardurile de la frontiera trecută mereu, clandes­tin, violată de „lacrimi şi vise”, cum scrie poetul în Frontiera, în apa Prutului prin care, iată, „curge numai sîrmă ghimpată”, în suflet şi pe pămîntul pe care flăcăii dansează „cu tălpile goale”, pe mîinile vameşului din Domnul vameş dialogînd cu poetul –, decupînd iadul dintre două hotare, hăul şi bezna înghe­ţată, pe unde circulă un tren fantomatic, spre nicăieri: „Să urci într-un tren şi să nu ştii încotro merge/ şi nici unde ai vrea să ajungi./ Să urci într-un tren care opreşte/ la fiece stîlp de parcă ar vrea să asculte/ zumzetul firelor de telegraf/ prin care în mod discret/ suntem legaţi unii de alţii./ Să urci într-un tren/ şi să tragi semnalul de alarmă enervat de tîrîşul lui de şarpe bătrîn/ c-un singur ochi ciclopic în frunte/ holbat către noi./ Să urci în­tr-un marfar sau într-un tren de pasageri/ şi acelaşi controlor plictisit – timpul –/ să-ţi capseze biletul de călător/ de mult ex­pirat în niciunde./ Să urci într-un tren care circulă spre nicăieri / şi să-ţi fie frică să cobori/ în haltele pustii ce-ţi tot răsar în cale./ Cioca-boc cioca-boc cioca-boc/ cine bate cu ciocanul memo­riei în obositele roţi/ ale unui tren/ din care demult nu mai coboară nimeni./ Să urci într-un tren cu şine pustii” (Labirintul vie­ţii): trenul fantomatic de pe şinele pustii este metafora fiinţei interioare dintr-un loc şi dintr-o vreme cînd, în dangăte de clopot, se aud „trădarea de neam şi vînzarea de ţară”, într-o gaură neagră, în lumina bolnavă a unei lumi bolnave care îşi va fi năruit toate speranţele: „De la o vreme tot mai multe/ găuri negre se des­chid/ în cerul speranţelor mele –/ sinistre tunele./ Un fel de spai­mă intră în mine/ ca o javră ce-şi rînjeşte caninii/ în raza luminii./ Cu ce să le astup/ şi care ursită/ cerul meu îl preface/ într-o soioasă sită/ prin care lumina bolnavă se cerne/ peste nădejdile mele/ eterne?/ Prin ele-aş putea să văd mai departe/ din afară de viaţă/ dinlăuntru de moarte” (Lumina bolnavă).

Bezna îngheţată a iadului fixat de sîrma ghimpată se lasă fisurată rar, şi atunci prin ceea ce aş numi/ fuga poetului în dimensiunea orfică, în elegie: Triptic I, Triptic II, Cînd toate-n lume s-or plini sînt fantele înguste pe unde pătrunde lumina firavă, dar vie, a lumii de dincolo: „Cînd munţii se vor nărui/ iz­voarele toate-or seca/ şi nu se ştie de-oi mai fi/ eu ca o frunză/ ca un fir de iarbă/ ca … / Şi stele în cer de vor clipi/ în urma celui ce-o pleca/ o, cîte mi-aş putea dori/ eu ca o frunză/ ca un fir de iarbă/ ca…/ Cînd toate-n lume s-or plini/ şi în neant s-or îneca/ atuncea mă voi nemuri/ eu ca o frunză/ ca un fir de iar­bă/ ca…” (Cînd toate-n lume s-or plini). Poezia lui Vasile Tărîţeanu, ca şi aceea a lui Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea, Vasile Leviţchi, Vasile Bâcu, Mihai Morăraş, Grigore Crigan, Grigore Bostan, Arcadie Opaiţ, Elena Sajin-Crigan…, constituie, încă, un teritoriu de explorat pentru critica noastră de azi.

Revista indexata EBSCO