Sep 21, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Unitatea românilor în perspectivă istorică

La aproape un secol de la Marea Unire, ziua naţională a României impune reflecţii din multiple unghiuri, dat fiind că această zi, contestată de unii ab initio, n-a încetat să alimenteze aprehensiuni, de parcă s-ar putea închipui, în istoria naţiunii, un moment mai demn de rememorare decît acela cînd şi-a văzut împlinit visul unităţii sale de stat. Dincolo de valoarea simbolică a momentului, rămîne realitatea însăşi, în plan istoric şi etnocultural, una demnă de interes în orice caz, o realitate multiplă, fecundă, inepuizabilă. De la 1 decembrie 1918 pînă acum, ea a produs, de aceea, numeroase restituţii, fragmentare sau de ansamblu, nu o dată în dezacord, căci în dezacord s-au menţinut, după tratatul de la Versailles, unele state semnatare.

Accentul, în vasta bibliografie a zonei, a căzut mereu pe secolul XIX şi pe istoria mai veche a „ţărilor” ce alcătuiau „romanitatea orientală”, din cadrul căreia, la 1859, s-au desprins Moldova şi Ţara Românească, ca să formeze un stat unitar, ajuns independent la 1877 şi capabil să joace un rol semnificativ în sud-estul continentului. S-a întîmplat astfel în vremea ultimului război balcanic, cînd guvernul român, prezidat de Titu Maiorescu, a ajuns chiar să arbitreze conflictul.

Epoca modernă a însemnat mai peste tot formarea de naţiuni, cu state suverane, paralel cu destructurarea formaţiunilor din care ele se detaşau. Pentru poporul român, intrat mai tîrziu pe scena istoriei europene, atunci cînd vecinii îşi consolidaseră deja statalitatea, situaţia era destul de complexă, aparent insolubilă, dat fiind că au fost siliţi a combate veleităţile dominatoare ale regatelor din jur, apoi să înfrunte agresiunile turceşti, ca să ajungă la o existenţă cvasi autonomă, secole în şir, sub suzeranitate otomană. Cînd imperiul succesor lumii bizantine, născut din război şi nutrit din jaf, n-a mai fost în stare de expansiune, el a intrat în criză, devenind „omul bolnav” al Europei. Imperiile concurente, cel habsburgic şi cel ţarist, au întreprins mereu campanii militare pentru a-i prelua moştenirea. Aflate pe drumul spre Constantinopol, „în calea răutăţilor”, princi­patele române au fost, timp de secole, teatru de luptă şi sursă de rapt pentru puternicii lor vecini.

Cînd a izbucnit marele război, în 1914, românii se confruntau cu o mare dilemă. Ei aveau un angajament secret cu Puterile Centrale, ceea ce însemna să renunţe la Transilvania şi Bucovina de Nord, în timp ce o bună parte a clasei politice susţinea, cu adeziune populară, afilierea la Antanta, ceea ce implica, evident, sacri­ficarea Basarabiei. S-a decis momentan neutralitatea, în aşteptarea unui moment prielnic, numai că peste doi ani, guvernul român a fost somat de Antantă să i se alăture, pe baza unui acord negociat, aşa că în toamna lui 1916 „batalioanele” române au trecut Carpaţii, cum se clama într-un cîntec ostăşesc. Numai că războiul a evoluat în defavoarea lor, statalitatea însăşi le-a fost pusă în pericol, capitala ocupată de inamic, autorităţile superioare silite a se retrage la Iaşi, de unde, cu sprijin francez, au organizat rezistenţa, ajungînd chiar să-i pună în dificultate pe ocupanţi în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz etc.

