Sep 21, 2018

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Despre granițe istorice, geografice și culturale (I). Traumele ca șansă

În „Reading Microliterature: Langage, Ethnicity, Polyteritoriality” (Diaconu 2018: 135-156), am avansat ideea că literatura română este un sistem literar determinat de contexte geo-politice aflate la intersecția unor granițe de tipuri diferite: cele etnice, cele administrative, cele politice. Iar la acestea am putea adăuga, metaforic vorbind, o serie de granițe istorice, adică de fracturi în ceea ce s-ar putea considera o devenire, o diacronie liniară. Propriu-zis, porneam de la câteva întrebări de genul: Aparțin literaturii române scriitorii din Republica Moldova, Bucovina, Banatul sârbesc ori din estul Ungariei? Are vreo relevanță dacă scriu în limba maternă sau nu? Pot fi incluși literaturii române scriitorii de limba maghiară și germană din România, mai ales că, după 1947, prin instituțiile care constituiau cadrul administrativ, ba chiar social și politic al literaturii, ele fac parte din sistemul literar românesc? În încercarea de a oferi soluții la aceste întrebări – care pot genera o redefinire sistemică a literaturii române –, propuneam concepte precum microliteratură, literatură intra- și extra-teritorială al căror rost este să determine o reprezentare a literaturilor dincolo de criteriul naționalului, care să reflecte situații de fapt pe care o astfel de reprezentare le ignoră.

Pornind de la aceste date, vom putea spune despre literaturile scrise în limbile maghiară și germană din România, ori despre cea scrisă în limba română din Serbia ori Ucraina că sunt minoritare, așa cum vom putea spune despre literatura în limba română din Republica Moldova că este marginală. Le vom putea numi, însă, cu avantajele precizate în studiul invocat microliteraturi, cu existență intra- și extra-teritorială, făcând astfel trimitere spre o teritorialitate (și implicit o identitate) în mișcare, determinată de relațiile simultane cu centre de putere și de referință diferite. Prin urmare, vom considera literatura extra-teritorială (i.e. literatura română din Republica Moldova, fosta Iugoslavie, Bucovina şi Ungaria) şi literatura intra-teritorială (i.e. literatura maghiară şi literatura germană din România) drept microliteraturi care pot fi cercetate ţinându-se cont multiplele contextualizări politice, geo-politice, culturale, ideologice, administrative. Or, toate aceste aspecte generează diferenţe semnificative.

 

Pentru a putea descrie literaturile extra- şi intra-teritoriale şi pentru a putea avansa în încercarea de a le defini ca microliteraturi, aflate la intersecţia mai multor tendinţe și sisteme (de raportare la ficţiunea a cel puţin celor două centre, cel natural şi cel istoric, şi la auto-ficţiunea propriei identităţi), e necesar să facem o incursiunea în ceea ce am putea numi naraţiunea şi istoria graniţelor teritoriilor aduse deja în discuţie. Nu vom face prezentări exhaustive şi nici nu vom avea pretenţia de a suplini studii istorice propriu-zise; cu riscul de a simplifica în această încercare cu caracter introductiv, ne vom opri la fiecare dintre microliteraturi pentru a-i descrie, simplu spus, mijloacele istorice de funcţionare și modalitățile de (auto)reprezentare. Opinia noastră este că stabilirea câtorva repere este absolut necesară unei înscrieri corecte în context a literaturii.