Ceea ce s-a numit, cu un eufemism, „defecţiunea rusă” din toamna lui 1917, a avut urmări importante pentru evoluţia războiului. Trupele ruse în debandadă creau peste tot panică, la Chişinău se instala teroarea bolşevică, ceea ce a dus la trimiterea unor trupe de ordine, cu scopul de a reinstala normalitatea în zona de peste Prut. Guvernul Rusiei sovietice a rupt legăturile cu România, arestînd-i pe reprezentanţii săi diplomatici de la Petrograd, sechestrînd-i tezaurul depus în custodie şi iscînd tulburări la graniţă. Ostilitatea guvernului sovietic şi veleităţile dominatoare ale Ucrainei i-au făcut pe românii din Basarabia să adopte mai repede hotărîrea de a se uni cu ţara-mamă.

S-au publicat de curînd acte diplomatice care atestă proiectul sovietic de anihilare a României, ca mijloc de a extinde revoluţia bolşevică. Împotriva statului român abia întregit trebuia să se abată în acest scop o triplă lovitură, de către ruşi, ucraineni şi unguri. Din fericire, românii au reacţionat ferm, oprind atacul sovietic de la Nistru şi pe cel unguresc, astfel că nu s-a putut sincroniza agresiunea plănuită. Mai mult, armata română a trecut Tisa, ocupînd Budapesta şi eliminînd din joc guvernul prosovietic, ceea ce a salvat cumva Europa de extinderea molimei revoluţionare. Aliaţii n-au privit cu ochi buni acţiunea românească, somînd guvernul de la Bucureşti să sisteze campania de la Vest, ceea ce românii n-au admis, decît după război. Fermitatea lor a produs destule nemulţumiri, la tratative, ca şi în rezolvarea crizei din Ungaria. Chiar şi mai tîrziu, iniţiativele româneşti au continuat să nască aprehensiuni, îndeosebi la vecinii indispuşi de consolidarea României întregite. În termeni de Realpolitik, se poate înţelege sensibilitatea statelor nemulţumite de „sistemul de la Versailles”, nu şi în lumina principiilor wilsoniene, invocate totuşi, de cele mai multe ori, ca soluţie de ordine şi echilibru în lume. Să nu se ignore faptul că înainte de a se opune militar expansiunii sovietice în Ungaria, românii au făcut acelaşi lucru la Chişinău, la Cernăuţi şi într-un anume sens chiar la Viena şi la Praga, unde Iuliu Maniu a reuşit să facă din ardelenii săi trupe de ordine, în acele metropole de imperiu în disoluţie.

Se închipuie azi anevoie explozia de entuziasm produsă de răsturnarea situaţiei pe front, în toamna lui 1918, cînd orice şansă părea pierdută pentru noi, după încheierea păcii separate cu Centralii. A fost o explozie de bucurie a libertăţii şi de recuperare a mîndriei naţionale, după ani de umilinţă, deziluzii, privaţiuni, într-un orizont ce părea definitiv închis. După o catastrofă naţională (aşa le apărea multora), lumea românească se redresa parcă peste noapte, miraculos, cu resurse pe care nimeni nu le-ar putea defini convenabil. Un bun analist al perioadei a invocat tocmai de aceea „norocul” nostru, asociindu-l însă cu „dreptatea dumnezeiască”. După adîncă deprimare din primăvara anului fatidic, a venit toamna „minunilor”, cu schimbări insolite pe harta războiului, cu armistiţiul salvator şi spectaculoasa redresare a României. Ea se întregise deja la Est, prin opţiunea basarabeană din 27 martie, se completa cu Bucovina la 28 noiembrie, întregindu-se apoi în graniţele visate prin decizia transil­vănenilor de la 1 decembrie. Un contemporan, care se întîmpla să fie şi avizat în psihologia colectivă, a remarcat atunci „delirul de entuziasm” al capitalei, ieşită să aplaude armata şi familia regală. „Cine n-a trăit aceste clipe nu-şi poate da seama ce înseamnă un popor fericit.     N-am trăit cu siguranţă în întreaga mea viaţă clipe mai înălţătoare”, nota C. Argetoianu, care cunoscuse neliniştea anilor de neutralitate şi drama războiului pentru a preţui cum se cuvine bucuria finală, greu de imaginat pînă nu demult, neverosimilă pentru unii şi acum.