În fapt, deşi par realităţi tari, teritoriile politice se află mai degrabă într-un permanent echilibru precar, care favorizează mozaicul etnic şi generează fie o literatură cu funcţii în recuperarea sau construirea identităţii, fie una care depășește problematica etnicității, a apartenenței. Aşa încît, am putea vorbi despre delimitările administrativ-politice ca despre nişte ficţiuni ale istoriei, cu consecințe în planul geografiei, demografiei, lingvisticii etc.. Europa de Est este consecinţa câtorva fracturi ale istoriei precum destrămarea Imperiului Austro-Ungar, a Iugoslaviei, a Imperiului Sovietic, apariția blocului comunist etc., care au generat deteritorializări şi reteritorializări cu consecinţe în variabilitatea traumelor. O spun Deleuze și Guattari vorbind despre Kafka: „Descompunerea şi prăbuşirea imperiului dublează criza, accentuează pretutindeni mişcarea de deteritorializare şi provoacă reteritorializări complicate, arhaizante, mitice sau simbolice” (Deleuze, Guattari 2007: 43). Reteritorializări care au obsesia originarului și a integralității. În 1941, de exemplu, după cedarea în 1940 de către România a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei și recuperarea lor în anul următor, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Călinescu 1982) e un act militant de afirmare a identității naționale. Ultimul capitol, „Specificul național”, cu toată dezbaterea sa de idei pe tema identității, a amenințării reprezentate de creația străinilor, e o demonstrație care vine exact pe urmele dorinței de a demonstra existența unui specific, cu grade diferite, care delimitează literatura unui popor și prin urmare spiritul lui, „specificul lui rasial” (Călinescu 1982: 976). Ideea dominantă e formulată explicit: „Istoria literaturii române nu poate fi decât o demonstrație a puterii de creație române, cu notele ei specifice, arătarea contribuției naționale la literatura universală” (Călinescu 1982: 974). Acest fapt avea drept cauză tocmai obsesia originarității/ originalității și integralității. În construcția gândită de Călinescu străinii, scriitorii evrei și-ar releva inaderența la spiritul românesc. Fenomenul s-a perpetuat în mod natural, fără să fi înregistrat parcă traume vizibilă la cei excluși, deși nu putem să nu remarcăm un paradox: peste timp, tocmai în ideea demonstrării priorității specificului românesc, protocronismul din anii ’80 ignora componenta lingvistică, esențială pentru ca o literatură să fie națională, au căutat identitatea românească în scrieri de mileniu I scrise în limba latină sau în scrieri de ev mediu redactate în slavonă. În acest caz, de ce nu i-am considera scriitori români pe cei care scriu, pe teritoriul românesc, în altă limbă decât româna? Sau pe cei care, formați sau nu în spațiul românesc, scriind în și publicând în alte spații geografice decât cele românești și în altă limbă decât româna, scriu despre realități românești?

Aș vrea să aduc în discuție deocamdată situația creată prin Marea Unire din 1918. Deși mai târziu (și nu foarte târziu), li se va reproșa românilor că nu au destin (au făcut-o, cred, nu numai cei din tânăra generație, de la Eliade la Cioran sau, în alt fel, Ionesco, dar ei au făcut-o cu o radicalitate dusă chiar spre anarhie), acum, odată cu Marea Unire, sentimentul că românii au destin a pătruns în conștiința comună. Oamenii au simțit deodată că istoria e generoasă cu românii. Șansa pe care le-a oferit-o (alimentată și cu sânge, ca și altă dată, când sângele n-a fost însă suficient ca să ducă la realizări majore: Câștigarea Independenței a însemnat, de exemplu, pierderea Basarabiei) a fost percepută în dimensiuni aproape mistice. Doar că, tot felul de contexte – unele poate de neocolit, dar altele au aparținut cumva genei noastre – au dus în scurtă vreme la sentimentul unui eșec. Iar istoria a intrat repede în declin. Oricum, românii – devenit deodată un popor cu sens – n-a gestionat suficient de abil și eficient problema naționalităților. Satisfacția românilor de etnice română (atâta câtă a fost, căci de la un moment criza a fost și a românilor) a stat în cumpănă cu sentimentul nemulțumirii trăit de cetățenii români de altă etnie, de marele număr de minoritari. O spune foarte bine, în fond, Vintilă Mihăilescu: „E țara plină de țări! – amintea Ion Conea cândva, în interbelic. Ca să avem o țară, a trebuit să învățăm și să ajungem să credem că suntem un popor și avem o cultură, unitară și sub semnul continuității. A fost salutar și mai este, într-o anumită măsură, necesar. Dar am pierdut abilitatea de a gândi și de a ne raporta la diferență, la diversitatea etnică și regională care ne sunt proprii, care ne-au alcătuit istoric. Mai mult, diferența ne sperie și devenim xenofobi, ba chiar rasiști! Fără să realizăm și cu zâmbetul pe buze, am devenit și auto-rasiști: așa e Românul, acesta este genomul său, asta face parte din ADN-ul său. Care „Român”? Cum adică „genomul” său? Plasarea identității în biologic, în „genetică”, a fost și a rămas expresia celui mai clasic rasism! Obsesia „Românului” și a unității sale „genetice” ne face astfel incapabili să vedem românii și să acceptăm diversitatea etnică a acestei națiuni bogate și prin această diversitate” (Mihăilescu 2015). Or, revenind puțin, Istoria lui Călinescu e construită pe principiul existenței unui astfel de genom.

 

Să revenim însă la câteva date de istorie. Transilvania s-a unit cu România în 1918, aducând cu ea nu doar un potenţial literar şi cultural românesc, ci şi câteva minorităţi care-şi vor construi propriile poveşti de legitimare, cu caracter revanșard și recuperator. Este vorba despre minoritatea de limbă maghiară, formată din maghiari şi secui, şi despre cea de limbă germană, formată din saşi, cărora li se alătură, în zona Banatului, şvabii, minorităţi care în diferite momente ulterioare anului 1918 îşi caută identitatea şi se raportează fie la un centru din afară granițelor politice ale României, dar și la un centru intra-teritorial (Cluj, București), când nu își caută – soluție provizorie, considerată salvatoare deocamdată – propria identitate. Publicată în spaţiul transilvănean, dar cel mai adesea la Buda și mai puțin la Bucureşti, literatura română din Transilvania de dinainte de 1918 era cunoscută în România şi era inclusă în circuitul ei de valori. Graniţele politice nu erau insurmontabile, şi nu numai în plan cultural. Scriitorii puteau pleca din Imperiul Austro-Ungar pentru a se stabili la Bucureşti, așa cum se mișcau liber în tot imperiul (la Viena, la Praga etc.). mai mult decât atât, unii dintre scriitorii români din Imperiu, din Banat sau din Transilvania, au început prin a scrie în limba maghiară (Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu), în vreme ce alţii, hrăniţi din idealuri naţionale, scriau sub emblema naționalului. „Să ne mutăm în altă țară”, versul lui Octavian Goga, sugera nu simplul exil, ci o reteritorializare vizionar-hiperbolică: mutându-se în altă țară, locuitorii ar fi trebuit să ia cu ei și pământul în care erau îngropați strămoșii. Goga vorbește metaforic despre o reteritorializare care se și produce în plan politic-administrativ în 1918. Este evident însă că scriitorii români din Transilvania debutați sau afirmați înainte de 1918, ca şi aceia care debutează după 1918, sunt integraţi în mod natural istoriei literaturii române.

Parţial, acelaşi lucru s-a întâmplat cu Bucovina, spaţiul de nord al Moldovei, anexat în 1775 de Imperiul habsburgic. Puternic colonizată, Bucovina revine României în 1918, pentru ca după al Doilea Război Mondial să fie integrată Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene (RSSU). După redeșteptarea idealurilor naționale, din 1848, contactele cu literatura română sunt mai frecvente, scriitorii raportându-se la literatura română din Regat, asumându-și în mod natural problematica național-tradiționalistă. În perioada interbelică, tinerii scriitori din Cernăuţi, al treilea oraş din România după Bucureşti şi Chişinău, trăieşte cu magia Capitalei, a Bucureștiului, unde se face canonul, și scrie o literatură proprie despre care are iluzia nu numai că s-ar fi sincronizat cu literatura din Regat, dar chiar că îi este superioară acesteia, având, oricum, o identitate proprie. „Goticul moldovenesc” ar defini o estetică proprie, specifică.

Cât privește Republica Moldova de astăzi, după ce fusese cedată Rusiei ţariste în mai multe rânduri, partea dintre Prut şi Nistru a Moldovei, numită Basarabia, revine României în 1918. O puternică tradiţie culturală de sine stătătoare (cumva izolată și izolaționistă) a locului nu exista din moment ce marii reprezentaţi ai locului (un Negruzzi sau un Hasdeu, de exemplu) se afirmaseră în România din dreapta Prutului şi se integraseră (sau făceau parte în mod natural) culturii române. Dar la sfârşitul anilor ’40, deşi studiaseră la Iaşi sau la Bucureşti, tinerii scriitori din Basarabia îşi manifestau uneori zgomotos nevoia de individualitate, dezamăgiți. Integrarea în literatura română nu reuşise, aşa încât orgoliul periferiei se concretiza în gesturi iconoclaste. Cum tinerii bucovineni vorbeau despre superioritatea lor de germanofili, basarabenii puteau invoca dependența și admirația față de Moscova. În cel mai bun caz, Centrul spre care râvniseră în taină, Bucureştiul, Regatul, trebuia nu numai sedus, ci şi intimidat. Viena ori Moscova puteau fi repere care legitimau un specific instituit prin tradiţie. După Cel de-al Doilea Război Mondial, Basarabia devine unul dintre statele Uniunii Sovietice și, spre deosebire de partea de nord a Bucovinei care adăpostea o minoritate românească, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM) avea o majoritate românească, căreia nu i se permitea să se numească românească, ci moldovenească, pe urmele interbelicei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești. Iar schimbarea regimului politic și a granițelor teritoriale și administrative a însemnat nu numai deportări masive în Siberia şi colonizări cu populaţie rusească, ci şi scrierea cu grafie slavonă ori instituirea obligativităţii cunoaşterii limbii ruse. Oricum, deşi cu statute diferite, Bucovina şi Basarabia revin și aparțin Uniunii Sovietice, unui adevărat imperiu ideologic. Şi, din această postură, Centrul – care a devenit brusc intangibil şi mitic – s-a proiectat în România. Şi cu toate că România însăşi făcea parte din Blocul Sovietic, identitatea românească era negată Basarabiei, în vreme ce era acceptată pentru românii minoritari din Ucraina. În tot cazul, în ambele zone, literatura, care funcţionează ca mijloc de păstrare a identităţii lingvistice şi a celei etnice într-un mediu dez-naţionalizant, este consecinţa tocmai a acestei traume. Că exista o comunitate românească şi dincolo de Nistru, în Transnistria, aceste lucru e o chestiune de nuanţă, care complică și mai mult desenul trasat.