Spiritul epocii, deschis, generos, era fixat din capul locului de un militant ardelean, Iuliu Maniu, care avea să joace un rol proemi­nent în România Mare, ca un simbol de împli­nire naţională şi deontologie politică. „Numai într-un regim democratic putem întări ţara noastră românească, mai ales cînd trebuie să ţinem seama de cerinţele vieţii moderne de stat”, astfel conchidea amintitul luptător pentru cauza naţională în adunarea de la Alba Iulia, în memorabila zi de 1 decembrie 1918, adoptată apoi, după abolirea sistemului comunist, ca zi naţională a României.

Motive diverse au contribuit ca entuziasmul produs de marea întregire a statului să fie diminuat cu timpul, făcînd loc unor decepţii afine cu disperarea. Comentînd primul deceniu postbelic, Mircea Eliade avea să-l echivaleze cu „pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului care dominaseră” înainte. Era Întoarcerea din Rai, căderea din ideal, trezirea la o realitate ce nu mai corespundea aşteptărilor. Clasa politică s-a dovedit a fi sub nivelul acestora, iar noile realităţi geopolitice prea dure pentru ca lumea românească să nu le simtă presiunea.

Contrastul dintre ceea ce trăiseră românii pînă de curînd şi entuziasmul declanşat de realizarea unităţii de stat, la 1 decembrie 1918, era aşa de mare, încît exista impresia că se întîmplase o minune. „În chip aproape miraculos, se întregise ţara şi spre răsărit şi spre apus”, constată un istoric dintre cei mai reticenţi în asemenea analize. Nu e o remarcă nouă. Scriind chiar o istorie a războiului de întregire, pentru marea sinteză enciclopedică editată de Dimitrie Gusti, un elev al acestuia, Mircea Vulcănescu, o termina cu succinta reflecţie despre „norocul românesc”, aşa de vădit în timpul marelui război. „Norocul acesta nu trebuie însă înţeles ca un capriciu al întîmplării, sublinia autorul, ci ca un resort ascuns, care împinge toate aşezările lumeşti spre matca firii lor adevărate”. El înseamnă totodată şi justiţie divină, dacă luăm în seamă „un alt chip, mai adînc”, al poporului nostru.

Între această perspectivă şi restituţia critică a istoriografiei de mai tîrziu nu trebuie să se vadă un dezacord. Revoluţia bolşevică e un fapt ce a permis românilor din Basarabia să se desprindă de imperiul rus şi să voteze unirea cu ţara-mamă, la 27 martie 1918, după cum destrămarea imperiului austro-ungar avea să-i îndrepte în aceeaşi direcţie pe românii din Bucovina (28 noiembrie) şi Transilvania (1 decembrie), încheind simbolic un proces multisecular, marea serie a unităţii naţionale pe care o identificase A. D. Xenopol, spre a rămîne lesne recognoscibilă pentru orice istoric atent la idei şi fapte deopotrivă.

„Minunea” nu a durat prea mult, fiindcă la 26 iunie 1940, în înţelegere cu germanii (Pactul Ribbentrop-Molotov), sovieticii au somat statul român să abandoneze Basarabia şi Bucovina de Nord, zonă pe care au şi ocupat-o numaidecît, în condiţii nespus de dramatice pentru autohtoni. Se poate explica de ce recuperarea acelei zone, peste un an, a fost pentru români şi o chestiune de onoare. Satisfacţia revanşei a fost scurtă, iar destinul României, după ultima conflagraţie mondială, cel impus de sovietici, cu tancurile, unei bune părţi a continentului.

Însă marea împlinire naţională din 1918 n-a putut fi uitată, căci însemna, cum s-a spus, „afirmarea unui drept şi întărirea unui ideal”, elemente decisive în construcţia statului modern.

 

(Text preluat, secvențial, din volumul de autor Impasul reîntregirii, ed. IV, Iași, 2012, p. 214-220)

Revista indexata EBSCO