În vreme ce anul 1918 este cel al naşterii României Mari, adică în vreme ce românii din Transilvania, Basarabia, Bucovina (nu și cea transcarpatică, din Maramureșul istoric) se bucură de consecinţele unirii cu România, cu promisiunea respectării drepturilor minorităţilor din aceste zone, Banatul este fracturat. Dunărea împarte Banatul în două, o zonă lipită României, alta, Regatului Sârbo-Croato-Sloven, nou creat. Aşa încât, pentru românii din Voivodina, anul 1918 a devenit „anul porţilor închise” (Almăjan 2007: 20). Perioada interbelică n-a dus însă la dispariţia acestei comunităţi, aşa cum nu s-a întâmplat nici după apariţia, în 1947, a Iugoslaviei. Dar în vreme ce după 1947 Voivodina a avut, în baza autonomiei zonei căreia îi aparţinea, puterea şi libertatea de a-şi afirma identitatea românească, altfel au stat lucrurile cu Valea Timocului, unde limba română avea statutul unei limbi minoritare, dacă nu interzise, măcar persecutate, supuse unui proces programatic de dispariție. La drept vorbind, probabil că n-am fi vorbit despre această zonă dacă din ea n-ar fi apărut Adam Puslojić, unul dintre poeţii importanţi de limbă sârbă, care a scris până în 1990 exclusiv în limba statului. Oricum, pentru nici una dintre aceste zone, perioada interbelică n-a fost una de afirmarea a unor voci literare puternice. Dar nu este deloc ciudat, în fond, că trauma ruperii de mediul natural românesc a generat înainte de toate încercări de salvare culturală. Ciudat este faptul că fenomenul literar se dezvoltă, şi nu numai aici, după includerea, în 1947, în Blocul Sovietic.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

Almăjan 2007: Slavco Almăjan, Rigoarea și fascinația extremelor, Editura Libertatea, Panciova, 2007.

Augé 1995: M. Augé, Non-places: Introduction to the antropology of supermodernity, Verso, Londra & New York, 1995.

Casanova 2007: Pascale Casanova, Republica Mondială a Literelor, Traducere din limba franceză de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, București, 2007.

Călinescu 1982: G. Călinescu, Istoria literaturii de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1982.

Cârdu 2013: Petru Cârdu, Despre literatură, poezie și condiția poetului, în „Secolul 21”, nr. 7-12/2013

Cimpoi 2002: Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002.

Ciobanu 2014: Mircea V. Ciobanu, Deziluzille necesare, Editura Arc, Chișinău, 2014.

Deleuze, Guattari 2013: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Mii de platouri, Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu, Editura Art, 2013.

Deleuze, Guattari 2007: Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Traducere din limba franceză și postfață de Bogdan Ghiu, Editura Art, 2007.

Diaconu, Mircea A., Mișcarea Iconar. Literatură și politică în Bucovina anilor ’30, Editura Timpul, Iași, 1999.

Diaconu 2018: Mircea A. Diaconu, „Reading Microliterature: Langage, Ethnicity, Polyteritoriality”, în Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian (editori), Romanian Literature as World Literature, Bloomsbury, 2018, p. 135-156

Diaconu 2014: Mircea A. Diaconu, „Truth and knowledge in postmodernism”, în „Procedia – Social and Behavioural Sciences”, 2014, p. 137, 165-169.

Vida 1999: Vida Gábor, „Naționalitatea ți-o împarți cu daimonul tău”, în „Vatra”, 8/1999, p. 5.

Hostiuc 2005: Ștefan Hostiuc, Scriitori români din Nordul Bucovinei, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005.

van Meurs 1996: Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura Arc, 1996.

Mihăilescu 2015: Vintilă Mihăilescu, „Noul val sau despre ieșirea din tranșee”, la http://www.contributors.ro/cultura/noul-val-sau-despre-ieșirea-din-tranșee/ (consultat în data de 8 iulie 2018)

Negură 2014: Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni în epoca stalinistă, Editura Cartier, 2014

Olaru, Purici 1996: Marian Olaru, Ștefan Purici, „Bucovinism şi homo bucovinensis. Consideraţii preliminare”, în „Analele Bucovinei”, an III, nr. 1-1996, p. 5-11

Szonda 2008: Szabolcs Szonda, Literatura maghiară din România. Aspecte cronologice și noțiuni de bază, RHT Kiadó, Bukarest-Sepsiszentgyörgy, 2008.

Simuț 2005: Ion Simuț, „Există o critică regională?”, în „România Literară”, nr. 27/2005.

Terian 2013: Andrei Terian, Critica de export, Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2013.

Revista indexata EBSCO